Urare

Vine momentul să ne urăm reciproc "La muţi ani". Eu zic să fie aşa şi nu altfel... Adică să avem sănătate şi să ne auzim de bine. Asta voiam să vă zic tuturor celor care-mi sunteţi, într-un fel sau altul, alături în aceste clipe...

D I S P A R I Ţ I A (nuvelă)

Caut o cale spre trecut. O cale ferită de ochii indiscreţi ai lumii, făcută din dorinţa de a nu uita ceva. Există poate şi alte modalităţi de a pătrunde tainele recutului. Cine însă ar putea afirma că, a face o cale întoarsă, spre trecut, nu ar da un sens important existenţei umane, fie că ne referim la un individ în parte sau la o întreagă societate? Revelaţia găsirii unei asemenea căi a venit de acolo de unde mă aşteptam mai mult, poezia apropiindu-mă discret de locuri, oameni şi stări concrete date oarecum uitării, dar care mi-au marcat profund existenţa şi care, mi-am zis, că merită a fi rememorate sau, mai exact, retrăite.
Una dintre cele mai iubite fiinţe am pierdut-o aici, într-un oraş-capitală, unde a ajuns printr-un concurs de împrejurări mai mult sau mai puţin fericit. Îmi venise pe ospeţe. De mult zicea că o să-mi facă o vizită. Bucuria de a o revedea, chiar fiind obosită de drum şi boli, căci parcursese cu greu distanţa dintre satul de baştină şi această urbe uriaşă, îmi era eclipsată de presentimentul unei întâmplări fatale. Încercasem pe cât a fost posibil să nu consider valabilă una dintre viziunile întunecate ale mele, cu care îi obişnuisem pe prietenii ce-mi cunoşteau poezia, dar care nu cadra nicidecum cu faptul de a avea alături acea fiinţă dragă în clipele-i critice de viaţă. Şi-apoi cum poţi să te împaci cu un asemenea presentiment sumbru. Avea şi ea probabil acel presentiment, dar nu încerca să-l exteriorizeze, probabil pentru a mă proteja de posibilele reacţii negative. Desigur zic despre moarte, despre viitoarea-i moarte de care nu am reuşit să o îndepărtez atunci. Aceasta a venit brusc, viclean îndreptându-o spre marea prăpastie a vieţii.
Acum păşesc înapoi, ca racul, cu discreţie şi perspicacitate, pe urmele noastre din trecut: o urmă a mea, o urmă a ei, toate trezindu-mi amintirile unei existenţe reale în care mă scufund. Poate că o voi regăsi acolo unde moartea ne-a despărţit, lăsându-mi astfel multe semne de întrebare. Cine o să le dea un răspuns?
Realitatea obtuză şi atitudinea ostilă a omului faţă de om ştirbeşte mult din miracolul vieţii, făcând astfel să domine în jur angoasa şi incertitudinea. Starea propriu-zisă anihilează în paralel şi sentimentul morţii. Acolo probabil, la punctul de trecere dintr-o lume în alta, are loc intensa revărsare a spiritului şi, implicit, regăsirea celor pierdute sau pierduţi, uitate sau uitaţi, fie că-s oameni deosebiţi, locuri memorabile sau stări ardente. Aici totul este prea nuanţat ca să poată fi esenţial. De aceea, mai mult "acolo" şi mai puţin "aici", adică mai aproape de moarte decât de viaţă. Doar astfel poate fi explicată esenţa existenţei umane.

Trecuse ceva timp de când dispăruse Anastasia. Gurile rele susţineau că s-ar fi rătăcit prin lume şi nu găseşte cale de întoarcere. O fi şi aşa, cine ştie? Poate că nici nu dorea să se întoarcă la baştină. Şi-o fi găsit undeva un locuşor de trai mai liniştit şi pacea sufletească după care mereu tânjea. Era, sărmana, mult prea suferindă pentru o vârstă nu prea înaintată, când omul ajunge să se bucure de roadele trudei sale. Ea însă a plecat, a lăsat totul în voia Domnului şi a plecat într-o seară, fără a lăsa vreun mesaj care să explice cumva motivul neaşteptatei hotărâri, străjuită în calea sa doar de stele şi lună. Din acea clipă fatidică nu mai fu văzută de nimeni, nici măcar de către cei apropiaţi. Poate că ar fi voit să-şi spună păsul cuiva, să se destăinuiască. Cine ar fi putut să explice motivul misterioasei dispariţii. Membrii familiei o căutau, unii dintre ei având siguranţa că se va întoarce, alţii deja resemnându-se. Toţi însă o iubeau pe Anastasia, chiar dacă nu avea să revină acasă, chiar dacă nu aveau s-o mai revadă. Aceştia încercau cu insistenţă să-i reconstituie chipul din amănunte mai mult sau mai puţin semnificative - gesturi, maniere, voce etc., - de parcă toate luate la un loc ar fi putut să o readucă printre ei.

***
(Oamenii trăiesc cu iluzii. Ei s-au alimentat mereu din fructele dulci-amare ale imaginaţiei. Altceva nu au de ales. De partea cealaltă se află infernul, acolo unde se pierd ultimele impulsuri uşoare ale vieţii).

***
Anastasia nu mai putea face cale întoarsă, plecând undeva pentru a nu împovăra existenţa celor apropiaţi cu suferinţele-i cauzate de o boală necunoscută ce progresa. Astfel hotărî ca să nu se mai întoarcă printre ai săi, cu toate că îi iubea pe toţi: pe soţ, pe copii, pe rude, pe vecini, chiar şi pe puţinii răuvoitori, acele persoane care niciodată nu au crezut-o că-i greu bolnavă. Corpul i se subţia zi ce trecea, se împuţina, ros de boli, lovit de griji pentru cei ai casei. Cât de neavenită, ridicolă chiar, sună întrebarea unei vecine, pusă într-una din zile celor ai casei când le păşi pragul ca să întrebe: “De ce a plecat Anastasia? Parcă nu a avut nici un motiv să o facă?”.
După trecerea unui an şi mai mult, plecarea suferindei se transformă propriu-zis dintr-o dispariţie misterioasă, viu comentată de consăteni până atunci, într-o simplă constatare. Doar cei ai fa/miliei se adunau la o dată prestabilită, pentru a discuta despre măsurile ce le mai puteau lua în încercarea de a o găsi, soţul zicându-le de fiecare dată celor patru copii ai săi: “Să o aveţi în inimă pe mama voastră câţi ani veţi trăi!..”.

***
Frumoasă şi blândă era Anastasia. Îşi iubea copiii cum numai ea personal ştia să o facă. Îi alinta sau îi probozea, tot cu dragoste o făcea. Fiind o familie numeroasă, niciodată nu i-a umplut sărăcia. Însă au fost ani grei, când a trebuit să construiască propria casă de una singură (soţul îi era grav bolnav), ducând cu un braţ unul dintre copii, iar în cealaltă - tăbultocul cu lut, scos dintr-o depresiune terestră foarte adâncă, spre care făcea zeci de drumuri pe zi. Acolo, în adâncul răcoros al văgăunii, un şarpe-balaur cât pe ce să o muşte într-o zi călduroasă de vară. S-a salvat ca prin minune, cu micuţul în braţe, fugind din faţa primejdiei de moarte.

***
(Simptomatică această stare de veghe, când toate simţurile şi gândurile îţi sunt îndreptate în direcţia realizării unei dorinţe aproape fizice de a-ţi revedea părintele, dispărut în chip misterios. Atunci îmbraci haina grea a zilei şi rămâi într-un spaţiu închis, unde bătăile rare ale clopotelor de la biserică nu te mai cheamă acasă. Trecerea timpului îţi lasă un gust amar în gură şi, în acel moment critic, te apucă un dor nebun de a face ceva, măcar să mângâi cu privirea cel mai mic lucru, pe care unii poate că nici nu-l observă. Margine de ţară, unde nu mai găseşti loc nici pentru iluzii. Aici auzi uneori nişte sunete străine, care te fac să te îndoieşti de propria existenţă, petrecând aiurea zile în şir. Un monolog interior obsedant. Unele şi aceleaşi lucruri repetate cu insistenţă. Refrenul unor noi încercări în numele unui adevăr risipit. Oameni străini într-o ţară străină şi tu singur în lumea lor. Ai aer atât doar cât să poţi respira. Un drum lung la capătul căruia nu te aşteaptă nimeni. Resemnarea ar însemna o moarte latentă, lucru care nu îşi doreşte nimeni. Tot aici stă zidul indiferenţei, oroarea de viaţă, sentimentul acut al inexistenţei, perceperea lucrurilor prin fiinţă... Toate drumurile duc într-acolo de unde, se zice, nu mai există cale de întoarcere. Acolo mor spiriduşii în numele salvării noastre…).

***
O fi fiind şi visele o stare latentă a vieţii. În ultimele zile, înainte de fatidica zi a dispariţiei, Anastasia vedea vise frumoase. Atunci, în clipele rare de somn, reuşea parcă într-un fel să-şi învingă suferinţele fizice. Acele clipe însă durau atât de puţin şi conţineau atâta trăire afectivă, încât, sărmana, se trezea cu ochii umeziţi de lacrimi, continuând să plângă în sine pentru bucuria de a trăi măcar şi aşa. Se jena de cei din jur şi plângea pe ascuns. Ştia că-i va fi mai uşor şi spera că astfel, poate, va putea aţipi din nou. Spre regret, de la o vreme nu o mai bucurau nici visurile, ele căpătând noi nuanţe, aproape groteşti, vedenii care o înspăimântau şi mai mult. Avea coşmaruri. Existenţa cotidiană, reieşind din starea sa critică, desena un cerc vicios. Nici nu mai putea să plângă. Tristeţea o înţepa dureros. Inima constituia ţinta principală. Acolo, în jurul-i fierbinte şi zgomotos, se aduna tot amarul vieţii. Avea o inimă mult prea sensibilă pentru asemenea încercări şi acest lucru se putea observa în momentele de criză de sănătate. Atunci, de regulă, stătea îndelung cu ochii aţintiţi în tavan, de parcă acolo vedea pe cineva. În lungile nopţi de nesomn se ruga mereu Celui de Sus. Şoptea rugăciuni lungi, doar de ea ştiute...

***
Miracolul, totuşi, s-a întâmplat. Într-o dimineaţă, o vecină veni la familia îndurerată şi afirmă cu voce tremurătoare că o văzuse pe Anastasia în vis. Ea, chipurile, o invita insistent să o urmeze pe un drum hopuros, vedenia poticnindu-se mereu şi zdrelindu-şi picioarele. Se speriase rău de tot corpolenta vecină, deoarece, se simţea şi ea oarecum a fi o fire evlavioasă şi, capac la toate, credea în interpretarea visurilor. Vestea făcu ocol satului, visul fiind interpretat în fel şi chip, dar, până la urmă, s-a ajuns la concluzia că nu prevestea nimic deosebit. Totuşi, cei ai casei au întrezărit în viziunea nocturnă a femeii o sclipire de speranţă, mulţumindu-i pentru faptul că a văzut-o în vis pe Anastasia şi i-a anunţat atât de rapid. Unul dintre copii zicea că acea nălucă putea fi părintele lor în anii de adolescenţă, mai ales că ciudata vecina o identificase după chip şi îi recunoscuse vocea. Argumentul pornea de la ideea că mama lor, aşa cum le mărturisise cândva, era ca o zvârlugă în adolescenţă: înaltă şi subţire la mijloc, umblând mai mult desculţ prin colbul fierbinte al drumurilor în secetoasele zile de vară ş având mai mereu degetele zdrelite şi genunchii năsădiţi. În anii de după război cutreiera satele din împrejurimi, trimisă de mamă-sa Vera, în căutarea pâinii, aliment de bază foarte greu de găsit pe atunci, pe care o cumpăra cu bani grei, câştigaţi în sudoarea proprie, luând parte la muncile agricole pe lanurile colhozului. La acea vârstă o interesa mai puţin cum arată la exterior, pusă fiind mai mult pe năzbâtii. Odată s-a întâmplat că, auzind undeva şi memorizând un cuvânt de ocară în limba romilor (ceva în sensul „caţmandula-caţmanda”), îl rosti fără sfială la adresa câtorva “tuciurii” al căror neam tot mai des poposea în M., satul său de baştină. De regulă îşi instalau şatra pe un loc mai înalt, vizavi de casele gospodarilor, numit de săteni Dealul Crucii. Ţiganii, auzindu-i blasfemia, se dezlănţuiră şi porniră cu toţii în goană după Anastasia. Finalul stupide-i întâmplări putea fi aproape tragic, dacă sărmana copilă nu se dovedi a fi mai iute de picior decât “tuciuriii”, sărind gardul de spini al unui gospodar şi trezindu-se în grădina salvatoare...

***
Nimic nu prevestea dispariţia Anastasiei. S-a ajuns până într-acolo încât misterioasa dispariţie să fie pusă pe seama unor forţe oculte. Se ştia despre fiinţa-i foarte evlavioasă şi greu se putea presupune că se depărtase prea mult de casă. Unde mai pui că întâmplarea avu loc la începutul iernii, îndată după ziua Sfântului Andrei. Cine se putea aştepta la un asemenea deznodământ?
Altădată se zvonise că cineva dintre săteni ar fi văzut-o în oraş. O observase întâmplător pe o stradelă lăturalnică: mergea uşor, ca în vis, ţinând în mână o gentuţă simplă. În momentul când fusese strigată pe nume, se opri brusc, întoarse capul în direcţia persoanei care o vizase, însă nu-i răspunse nimic, ci plecă grăbită mai departe, dispărând după un colţ de stradă. Neaşteptata întâmplare i-a grăbit pe cei ai casei să se deplaseze imediat în oraş, să găsească stradela şi chiar colţul de casă indicat după care dispăruse din nou. Au cutreierat oraşul în lung şi în lat, întrebând pe cerşetori, pe milogi şi chiar pe unii vagabonzi dacă nu o văzuseră pe Anastasia. Unii mai şmecheri dintre ei aduceau probe destul de serioase că, cică, ar fi întâlnit-o undeva în oraş, încercând prin mărturiile lor să câştige ceva bănuţi pentru a-şi întreţine nefericita existenţă. Uşor putea să fie bănuiţi că mint, într-atât de naiv sunau afirmaţiile lor.
Piaţa centrală a oraşului-capitală se umplea de oameni începând de cu zori: femei obeze, cu priviri hulpave, stăteau la tarabe şi îşi lăudau cu insistenţă marfa variată. Altele mai pipernicite stăteau cu vreo găleată de cireşe sau un boţ de brânză de oi, aşteptând în tăcere să fie întrebate de cumpărători. Aşa se completau şiruri lungi de oameni, postaţi de o parte şi de cealaltă a străzilor din zona pieţei, cei veniţi de prin sate neîncepând sau neavând cu ce plăti un loc pe teritoriul real al pieţei. Câtă lume adunată doar cu gândul de a câştiga ceva bani pentru propria existenţă, amăgindu-şi semenii într-un fel sau altul.
Anastasia fusese cândva pe aici, trecuse chiar prin vecinătatea tarabelor vechi şi rău-mirositoare. Se întâmplase în anii de după război. Venise pentru prima oară în oraş, având scopul ca să-şi cumpere o şubă de iarnă. Rămase atunci impresionată de clădirile înalte şi de şuvoiul de oameni de pe străzi, care i se părea că parcă nu mai contenea. Curiozitatea o făcu să se reţină în acea piaţă situată în centrul urbei. Îşi procurase şuba ce şi-o dorise din puţinii săi bani, iar restul, printr-o întâmplare nefericită, îi pierdu. Mai bine zis i-au fost sustraşi din buzunar şi avea bănuieli că i-ar fi făcut bucata câţiva ţigănaşi mai răsăriţi care îi dădeau târcoale în permanenţă. La drept vorbind, nici nu văzuse bine oraşul. De teamă ca nu cumva să se rătăcească, se abţinu tentaţiei de a se îndepărta prea mult de acea piaţă. Ţigănaşii însă şi-au făcut meseria, răzbunându-se parcă pentru cuvintele batjocoritoare pe care le adresa-se dânsa fraţilor lor mai mari acolo, în satu-i de baştină.
Cu chiu, cu vai, fătuca ajunse acasă, unde mamă-sa o probozi niţel din cauza banilor „pierduţi”, dar până la urmă se bucură că o văzu sănătoasă şi îmbrăcată într-o aşa minunăţie de haină. Ce mai încolo-încoace, avea fată mare la casă şi o curtau mai mulţi flăcăi din sat. De şubă se despărţi mai repede decât ar fi crezut, căci întâlnise în sat o hârcă de babă, purtând şi ea asemenea „podoabă de haină”. O agăţă cu mult regret într-un cuier şi nu o mai îmbrăcă niciodată.

***
Nimeni nu ştie cum reuşise să se ridice suferinda din patul de spital, acolo unde era ţintuită de câteva zile. Clipele trăite la limita posibilităţilor umane i-au dat forţe necesare ca să-şi învingă boala. Credinţa în Dumnezeu n-a părăsit-o nici pentru o clipă, în pofida faptului că suferinţele fizice progresau. Medicii îi prescriseră o mulţime de medicamente, unul mai sofisticat decât altul. În plus, toate erau deficitare şi la preţuri exagerate. Ce putea să facă sărmana Anastasia? Ar fi dorit să se mişte un pic, atât cât să poată simţi că e stăpână pe propriul corp. Îi vedea ca prin ceaţă pe cei din jur, însă se bucura că putea să le vorbească, povestindu-le cu lux de amănunte şi cu un entuziasm abia reţinut despre familie, despre fiecare membru al ei. Ce mult ar fi dorit să-i vadă pe toţi…
Medicul o vizita zilnic. Era un tip ursuz şi abia dacă îşi permitea să schimbe câteva vorbe cu pacienţii. Nici medicul şi nici ea singură nu ştiau de ce boală suferă. La vederea lui, mai ales atunci când îi auzea vocea piţigăiată, o cuprindea un fel de teamă inexplicabilă. A fost examinată pe parcursul anilor de atâţia medici, însă de acesta îi era frică, deşi părea a fi un om de încredere, cu alură de atlet, care parcă se grăbea mereu să ajungă primul la finiş.
Anastasia însă nu avea unde se grăbi. De când se ţine minte s-a grăbit undeva, vrând parcă să le reuşească pe toate. Când a simţit primele dureri în piept, provocate de o boală necunoscută, a căutat să le înăbuşe prin forţa organismului său încă sănătos. Nu avea timp pentru un tratament medical serios ce se impunea. Cu greu s-a hotărât să treacă un control medical, în urma căruia nu i s-a detectat vreo boală anumită. Totuşi, i s-a prescris o cură de odihnă, necesară pentru reabilitarea organismului extenuat. Desigur că nu a avut timp pentru odihnă, împovărată fiind de grijile cotidiene. Medicii i-au mai prescris câteva medicamente, pe care şi le administra singură în speranţa de a se însănătoşi rapid. Acestea doar îi stopaseră temporar accesele, creându-i iluzia că se va însănătoşi cumva. Îşi făcuse chiar o mică rezervă din acele pastile de diverse culori, zicând că e cel mai bun medic pentru sine. Într-adevăr, cunoştea efectul mai multora dintre produsele farmaceutice şi tot mai rar se adresa specialiştilor în materie. Încercase să utilizeze şi câte ceva din medicina populară, adică diferite ierburi de leac, ale căror denumiri le aflase de la mamă-sa: lumânarea-domnului, romaniţa, coada-şoarecelui etc. Esenţele lor, dozate şi preparate după metode speciale, aveau un efect binefăcător asupra organismului suprasaturat de preparatele medicinii tradiţionale.

***
Stând în patul de spital, Anastasia încerca să se privească dintr-o parte. O înfiora poziţie orizontală în care se afla, albiturile, plapuma puţin călduroasă, dar, mai ales, mirosul pătrunzător de medicamente. Se simţea ca un cadavru viu, pe care se fac diferite experimente. Nu o bucura deloc o asemenea perspectivă. Îşi aminti de unul din primele accese ale bolii, când, revenită acasă după o zi grea de muncă la spălătoria spitalului din localitate, căzu ca secerată chiar în faţa copilaşilor săi, cei mai mici dintre care se speriaseră şi plângeau în gura mare. Îi era milă de ei, însă nicidecum nu avea putere să se ridice şi să-i ogoiască. A fost nevoită să renunţe la acel serviciu, pe motiv că se intoxicase cu aerul poluat de detergenţi. S-a făcut casnică, câştigând din alte munci pentru a-şi întreţine copiii. Văzându-i maturi, fiecare cu familiile lor, încerca să ghicească în ei acele gâgâlice pe care le alăptaseră odinioară. Mici fiind şi făcând diferite şotii caracteristice vârstei lor, nu a ştiut să-i pedepsească aspru. De regulă, se apropia de cel vinovat şi-l împungea cu degetul gros al mâinii, pronunţând un “E-hei!” prelung şi accentuat. Doar atât. Micii răufăcători, ştiind ce-i aşteaptă, se lăsau pedepsiţi anume astfel, pentru ca să nu încapă cumva pe mâinile tatălui lor, care făcea uz de alte metode de educaţie, mai drastice.

***
Primii ani de copilărie au coincis nefericit cu perioada războiului II mondial. Bubuiturile nenumăratelor explozii i-au format un reflex de fobie la sunetele stridente. Aşa au trecut cei câţiva ani de grozăvii, în frică şi nevoi, ascunsă deseori prin beciuri întunecoase împreună cu toată familia. În vâltoarea acelor ani îi muriră tatăl şi doi fraţi, rămânând doar cu o surioară, pe care o numea cu dragoste „Anioara”, deşi adevăratul prenume îi era Maria.
Un episod curios i se întâmplă când avea nu mai mult de cinci anişori. Un soldat neamţ intrase brusc în bojdeuca, unde copila se juca de una singură pe o laviţă instalată în fundul unei odăi. Soldatul, înarmat până în dinţi, deschise uşa cu piciorul şi strigă din prag: “Iaiko, matka, iaiko!..”. Copila se speriase grozav, scoţând un ţipăt ciudat. În acel moment, neamţul în cauză se pierdu cu firea, făcu “stânga împrejur” şi îşi căută de drum.

***
Anii de după război au fost secetoşi şi se stârnise o foamete cumplită. Oamenii mureau căzând din picioare. Nu avea cine şi cu ce să-i înmormânteze, corpurile lor neînsufleţite tăvălindu-se pe ulicioarele satului.
Ce gustoase sunt florile de salcâm. Un copac atât de semeţ care îşi desface, la începutul verii, puzderia de flori albe şi moi, cu miros ameţitor. Atunci poţi să aduni comoara cea albă de pe crengile grele de rod, gustând din strugurii îmbătători. Multe fiinţe omeneşti au salvat de la moarte gingaşele flori de salcâm, căci, frumoase şi puternic mirositoare, sunt şi comestibile. Anastasia împreună cu surioara Maria s-a numărat printre acele fiinţe norocoase. Alţi doi fraţi, Constantin şi Gheorghe, căzuseră victime foametei din primii ani de după război. Mamă-sa abia de reuşea să adune ceva de ale gurii pentru a le hrăni. Lucra cu ziua la vecinii mai înstăriţi pentru ceva porumb sau pentru un pumn de făină, pe care, înainte de a pleca spre casă, îl ascundea în sân de frica hoţilor care puteau să o prade în drum. Cum o mai aşteptau să vină micile făpturi înfometate! Ajunsă cu bine acasă, descheia atent bluza şi scutura făina pe masă. Pentru a face o mămăliguţă, mai adăuga la pumnul de făină o parte de cenuşa caldă din sobă, astfel astâmpărându-le foamea micilor făpturi.
Începând de la vârsta de şapte anişori, Anastasia dădea la râşniţă seminţe de grâu sau porumb, deseori de dimineaţă până seara târziu. Apoi prepara ceva de-ale gurii, ca să ducă mamei sale la deal, în Vladnic, acolo unde aveau câţiva ari de pământ şi, mai ales în ajunul secerişului, când roadele câmpurilor trebuiau păzită de hoţi. Se pornea la drum pe cam pe înserate, aşa că, până ca să ajungă la destinaţie, se făcea noapte. Îi era frică de întuneric şi mergea pe dibuite, strigând-o pe nume în gura mare şi având lacrimi în ochi cu gândul că poate s-a îndura cineva să o îndrume spre locul unde se afla mama sa. Se găseau oameni buni la suflet, care îi arătau cum să ajungă la arie. Cu ochii înlăcrimaţi şi obosită, ajungea într-un târziu la maică-sa, care o lua în braţe şi, pe unde cu un descântec, pe unde cu o vorbă de mângâiere, o liniştea până la urmă. Aşa adormea în braţele ei, lângă un foc nu prea mare, pentru ca să se trezească spre dimineaţă cu inima palpitând de bucuria de a trăi. Cât de rare şi ce mult au însemnat acele clipe. Îşi amintea deseori de ele, radiind de o bucurie nostalgică care îi putea fi citită şi acum pe chip, stând acolo ţintuită în patul de spital. Se înfiora la gândul că asemenea clipe de viaţă dispar în mod ireversibil, aşa că toate visurile par a fi fără sens.

***
Anastasia era un autodidact, făcând doar patru ani de şcoală şi acelea “pe apucate” sau, cum îi mai plăcea să zică, “patru clase şi două calidoare”. Studioasă din fire, cu aptitudini reale în domeniul istoriei şi muzicii, apreciată şi de către unii profesori, a fost nevoită să-şi întrerupă studiile din fragedă copilărie, trebăluind în gospodărie sau lucrând pământul. Avea o capacitate extraordinară de muncă. Făcea câteva norme pe zi, depăşindu-i la acest capitol pe mulţi lucrători mai în vârstă. Mai apoi, după o zi grea de muncă, îşi lustruia cu funingine papuceii vechi, dar încă buni de purtat, şi se grăbea la casa de cultură situată lângă biserica Sf. Gheorghe, înscrisă fiind la un cerc de dansuri populare şi mai făcând parte dintr-un grup coral. Asemenea ocupaţii exclusiv culturale îi acopereau puţinul timp liber de care dispunea şi îi umpleau sufletul de bucurie. Unde mai pui că astfel cutreiera satele din împrejurimi, participând la diferite concursuri de muzică şi dans.
Aşa era cunoscută Anastasia de către colegi şi prieteni, pe cât de harnică, pe atât de năzbâtioasă, deseori pusă pe şotii. Odată mai că nu s-a ars. Cazul se întâmplă după o “adunare-fulger”, organizată periodic de către activiştii din sat. Anastasia participa rar la asemenea adunări, fiindcă se plictisea ascultând cuvântările cu tentă proletcultistă ale acelor “activişti”. Neavând cu ce face la o astfel de adunări, se apropie de unul din pereţii laterali ai sălii casei de cultură, pe care atârna un tablou grandios înfăţişând chipul unei somităţi de partid a vremii. Nu gândi prea mult şi, în ovaţiile sameşilor din jur, rupse fâşii înguste de hârtie de sub pupilele ochilor în jos, reinterpretând imaginea ca şi când “marele conducător al proletariatului” plângea de jalea celor obidiţi şi flămânzi. A doua zi, de urgenţă, mama-sa a fost chemată la “sovietul sătesc”, unde nişte responsabili în probleme ideologice o acuzară pentru gestul insultător al fiicei sale făcut la adresa partidului de guvernământ. Doar faptul că era încă minoră şi că se trăgea dintr-o familie nevoiaşă o salvă pe biata copilă de consecinţe foarte grave.

***
(Lungi sunt clipele de aşteptare. Trecerea timpului pare să nu-ţi spună nimic despre existenţa unei lumi deosebite, a cărei părticică te poţi considera şi tu. Conştient fiind de elementul existenţial, totul în jur apare străin de sine şi se iscă o stare de detaşare inexplicabilă de realitatea imediată. În asemenea clipe te copleşesc gânduri negre, aşa de parcă nu mai ai vreo salvare. Însă există, neapărat există o salvare, chiar dacă va trebui să laşi în urmă o umbră de mister. Oare toate legendele şi miturile lumii nu au fost inspirate de fapte şi întâmplări reale, presurându-li-se ici-colo semincioarele imaginaţiei umane? Prin forţa imaginaţiei divine, anumite personalităţi au dat formă şi culoare unor lumi demult uitate, imortalizându-le astfel în lucrări veritabile).

***
…O muzică firavă umplea salonul alb. Sunete armonioase izvorau din lucrurile înconjurătoare. Apoi toate se adunau într-un şuvoi liniştit, ce curgea alinător peste corpul suferindei. În acele clipe rare de desfătare i se crea în suflet marea simfonie a sunetelor, de parcă nu mai avea sfârşit acea stare de graţie divină. Toate dispăreau la un moment dat, la primele voci răguşite, la primii paşi târşâiţi ai pacienţilor prin coridoare. Apoi apărea brusc medicul cu glas piţigăiat şi cu alură de atlet, lucrurile din jur recăpătându-şi contururile: aceeaşi încăpere strâmtă, cu pereţii goi, patul imens, plapuma puţin călduroasă şi mirosul, mirosul înţepător de medicamente. Asta nu putea să continue la infinit. Ceva trebuia să se întâmple…

***
Anastasia repetă a câta oară “Rugăciunea pentru orice boală”: “Stăpâne atotştiutorule, Împărate sfinte, cel care pedepseşti, dar nu omori, carele întăreşti pe cei slăbiţi şi ridici pe cei căzuţi. Cel ce îndepărtezi chinurile cele trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor, rogu-mă Ţie, Dumnezeul nostru, trimite din cer puterea ta tămăduitoare şi Te atinge de trupul cel mult pătimitor şi stinge aprinderea, potoleşte patima, depărtează toată boala cea tăinuită şi fii tămăduitorul roabei tale Anastasia, ridic-o din patul durerii şi din aşternutul chinuirii, dăruind-o pe dânsa întreagă familiei sale şi bisericii Tale, ca să facă pururea voia Ta. Că ţie se cade să ne miluieşti şi să ne mântuieşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie Mărire îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”
În timp ce medicul îi pipăia pulsul cu degetele sale lungi şi reci ca nişte bisturie, făcându-şi unele însemnări în registrul său, suferinda reuşi să spună în şoaptă o altă rugăciune prielnică sufletului: “Doamne Atotştiutorule, doftorul sufletelor şi trupurilor noastre, cel care smereşti şi înalţi, care cerţi şi iar tămăduieşti, cerceteaz-o cu mila Ta pe roaba Anastasia, întinde-i braţul Tău cel plin de tămăduire şi de doftorie şi o tămăduieşte pe dânsa, ridicând-o din patul durerilor şi din boală, ceartă duhul neputinţei, îndepărtează de la dânsa toată boala, toată slăbiciunea, toată durerea, toată rana, toate frigurile şi tremurarea şi de este întrânsa păcat sau fărădelege, iart-o pentru iubirea Ta de oameni. Aşa, Doamne, îndură-Te pentru zidirea Ta, întru Isus Hristos, Domnul nostru, cu carele eşti binecuvântat, cu prea sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duhul Tău Sfânt în vecii vecilor. Amin.”
Mai departe, cât mai departe de această lume. Atât îşi dorea suferinda în clipele de cumplită durere. Mult şi-ar fi dorit să plece de aici, să se afle din nou lângă copii şi soţ, măcar şi aşa, suferindă. Le-ar fi preparat ceva de mâncare, ceva ce le plăcea lor mai mult, silabisind deasupra mămăliguţei descântecul auzit undeva. Să-l fi uitat oare? Suna cam aşa: „So-so-mni-ca, / so-so-mni-ca, / so-cras-nas / om-i-ni-mos / om-ni-şor / ca şi un-su-ros…”.
Ce-o mai fi însemnând versul de mai sus sau silabele ritmice ce-l completează? Nu ştia prea bine. Bănuia doar că putea fi unul din puţinele descântece, rămase de la strămoşii noştri daci, care aveau rostul să păzească de rele bucatele de pe masă şi, totodată, să stimuleze apetitul comesenilor. Mai repetă o dată descântecul în gând, însă nu-i era acum de vreun folos. Nici nu ţine minte când mestecase ceva în gură. Trebuia să ţină dinţii strâns, cât mai strâns, pentru a fi pregătită de eventualele accese. Nici una avea poftă de mâncare, doar o vagă amintire îi trezea gustul de bucate care îi plăceau mai mult. Crizele cauzată de boală nu întârziau să se facă simţite, venind cu regularitate la o oră prestabilită a zilei, atunci când, odată cu asfinţitul soarelui, începeau adevăratele torturi: miriade de ghemuleţe cu ghimpi se rostogoleau prin vine, împinse fiind de forţa sângelui. În câteva clipe tot organismul era cuprins, din interior, de o flacără năprasnică. Nici cea mai mică părticică a corpului nu rămânea neatinsă de pericolul insurecţiei spontane a ghemuleţelor de foc. În acele momente de vârf, inima îşi înceta ritmul obişnuit, fiind ţinta principală a năvalnicilor cuceritori. Abia de mai respira, rostind rugăciunile cu o şi mai mare încordare. Într-un sfârşit, durerile slăbeau, iar acele nevăzute şi atât de nesuferite ghemuleţe se retrăgeau undeva sub coşul pieptului. Amarnică încercare atunci când porţi în sine cuibul unor duşmani necunoscuţi, iar propriul corp se transformă într-un adevărat câmp de bătălie.
Stând cu ochii aţintiţi într-un punct din tavan, aşa de parcă vedea acolo pe cineva, Anastasia era conştientă că în viaţă trebuie să cunoşti totul - şi binele şi răul. Din nefericire, “răul” a venit din abundenţă, aducând-o acum în acest spital blestemat, de unde părea că nu mai exista salvare. De aceea o obseda gândul să plece, cât mai departe şi cu orice preţ. Numai că nu ştia încotro şi, mai cu seamă, cum să-şi învingă durerea. Toate încercările se loveau de cumplita neputinţă de a se ridica din pat. Însă trăia constant cu asemenea gânduri, care măcar o sustrăgeau temporar de la starea de critică în care se afla. Cine şi cum puteau să o ajute?

***
Anastasia a rămas să-şi cântărească gândurile, toate fiind cât nişte speranţe firave, până când unul o străfulgeră prin minte. Aşteptă să se însereze. Lumina din sala de spital părea că nu vrea să cedeze întunericului, reflectându-se prin unduiri uşoare în fiecare lucru, parcă luându-şi aşa rămas bun de la toate din jur. Veni momentul când ultimele raze ale soarelui fură înghiţite de întuneric. Simţi cum se mişcă ceva în coşul pieptului. Ghemuleţele cu ghimpi se pregăteau de obişnuita escapadă. Minusculele creaturi fremătau îndelung ca înaintea unui festin bogat şi, în momentul când se aflau pe punctul de pornire, suferinda se ridică din pat, ajutată de o forţă necunoscută. Se îmbrăcă fără grabă, îşi puse strictul necesar într-o gentuţă, ieşi în culoarul pustiu, îndreptându-se în direcţia scărilor. Coborâ încet, treaptă cu treaptă, scările celor douăsprezece etaje ale blocului de spital şi se pomeni afară. Fără ca să privească în urmă şi mergând cu paşi legănaţi, apucă pe o stradă lăturalnică ce ducea într-o direcţie necunoscută, corpul ei iradiind lumina unui foc interior năprasnic.

România din Los Corrales de Buelna

...Aşa ar aparea ţara noastră încorporată de facto, adică prin intermediul a celor circa 700 de connaţionali cu acte în regulă (la o populaţie de peste 10 mii: n.a.), în una dintre localităţile cantabre pe care aceştia o populează masiv de câţiva ani buni încoace şi unde activismul patriotic (sper să nu fie prea tare spus(...)) se manifestă plenar şi fără interese străine spiritului liber, inclusiv, precum s-a exprimat Gabi Dima, preşedinta Asociaţiei culturale românescă din Valle de Buelna, „...pentru a spăla imaginea proastă a României din memoria colectivă a spaniolilor...”.
Dacă e să facem o paralelă contextuală, orăşelul Los Corrales de Buelna, situat la circa 50 de kilometri de Santander, ar fi un soi de Castellion de la Plana sau Alcala de Henares, sau poate o altă localitate, acolo unde numărul românilor este net superior celorlaltor comunităţi de emigranţi. Desigur că sunt destui români domiciliaţi şi în capitala cantabră, dar aceştia din urmă nu se pot compara cu cei din Los Corrales. Poate doar că cei din Castros Urdiales, despre a căror Asociaţie culturală am scris într-un număr precedent al revistei, se pot compara la acest capitol. Nu vom insista însă prea mult pe acest subiect oarecum sensibil...
Expresiva idee de conlocuire a emigranţilor români la care facem referinţă mai sus, volens-nolens, ne duce cu gândul la similitudinile tendinţelor de afirmare a spiritului naţional, chiar dacă purtătorii lui sunt impuşi „să lucreze” departe de graniţile geografice ale ţării. Poate că aşa se explică succesul, deocamdată cu rezonanţă locală, a Ansamblului de dansuri populare „Periniţa” din Los Corrales de Buelna, alcătuit în totalitate din artişti amatori, 10-12 la număr, a cărui membri activi, după o zi muncă pe şantier sau în alte domenii accesibile emigranţilor noştri, îşi dau întâlnire în blocul Teatrului Municipal sau şi în altă parte, depinde de caz, pentru a exersa niţel şi a se pregăti pentru o nouă ieşire în scenă, având în program dansuri preluate în special din folclorul moldovenesc. Or, trebuie să subliniem, cea mai mare parte dintre artiştii amatori ai ansamblului sunt originari din localităţile moldoveneşti ale ţării.
Spre deosebire de alţi ani, sărbătorirea Zilei Naţionale a României a fost un eveniment complex şi nu atât simbolic cum se obişnuieşte de fapt, cât mai ales social, dat fiind şi faptul că toţi ei au dansat în compania ansamblului popular autohton „Entre montañas” şi, în consecinţă, au primit aprobiul publicului spectator printre care se aflau şi reprezentanţi ai Primăriei locale, cares-au arătat destul de interesaţi de susţinerea unor astfel de manifestări culturale. Unul dintre ei, asistenta socială Paloma Alejos, ne-a relatat că proiectul actual a fost susţinut financiar de statul spaniol şi că face parte dintr-un proiect intercultural desfăşurat în întreaga ţară.
Programul artistic dedicat memorabilei zile a inclus şi o expoziţie de pictură cu genericul „Puntos de vistas”, susţinută de tânărul artist plastic Vasile Valentin Both, un grupaj de imagini fotografice ale Luciei Berre intitulat „Almas y sueños” şi câteva sculpturi în piatră ale lui Ciprian Ion realizate în stilul supranumit „bastos”. Nu în ultimul rând a contat pentru succesul deplin al primitoarelor gazde degustările din bucatele tradiţionale româneşti şi improvizaţiile aproape teatrale ele lui Moş Nicolae, momente pe care publicul prezent le-a apreciat la justa valoare.

Serafim Belicov. În „proces” cu sine însuşi

Poet şi publicist, născut pe data de 9 martie 1947 în comuna Viişoara (r-nul Edineţ), într-o familie de ţărani. Părinţii: Maria Ciubotaru şi Constantin Belicov. În anul 1967 a lucrat la postul de radio „Luceafărul”, angajat fiind de către Nicolae Lupan, cunoscutul desident basarabean...

Între anii 1968-1986 activează la săptămânalul „Cultura” (din 1976 ocupă funcţia de redactor-şef adjunct). Începând cu anul 1986 este numit şef de secţie literară la ziarul „Moldova Socialistă” (actualmente „Moldova Suverană”).
Autorul a publicat volumele de versuri „Veghe” (1976), „Meşterul spicului” (1976), „Ev” (1987), „Vameş” (1991), „Procesul lui Narcis” (2000)... Autor de texte la multe melodii cu priză la public, dintre care merită să menţionăm „Automnală” (Nina Crulicovschi), „Pe strada Creangă” (Anastasia Lazariuc), „Primăverile noastre” (Silvia Grigore) etc.

Primele sale cărţi de poeme sunt marcate de un lirism pronunţat, care trădează o sensibilitate poetică debordantă ce se vrea cunoscută publicului larg. Pornit să-i divulge evoluţiile fireşti ale eu-lui creator, criticul Mihai Cimpoi semnala în prefaţa cărţii „Procesul lui Narcis”: „Găsim, evident, în aceste poeme - aci gingaşe şi senine, aci afectate de spleen şi uşor acidulate, „mânioase” - un alt Belicov decât cel tradiţional şi cantabil al începuturilor. Poetul intră acum în zona hamletiană, colorându-şi existenţial discursul”.

Sincer în modul de exprimare artistică, autorul modelează din cuvinte o lume a paradoxurilor, „Procesul lui Narcis” fiind titlul ce conţine în mod emblematic o viziune critică asupra realităţiilor lumii cotidiene. Trecând de la dulcele stil clasic, tradiţional, la cel eminamente liric, adică modern, poetul creionează realitatea imediată, manifestând un spirit acut de observaţie şi realizând în acelaşi timp o dublă imagine a vieţii de zi cu zi: una colorată metaforic, iar alta redusă în stil publicistic până la descrierea faptului concret. Spre exemplu: „Şi iar zoresc la tine, atâta doar că mi-s / Mai grei de noapte ochii şi pasul mi-i mai greu. // Tu eşti o depărtare cu sufletul trimis / Spre-o apă ne-ncepută de încă nici un zeu”, sau: „Tu nu te poţi substitui decât pe tine. //Laşii se ascund sub numele altora, /trădătorii livrează la kilogram/pretinsa iubire de noi…” (Greşeli).

Izvorâte din drama unor frământări interioare autentice, aşa cum s-a afirmat: „Poezia lui Serafim Belicov cuprinde dimensiunile timpului trăit prin cea mai aleasă expresie artistică” (Gheorghe Vodă).