duminică, 28 februarie 2010

„Tablete” contra uitării (II)

„Roată, măi!..”

De fapt, totul începuse mai înainte, anume din vagoanele de tren pline ochi cu recruţi basarabeni ce ţineau calea spre locul de dislocare al unei unitaţi militare aeropurtate din Zaporojie (Ucraina), acolo de unde de fapt urma să înceapă pentru ei serviciul militar în cadrul invincibilei armate sovietice. Serviciul militar era pe atunci mai mult decât o obligaţiune cetăţenească, aşa că fiecare tânăr trecut de optsprezece ani şi-l satisfăcea fără cârtire, timp de doi sau trei ani, în cele mai dese cazuri departe de baştină, via Siberia, Mongolia, Cuba, Angola sau, cu puţin noroc, în ţările semnatare ale „Tratatului de la Varşovia”.
Trenul trecu cu viteză sporită peste un râuleţ cu apă de culoare roşie-gălbuie, luând de pe peronul gării din Chişinău şi ducând în neştire sute de tineri recruţi. Curiozitatea amestecată cu frică era anihilată niţel de consumarea în abundenţă a băuturile alcoolice luate de acasa. De aici şi zarva interminabilă ce se auzea din interiorul vagoanelor, ce nu putea fi acoperită nici de „tuc-tuc”-ul caracteristic al trenului. Răsunau cântece fără accent patriotic, ci mai mult preluate din folclorul popular. Cineva strigă din interiorul unui vagon - „Roată, măi!..”, - şi fu susţinut în mod repetativ de alte câteva zeci de voci. Apoi, începând de la staţia-terminus, a urmat un marş-forţat spre cazărmile aflate în preajma unui aerodrom militar ce duduia de sunetul scos de motoarele avioanelor cu reacţie.
Ajunşi în interiorul cazărmilor, băieţii au fost deposedaţi de toate artefacturile personale, fiid tunşi chilug, dezbrăcaţi până la piele şi apoi băgaţi într-o baie comună, turnându-se peste ei apă mai mult rece decât caldă. În haosul acesta infernal, fără specific cazon, cineva dintre ei strigă cu voce puternică - „Roată, măi!..”, - şi toţi companierii din jur îl susţinu, reproducându-i apelul.
Era începutul unui lung drum al mărginirii spiritului liber, ce conducea spre patria poetului Trakl, adică spre o Germanie aşa-zis democratică de la începuturile anilor optzeci ale secolului trecut. Asta pentru a completa un grup de armată invadatoare de circa trei sute de mii de soldaţi...

duminică, 21 februarie 2010

Luminiţa DUMBRĂVEANU. Tentaţia creaţiei



Originară din comuna Corlăteni/Bălţi, născută pe data de 31 octombrie 1971 în familia lui Vasile şi Vera Dumbrăveanu (Lungu). În anul 1993, absolveşte Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău. În vara anului 1997 accede la Cursurile pentu tinerii jurnalişti, predate în cadrul Institutului European pentru mass-media, cu sediul la Dusseldorf/Germania. Începând cu anul 1999, ocupă funcţia de redactor-prezentator la Radiofuziunea Naţională, fiind realizatoarea programului Focul din vatră dedicat românilor de pretutindeni.
Debutează cu placheta de versuri Clarviziunea orbului (Editura ARC, Chişinău, 1996), după care editează volumul de poeme Moartea ca certitudine (Editura Civitas, Chişinău, 1999).
Scriind o poezie modernă şi inovatoare în limbaj, poeta modelează din cuvinte o lume interioară discretă, reluând motive lirice existenţiale fundamentale şi personalizându-le, reeditându-şi într-un fel trăirile lirice proprii poemelor din cartea Clarviziunea orbului în volumul Moartea ca certitudine. Utilizând un limbaj poetic saturat de neologisme şi stilizat pe alocuri, poeta abordează în ambele cărţi problematica ideii de moarte, proiectând-o în diferitele ei ipostaze. Practicararea verlibrului facilitează mult exprimarea directă a trăirilor personale, pe care aceasta reuşeşte să le exprime printr-o formulă poetică voit abstractizată, uşor însă de pătruns în esenţă. În unul dintre poeme, unde titlul este plasat în mod original la sfârşit, poeta zice: „Moartea este o fiinţă / cu mai multe guri sparte / şi e proastă de (ne) / dă prin gropi” (“in memoriam”).
Despre originalitatea formei în lirica poetei s-a afirmat că „…Poezia Luminiţei Dumbrăveanu poate fi citită şi de la început, şi de la sfârşit” (Valeriu Matei). Referindu-se în parte la conţinutul propriu-zis, poetul Gheorghe Vodă scria: „Intuiesc ne-„frica de rostire” a Luminiţei Dumbrăveanu, care-şi caută propriul punct de reper, sigur, şi cred, deloc „al imperfecţiunii”. Salut viziunea proaspătă a acestei tinere, abilitată în felul ei de a gândi profund, de a se găsi cât mai aproape de cultura poetică şi care, existând prin acelaşi izvor – al cunoaşterii de sine, ajunge la eleganţa frazei…”.
Romantice şi eclatante sau ironice şi, pe alocuri, sumbre în modul de a reflecta realitatea, cele mai reuşite poeme din aceste două cărţi ar fi la părerea noastră „clarviziunea orbului”, „călimara meteo”, „te iubesc”, „spleen”, „recviem pentru o stare de spirit”, „moartea ca certitudine” ori „vina şi ghilotina”. Preocupată fiind de cultura românească în general şi, implicit, promovarea ei prin intermediul mutlaudiatei emisiuni radiofonice Focul din vatră, Luminiţa Dumbrăveanu a lansat, în luna mai 1999, proiectul de concepere a unui Dicţionar Enciclopedic intitulat „Români celebri pe mapamond”.

miercuri, 10 februarie 2010