luni, 31 decembrie 2012

ȚIPETE/GRITOS/CRITS (traducción al catalán de Pere Bessó)


ȚIPETE

Să-ți aduni țipetele toate 
într-o păstaie uscată,
să o agăți de un arac
și să o lași fluture în ritmul aerului
ca pe o flamură rămasă fără de blazon, 
să vegeteze așa ca o zi fără de noapte.


GRITOS

Almacenar todos tus gritos 
en una vaina seca,
colgarla de un rodrigón,
y dejarla bailar al ritmo del aire 
como una bandera quedada sin blasón, 
vegetar así como un día sin noche

CRITS

Recollir tots els crits
en una beina seca,
penjar-la d’un puntal
i deixar-la que onege al ritme de l’aire,
així com una bandera romasa sense blasó,
vegeta d’igual manera que un dia sense nit.






SINOPSIS/SINOPSI (trad. al catalán por Pere Bessó)


SINOPSIS

***
Fruntea e începutul unui semn de întrebare care nu mai apucă să ajungă până la tălpile picioarelor.

***
Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități și să ne apere în mod special... inima.

***  
Reflectoarele luminează ceea ce pot sau doar ceea ce vor să pună în lumină, soarele acoperă totul.


SINOPSIS

***
La frente es el principio de un signo de interrogación que ya no puede llegar a las plantas de los pies.

***
El frío hace que la sangre se nos aleje de las extremidades y que proteja especialmente... el corazón.

***
Los focos iluminan lo que pueden o lo que quieren iluminar, el sol cubre todo.


SINOPSI

La front és el començ d’un signe d’interrogació que ja no reix a arribar fins a les plantes dels peus.

***
El fred fa que la sang s’allunye de les extremitats i que ens protegesca de manera especial... el cor.

***
Els reflectors il•luminen el que poden o només el que volen traure a la llum, el sol ho cobreix tot.



duminică, 30 decembrie 2012

AN NOU/AÑO NUEVO/ANY NOU (trad. al catalán por Pere Bessó)


AN NOU

Fără vreun plan 
anume, doar forme 
golite de coținut.

AÑO NUEVO 

Sin plan alguno,
sólo las formas
vacías de contenido.

ANY NOU
 

Mancat de tot pla             
especial, només formes
sense contingut.  

Leticia Garriga și cartea sa Tambor de agua* (Tambur de apă) tradusă în română


Fotografie: Llegó ayer mi librito de poemas en español traducido por Andrei Langa al rumano. Con felicidad comparto esta noticia con sus lectores y amigos. Leticia Garriga.
(abajo - unos cuantos poemas del libro/mai jos - câteva poeme din carte)

Camino secreto

Íntimo fluir gozoso
humedad calcinante
después de la lluvia
con sabor
a mar
Sinestesia
viva
al frote
rítmico
que enciende
el fuego
Instante
de fragilidad
compartida
en la oscuridad

Cale secretă

Intim flux pasional
umiditate volatilă
de după ploaia
cu savoare
de mare
Sinestezie
intensă
datorată fricționării
ritmate
ce aprinde
focul
Moment
de fragilitate
împrăștiată
în întuneric



Lilith

No hay manuales para decir quién soy
ni poemas que me definan
Sólo soy una de tantas que escribe
detrás de la frontera entre palabras
Babel al fin de lenguas vivas o casi muertas
Encarno en modelos
como Lilith  o Sor Juana
para tantos y tantas
que me dicen
quién y cómo soy
designan mi yo
como
matriz fértil
puta
malquerida
demonio
ángel
luz o estrella
pero...
Sólo soy una mujer
que escribe
y basta

Lilith

Nu există cărți care să-mi zică cine sunt
nici poeme ce ar putea să mă definească
Sunt doar una din atâtea altele care scriu
dincolo de hotarele cuvintelor
Babel la sfârșitul limbilor vii sau semi-moarte
Protagonizez modele
precum Lilith sau Măicuța Juana
pentru atâtea și atâtea persoane
care îmi zic
cine și cum sunt
indică asupra eu-lui meu
cum că aș fi
prostituată
nedorită
demon
înger
lumină sau stea
însă…
Sunt doar o femeie
care scrie
și cu asta – gata



Tánatos y Eros

Cómo quisiera encontrarme en el iris de un mito que me
pertenezca
con la dulzura escurriendo por
la yema de sus dedos y llegar al encuentro

Estoy perdida en una soledad añeja
viviendo en mi vestido de piel
un crudo invierno interior

Mi alma transparente
deambula abrazada del hastío
que no me deja ver el sol

Mi opuesto amanece a mi lado y como un
cadáver con su mortaja blanca
se incorpora en el último estertor
y balbucea mi nombre

Un nuevo día me espera con su frialdad inmensa
Como castigo divino
el desamor me arrastra en su juego profano

¡Ay de mí! mientras agonizo
espero la resurrección del amor
jugando con su cadáver como compañía


Thanatos şi Eros

Cât de mult aşi dori să mă aflu în irisul unui mit care să-mi
aparţină
odată cu dulceaţa să mă scurg pe
vârful degetelor şi să ajung la întâlnire

Sunt rătăcită într-o singurătate vetustă
vieţuind în hainele mele de piele
o cumplită iarnă interioară

Sufletul meu transparent
cutreieră cuprins de dezgustul
ce nu îmi permite să văd soarele

Oponentul meu răsare alături şi ca un
cadavru în linţoliul său alb
se iveşte în ultima răsuflare
şi-mi bolboroseşte numele

O nouă zi mă aşteaptă cu răceală sa imensă
Drept pedeapsă divină
ura mă trage în jocu-i profan

Vai de mine! - în timp ce agonizez
aştept resurecţia dragostei
jucându-se cu trupul său mort drept companie


*Aquí comparto la introducción que hice para este libro.

En el eco de Tambor de Agua, ofrezco una selección de mi poesía en español, territorio poderoso y fértil, y su traducción en rumano, lengua hermana cuyas raíces abrevan del mismo ojo de agua en un pasado común.
El amigo y poeta rumano Andrei Langa, compartimos el resultado, el que creemos capaz de envolver en la red viva de ambas lenguas, el paladear, tocar, oler, oir,ver, y conmover el universo íntimo que nos habla desde la obra.
No hay un tema rector que atraviese el alma del libro, es una mirada al interior esperando que a través de la evocación, se extienda un puente entre la obra y el lector... como viaja el eco del sonido tambor de agua
entre la fronda y penetra hasta su entraña. leticia.
ISBN 978-607-00-4367-3
En mi biogrfía está la portada completa. Hoy deseo compartir la imagen que escogí para el libro, una Mandala realizada en tinta que es de mi propiedad, de la autora mexicana Guadalupe Ahumada V.



ÎNAINTE DE TREZIRE/ANTES DE DESPERTAR/ABANS DE DESPERTAR (trad. al catalán por Pere Bessó)



ÎNAINTE DE TREZIRE

Dispari odată cu soarele care răsare,
odată cu drumul dispari în depărtare:
o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,
ca să te odihnești acum în altă parte.

Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:
cap, brațe, piept și cele două picioare,
piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,
de sus și până jos, oase și carne laolaltă.

Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,
gândurile, vocea mea joasă îți aparține,
chiar și amărăciunile tale mi-au rămas
drept mici amintiri despre viața ce trece.

Visul cel nevăzut, vasul plin cu sânge
pe care îl golesc târziu, înainte de trezire,
vreme în care tu te căznești, neobosită,
să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.


ANTES DEL DESPERTAR

Desapareces al mismo tiempo que el sol naciente,
junto con el camino desapareces en el horizonte;
has levantado 
una casa de barro sólo con tus manos,
para descansar ahora en otro lugar.

Madre de todo lo que estoy hecho:
cabeza, brazos, pecho y los dos pies,
piel que me cubre el cuerpo, avergonzada,
de arriba a abajo, huesos y carne todo junto.

Los pasos que doy para llegar hacia a ti,
los pensamientos y mi voz baja te pertenecen,
incluso tus amarguras las tengo
como pequeños recuerdos sobre la vida que pasa.

Aquel sueño oculto, el vaso lleno de sangre
que bebo tarde, antes de despertarme,
tiempo en el cual tú te esfuerzas para encender

con leñas húmedas el fuego en la chimenea.

ABANS DE DESPERTAR

Desapareixes una volta amb el sol naixent,
una volta amb el camí despareixes al lluny;
una casa de fang has alçat només amb les mans,
per a descansar en una altra part.

Mare de tot allò del que sóc fet:
cap, braços, pit i peus, pell
que em cobreix el cos, avergonyida,
de daltabaix, junts ossos i carn.

Els passos que faig per arribar fins a tu,
els pensaments, la meua veu baixa et pertanyen,
fins i tot les teues amargors m’han romàs
com petits records de la vida que passa.

Aquell somni ocult, el got ple de sang
que engolesc tard, abans de despertar,
el temps que, sense cessar, t’afanyes
a encendre amb llenya humida el foc a la llar.
 


DIFTONG/DIPTONGO/DIFTONG (trad. al catalán por Pere Bessó)


DIFTONG

Vântul viu poartă vocea vocalelor,
el cunoaște numele fiecărei rafale, 
și valul vorbește prin vocea vocalelor
de pe când apa a pogorât pe pământ.

Apele toate sunt niște vocale
ce umplu golurile dintre consoane,
văi și vâlcele sub vârfuri de munți,
cumplitele construcții vulcanice.

Cercul ceresc reflectat în fântână,
propriul ecou ascultat de departe
duce cu sine vocea vocalelor,
diftongul fiind un sunet de cult. 

DIPTONGO

El viento vivo lleva la voz de las vocales,
sabe el nombre de cada ráfaga suya,
y la ola habla con la voz de las vocales
desde que el agua cayó en la tierra.

Todas las aguas son vocales
que llenan los huecos entre las consonantes,
cañadas y valles entre las montañas,
las asombrosas obras volcánicas.

El círculo celeste que se refleja en el pozo,
tu propio eco escuchado desde lejos
lleva consigo la voz de las vocales,
siendo el diptongo un sonido de culto.

DIFTONG

El vent viu porta la veu de les vocals,
coneix el nom de cada ràfega,
i l’ona parla per la veu de les vocals
des que l’aigua baixà a la terra.

Totes les aigües són vocals
que omplin els buits entre consonants,
valls i congostos sota cims de muntanyes,
acomplides construc
cions volcàniques.

El cercle cèlic reflectit en la font,
el propi eco escoltat de lluny
s’emporta la veu de les vocals,
en ser un so de culte el diftong.


sâmbătă, 29 decembrie 2012

POZE/FOTOS/FOTOGRAFIES (trad. al catalán por Pere Bessó)



POZE

Pozele noastre sunt 
poeziile citite 
mai târziu.

FOTOS

Nuestras fotos son
las poesías leídas 
más, más tarde.

FOTOGRAFIES

Les fotografies nostres
són les poesies
llegides més tard.

Mercedes Ridocci


Fotografie: ¿Saben que  muchos llevan en CRISIS toda la vida? 

Se levantan cada mañana sin saber que les va a acontecer el día. Deambulan de un lado a otro y alzan al vuelo sus historias escritas, sus cuadros, sus danzas, sus músicas, sus… aguardando que reposen en el reflejo de otros ojos.

Al atardecer, vuelven con las alas ya plegadas de su arte, cargados de la ceguera de los ojos que no vieron, y mientras comen un bocadillo con el alma cansada, pero acostumbrada, ya están pensando en qué nueva historia escribir, en qué cuadro pintar, en qué danza componer, en qué…

Mercedes Ridocci.
(foto  Artesanato Grupo)


¿Saben que muchos llevan en CRISIS toda la vida? 

Se levantan cada mañana sin saber que les va a acontecer el día. Deambulan de un lado a otro y alzan al vuelo sus historias escritas, sus cuadros, sus danzas, sus músicas, sus… aguardando que reposen en el reflejo de otros ojos.

Al atardecer, vuelven con las alas ya plegadas de su arte, cargados de la ceguera de los ojos que no vieron, y mientras comen un bocadillo con el alma cansada, pero acostumbrada, ya están pensando en qué nueva historia escribir, en qué cuadro pintar, en qué danza componer, en qué…


Știți că mulți dintre noi se află în CRIZĂ toată viața? 

Se trezesc în fiecare dimineață fără să știe ce le va aduce ziua. Rătăcesc dintr-o parte în alta și ridică în zbor istoriile lor scrise, desenele, dansurile, melodiile lor, ale lor... așteptând să se așeze în reflexul altor ochi.

Spre seară, revin cu aripile îndoite de arta lor, împovărați de frenezia ochilor ce au orbit, și în timp ce mușcă dintr-o chiflă cu inima la pământ, dar obișnuită cu așa ceva, iată gândesc ce istorie nouă să mai scrie, ce tablou să picteze, ce dans să compună, ce...

vineri, 28 decembrie 2012

LADY LAZARUS de SILVIA PLATH (1932-1963)





LADY LAZARUS

Iarăși mi-a reușit,

Mi-am pus la punct -
O dată la fiecare zece ani.
Un soi de miracol fantasmatic, pielea mea

Strălucitoare ca un ecran națist,
Piciorul meu abil
E un teasc pentru hârtie,
Chipul meu e o pânză
Evreiască
fină și fără pliuri.
Scoate învelișul
Eh, dușmanul meu,
Te sperii cumva?
Nările, orbitele goale, dinții?
Respirația rău mirositoare
Va dispare într-o zi.
Curând, foarte curând, carnea pe care
A devorat-o sicriul
Se va simți bine în mine
Și eu voi fi o femeie care surâde.
Am doar treizeci de ani.
Și ca un pisic voi muri de nouă ori.
Acesta e Numărul Trei.
Ce mai risipă e
Asta de a te anihila o dată la zece ani.
Ce milion de fire,
Mulțimea mestecând arahide se îmbulzește

Să le vadă.
Cum mi se dezgolește mâna, piciorul -
Marea dezvestire.
Doamne și domni.
Acestea îmi sunt mâinile,
Genunchii mei.
Sunt poate oase și piele fină.
Totuși, sunt aceeași, exact aceeași femeie.
Prima dată când mi s-a întâmplat aveam zece ani.
A fost un accident.
A doua oară m-am sforțat
Să mă autodepășesc și să nu mai revin niciodată.
Am ezitat tăcută,
Ca o scoică de mare.
A trebuit să mă cheme și să mă cheme,
Să-mi smulgă larvele ca pe niște pierle lipicioase.
A muri e o artă, ca și oricare alt lucru.
Eu o fac foarte bine.
O fac pentru a mă pătrunde până în adânc.
O practic pentru a o simți cum e în realitate.
Să zicem că am un dar dat de sus.
E destul de ușor să o faci într-o celulă.
Foarte ușor de făcut și de a nu pierde formele.
E aceeași
Revenire teatrală în plină zi
La locul obișnuit, acelaș chip, țipătul brutal
Și amuzant:
”Miracol!”
Mă omoară.
Urmează apoi o descărcare puternică
Pentru a-mi pironi cu privirea cicatricile, și alta
Pentru a-mi asculta bătăile inimii -
Într-adevăr mai bate.
Și mai sunt alte și alte atacuri furioase
Pentru un cuvânt, pentru a mă atinge
Sau pentru o picătură de sânge,
Sau pentru câteva fire de păr sau pentru haina-mi.
Bine, bine, totul e bine HerrDoktor.
Bine. Herr Inamic.
Eu sunt lucrarea strălucită a voastră,
Piesa sa valoroasă,
Copilul din aur pur
Care se dizolvă cu un țipăt.
Mă întorc pe cealaltă parte și ard.
Să nu crezi că nu prețuiesc marea ta atenție.
Cenușă, cenușă -
Voi aprindeți, răscoliți,
Carne, os, nimic nu rămâne,
O săpunieră,
O verighetă de căsătorie.
O plombă de aur.
Herr Dumnezeu, Herr Lucifer
Fiți atenți.

Fiți atenți.
Mă ridic din cenușă
Cu părul meu roșu
Și înghit oamenii ca pe aer.


(trad. în română a.l.)


LADY LAZARUS

Lo logré otra vez,
Me las arreglo —
Una vez cada diez años.
Especie de fantasmal milagro, mi piel
Brillante como una pantalla nazi,
Mi diestro pie
Es un pisapapel,
Mi rostro un fino lienzo
Judío y sin rasgos.
Descascara la envoltura
Oh, mi enemigo,
¿Aterro acaso? —
¿La nariz, las cuencas vacías, los dientes?
El apestoso aliento
Se desvanecerá en un día.
Pronto, muy pronto, la carne
Que la tumba devoró
Se sentirá bien en mí
Y yo una mujer que sonríe.
Tengo sólo treinta años.
Y como gato he de morir nueve veces.
Esta es la Número Tres.
Qué desperdicio
Eso de aniquilarse cada década.
Qué millón de filamentos.
La multitud mascando maní se agolpa
Para verlos.
Cómo me desenvuelven la mano, el pie —
El gran desnudamiento.
Damas y caballeros.
Estas son mis manos
Mis rodillas.
Soy tal vez huesos y pellejo.
Sin embargo, soy la misma, idéntica mujer.
La primera vez que sucedió tenía diez.
Fue un accidente.
La segunda vez pretendí
Superarme y no regresar jamás.
Oscilé callada.
Como una concha marina.
Tenían que llamar y llamar
Recoger mis gusanos como perlas pegajosas.
Morir
Es un arte, como cualquier otra cosa.
Yo lo hago excepcionalmente bien.
Lo hago para sentirme hasta las heces.
Lo ejecuto para sentirlo real.
Podemos decir que poseo el don.
Es bastante fácil hacerlo en una celda.
Muy fácil hacerlo y no perder las formas.
Es el mismo
Retorno teatral a pleno día
Al mismo lugar, mismo rostro, grito brutal
Y divertido:
Milagro!'
Que me liquida.
Luego una carga a fondo
Para ojear mis cicatrices, y otra
Para escucharme el corazón –
De verdad sigue latiendo.
Y hay otra y otra arremetida grande
Por una palabra, por tocar
O por un poquito de sangre
O por unos cabellos o por mi ropa.
Bien, bien, está bien HerrDoktor.
Bien. Herr Enemigo.
Yo soy vuestra obra maestra,
Su pieza de valor,
La bebé de oro puro
Que se disuelve con un chillido.
Me doy vuelta y ardo.
No creas que no valoro tu gran cuidado.
Ceniza, ceniza —
Ustedes atizan, remueven.
Carne, hueso, nada queda
Una barra de jabón,
Una alianza de bodas.
Un empaste de oro.
Herr Dios, Herr Lucifer
Cuidado.
Cuidado.
Desde las cenizas me levanto
Con mi cabello rojo
Y devoro hombres como el aire.

(traducción de Gloria Almendáriz)


9 de Sara Castelar Lorca



9

Trazos de silencio queriendo ser memoria,
una bandera blanca devastada por la velocidad del fuego
y yo,
sola
como tu nombre en la carencia,
como tu juventud furiosa en la desolación.

Estoy aquí,
nada es nuestro,
excepto el animal cayendo con la sombra.



9

Linii de liniște dorind să devină memorie,
o flamură albă devastată de viteza focului
și eu,
singură
ca numele tău ce e lipsă,
ca tinerețea ta furioasă aflată în dezolare.

Mă aflu aici,
nimic nu e al nostru,
în afară de fiara căzând odată cu umbra.
 

joi, 27 decembrie 2012

PUSTIU/DESIERTO/DESERT (trad. al ccatalán por Pere Bessó)





***
Un pustiu lasă
visurile peste noi,
după o noapte.

***
Un desierto
nos dejan los sueños,
después de la noche.

***
Un desert ens
deixen els somnis,
dins de nosaltres.

 

*Querido Andrei: Un haiku precioso, Cuánto se puede decir en ellos si la iluminación existe de veras. Cuánta extensión significativa en tanta economía de lenguaje. Profundamente lírico, me ha emocionado. Evocadora ternura desasistida. De lo más bello que te he leído estos días. Gracias.

 

PREGUNTAS Y RESPUESTAS/ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI de José Miguel Junco Ezquerra

José Miguel Junco Ezquerra

PREGUNTAS Y RESPUESTAS

Sé que te gustaría que tuviera
una sabia respuesta a tus preguntas,
esas que te condenan al insomnio
y a una inquietud sin límite.
La verdad es, querida mía,
que yo tan solo alcanzo a ser el eco
de las mismas preguntas que me haces.
¿Pero quién sabe si después, cercadas,
las respuestas saldrán de su escondrijo?


ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Știu că dorești să obții
un răspuns înțelept la întrebările tale,
din acelea care te condamnă la insomnie 
și la neliniște fără de margini. 
Adevărul e, draga mea,
că eu abia reușesc să fiu ecoul
acelor întrebări pe care mi le pui.
Însă cine știe dacă mai târziu, odată apropiate,
răspunsurile vor ieși din ascunzișul lor?

Haiku (trad. al catalán por Pere Bessó)

***
Imagine mică,
să încapă
și în ochii orbului.

*** 
Imagen pequeña,
que cabe
y en los ojos del ciego. 

***
Imatge petita,                  
que té la seua cabuda     

en els ulls del cec.    

PRIMUL POEM/EL PRIMER POEMA (trad. al catalán por Pere Bessó)

PRIMUL POEM

Primul poem scris de tine avea ambele mâini
pătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervă
și penița semiuzată, care scria toate literele întortocheate
în caietul pentru compuneri și scotea sunete ciudate,
ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,
când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-se peste tot,

din vârful degetului arătător al profesorului.

După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătau
ca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,
îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gur
ă,
în special cei de dinainte, aveau machiate toate cariile
și tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,
când iată scrisesei prima compunere cu tent
ă poetică,
arătându-se indiscret, până dincolo de canini, printre buze.

EL PRIMER POEMA

El primer poema tuyo tenía sus ambas manos
manchadas de tinta, una pluma de madera, con borrador incluido
y plumín casi gastado, que escribía todas las letras dobladas
en el cuaderno para composiciones,  y producía sonidos raros,
como sobre el cristal, y mucho más en las clases de lengua rumana,
cuando el silencio salía, esparciéndose por todas las partes, 

desde la yema del dedo índice del profesor.

Después de aquella hora astronómica, tus manos eran parecidas
a las mineros que hace poco han salido de la mina de carbono,
estaba negra por la mitad tu lengua, los dientes de dentro de la boca,
especialmente los de delante, tenían pintadas todas las caries
y se morían de ganas de celebrar algo distinto aquel día,
cuando tú habías escrito e la primera
composición con matiz poético,
apareciendo indiscretos, hasta más allá de los caninos, entre los labios.


EL PRIMER POEMA
 

El teu primer poema tenia les seues dues mans
tacades de tinta, portaploma de fusta, amb goma d’esborrar de reserva
i plomí mig gastat, que escrivia totes les lletres tortes
en el quadern de redacció i feia sons estranys,
com damunt de cristall, més encara en les hores de llengua romanesa,
quan el silenci de la clase xiuxiuejava, esbargint-se pertot,
des del capciró índex del professor.


Després de transcórrer l’hora astronòmica, les teues mans es veien
com les dels miners acabats d’eixir de la mina de carbó,
tenies negra la meitat de la llengua, les dents de dins de la boca,
sobretot els de davant, tenien pintades totes les càries
i a gosades que volien celebrar quelcom especial aquell dia,
quan heus que havies escrit la primera redacció amb matís poètic,
mostrant-se indiscretament, fins més enllà dels canins, entre els llavis.

miercuri, 26 decembrie 2012

SOBRE LA RAMA/DEASUPRA RAMURII de Ana Muela Sopeña


SOBRE LA RAMA
 

Sobre la rama: nieve,
más allá de los pájaros del tiempo...
en presagios de luz, en la tormenta.
Un destello de amor en desnudez
en tus manos de nido.
Bajo las nubes: la escarcha primordial
que roza los espíritus del aire,
como si no existieran.
En tus pasos las horas
avanzan sin un freno.

Deambulo por las plazas
y contemplo despacio
los escaparates de las tiendas.

La lluvia me acompaña
y tu sonrisa inunda el universo
con la visión que alienta mis conjuros.


DEASUPRA RAMURII
 

Deasupra ramurii: zăpadă,
dincolo de păsările timpului...
prin semnele de lumină, în furtună.
O scânteie de dragoste în goliciunea 
mâinilor tale făcute cuib.
Dedesubtul norilor: promoroaca primordială
ce atinge spiritul aerului,
ca și când acesta nici nu ar exista.
În pașii tăi orele
înintează fără a fi oprite.

Cutreier prin piețe

și contemplez fără grabă
vitrinile prăvăliilor.

Ploaia mă acompaniază
și surâsul tău inundează universul
cu iluzia ce mângâie rugile mele.

 

ALFABETUL MORSE/CÓDIGO MORSE/L’ALFABET MORSE (trad. al catalán por Pere Bessó)


(clik pe imagine)

ALFABETUL MORSE

Va trebui să te întrebi din nou,
o dată și încă o dată,
dacă mă cunoști cu adevărat
și dacă m-am obișnuit deja
să răsucesc cheia în broasca
de la ușă fără să mă grăbesc.

În seara asta nu o să revin acasă,
o să mă plimb singur
pe aleea felinarelor mohorâte
cu un baston de orb în mână;
o să trăiesc doar
în propriile fotografii,
dup
ă aia o să mă transform... în câine.

Tot mai des mă întrebi dacă te iubesc,
dacă sunt eu cu adevărat;
îmi pui unele și aceleași întrebări
la care nu cunosc răspunsurile,
așa c
ă mă simt nevoit să îți vorbesc
fără cuvinte, folosind alfabetul Morse.

Pâinea neagră din care o să mușc
o las pentru mai târziu
(mereu mi se întâmplă asta,
fiindcă nu suport procesul alimentării);
tot alimentul pe care nu îl pot îngurgita
îl dau câinelui meu Chucky.

CÓDIGO MORSE

Tienes que preguntarte de nuevo,
una y otra vez,
si me conoces de verdad
y si ya me he acostumbrado
a girar la llave en la cerradura de la puerta
sin tener prisa.

Esta tarde no voy a volver a casa,
voy a dar un paseo solo
por la calle de las farolas hoscas
con un bastón de ciego en la mano;
voy a vivir sólo en mis fotos,
despues voy a transformarme en... perro.

Siempre me preguntas si todavía te amo,
si soy yo de verdad;
me haces las mismas preguntas
cuyas respuestas desconozco
y tengo que hablarte sin palabras,
usando el código Morse.

El pan negro que voy a comer
lo guardo para después
(siempre lo hago así porque
no soporto el proceso de la alimentación);
toda la comida que no puedo tragarme
la reparto a mi perro Chucky.
 

L’ALFABET MORSE

Has de preguntar-te de nou,
una volta darrere d’una altra,
si em coneixes en realitat
și ja m’he acostumat
a girar la clau en el pany
de la porta sense afanyar-me.

Aquesta vesprada no tornaré a casa,
faré un passeig tot sol
per l’arbreda dels fanals ombrívols
amb un bastó de cec en la mà;
viuré només en les pròpies fotografies,
després d’això em transformaré... en gos.

Ben sovint em preguntes si t’estime,
si sóc jo realment;
em fas les soles mateixes preguntes
les respostes de les quals desconec,
a
ixí que sent la necessitat de parlar-te
sense paraules, mitjançant l’alfabet Morse.

El pa negre que he de mastegar
el deixe per a més tard
(sempre em passa això,
car no soporte el procés alimentari);
tot aliment que no puc englotir
li’l done al meu gos Chucky.

marți, 25 decembrie 2012

Un poema de Angélica Santa Olaya traducido al rumano

Angélica Santa Olaya

***
Tu pie sobre el mio
tu labio en mi boca...

nuestro aliento
reconociendo - se
y lo demás...

Nada más tibio y dulce
que despertar cubierta
por la sábana de tu amor...


***
Piciorul tău pus peste al meu

buza ta atinsă de gura mea

respirația noastră
recunoscându-se
și așa mai departe...

Nimic mai gingaș și dulce
decât să te trezești învelită
cu plapuma dragostei tale...

POEMUL POEMULUI/EL POEMA DEL POEMA/POEMA DEL POEMA (trad. al catalán por Pere Bessó)



POEMUL POEMULUI

Poemul o fi probabil
o moarte mereu amânată,

un măr ce înflorește în fiecare zi
fără să poți vreodată să îi vezi fructele,

un lințoliu care acoperă pe cineva
și care nu se știe dacă îi va ține de cald,

o barcă rebelă ce plutește în derivă,
împinsă de marele vânt,

un înger cărunt, căzut din ceruri,
care își caută aripile acum.

EL POEMA DEL POEMA

El poema sería probablemente
una muerte siempre retrasada,

un árbol de manzano que florece a diario
sin poder ver alguna vez sus frutas,

un paño mortuorio que cubre a alguien
y que no se sabe si va a darle calor,

un barco rebelde que flota a la deriva,
empujado por el gran viento,

un ángel canoso, caído del cielo,
que busca sus alas ahora.

POEMA DEL POEMA

El poema possiblement serà
una mort sempre sojornada,

un pomer que floreix cada dia
sense que mai no pugues veure els seus fruits,

una mortalla que cobreix a algú
i que no se sap
si el mantindrà calent,

una barca que flota a la deriva,
empentada per un fort vent,

un àngel canut, caigut dels cels,
que busca les seues ales ara.
 

OCTAVIO PAZ: PIEDRA DE SOL/PIATRĂ DE SOARE (fragment tradus în limba română)

PIEDRA DE SOL
 

La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?

es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre:
                                  un caminar tranquilo
de estrella o primavera sin premura,
agua que con los párpados cerrados
mana toda la noche profecías,
unánime presencia en oleaje,
ola tras ola hasta cubrirlo todo,
verde soberanía sin ocaso
como el deslumbramiento de las alas
cuando se abren en mitad del cielo,

un caminar entre las espesuras
de los días futuros y el aciago
fulgor de la desdicha como un ave
petrificando el bosque con su canto
y las felicidades inminentes
entre las ramas que se desvanecen,
horas de luz que pican ya los pájaros,
presagios que se escapan de la mano,

una presencia como un canto súbito,
como el viento cantando en el incendio,
una mirada que sostiene en vilo
al mundo con sus mares y sus montes,
cuerpo de luz filtrado por un ágata,
piernas de luz, vientre de luz, bahías,
roca solar, cuerpo color de nube,
color de día rápido que salta,
la hora centellea y tiene cuerpo,
el mundo ya es visible por tu cuerpo,
es transparente por tu transparencia,

voy entre galerías de sonidos,
fluyo entre las presencias resonantes,
voy por las transparencias como un ciego,
un reflejo me borra, nazco en otro,
oh bosque de pilares encantados,
bajo los arcos de la luz penetro
los corredores de un otoño diáfano,

voy por tu cuerpo como por el mundo,
tu vientre es una plaza soleada,
tus pechos dos iglesias donde oficia
la sangre sus misterios paralelos,
mis miradas te cubren como yedra,
eres una ciudad que el mar asedia,
una muralla que la luz divide
en dos mitades de color durazno,
un paraje de sal, rocas y pájaros
bajo la ley del mediodía absorto,

vestida del color de mis deseos
como mi pensamiento vas desnuda,
voy por tus ojos como por el agua,
los tigres beben sueño de esos ojos,
el colibrí se quema en esas llamas,
voy por tu frente como por la luna,
como la nube por tu pensamiento,
voy por tu vientre como por tus sueños,

tu falda de maíz ondula y canta,
tu falda de cristal, tu falda de agua,
tus labios, tus cabellos, tus miradas,
toda la noche llueves, todo el día
abres mi pecho con tus dedos de agua,
cierras mis ojos con tu boca de agua,
sobre mis huesos llueves, en mi pecho
hunde raíces de agua un árbol líquido,

voy por tu talle como por un río,
voy por tu cuerpo como por un bosque,
como por un sendero en la montaña
que en un abismo brusco se termina
voy por tus pensamientos afilados
y a la salida de tu blanca frente
mi sombra despeñada se destroza,
recojo mis fragmentos uno a uno
y prosigo sin cuerpo, busco a tientas,

corredores sin fin de la memoria,
puertas abiertas a un salón vacío
donde se pudren todos lo veranos,
las joyas de la sed arden al fondo,
rostro desvanecido al recordarlo,
mano que se deshace si la toco,
cabelleras de arañas en tumulto
sobre sonrisas de hace muchos años,

a la salida de mi frente busco,
busco sin encontrar, busco un instante,
un rostro de relámpago y tormenta
corriendo entre los árboles nocturnos,
rostro de lluvia en un jardín a obscuras,
agua tenaz que fluye a mi costado,

busco sin encontrar, escribo a solas,
no hay nadie, cae el día, cae el año,
caigo en el instante, caigo al fondo,
invisible camino sobre espejos
que repiten mi imagen destrozada,
piso días, instantes caminados,
piso los pensamientos de mi sombra,
piso mi sombra en busca de un instante,

busco una fecha viva como un pájaro,
busco el sol de las cinco de la tarde
templado por los muros de tezontle:
la hora maduraba sus racimos
y al abrirse salían las muchachas
de su entraña rosada y se esparcían
por los patios de piedra del colegio,
alta como el otoño caminaba
envuelta por la luz bajo la arcada
y el espacio al ceñirla la vestía
de un piel más dorada y transparente,

tigre color de luz, pardo venado
por los alrededores de la noche,
entrevista muchacha reclinada
en los balcones verdes de la lluvia,
adolescente rostro innumerable,
he olvidado tu nombre, Melusina,
Laura, Isabel, Perséfona, María,
tienes todos los rostros y ninguno,
eres todas las horas y ninguna,
te pareces al árbol y a la nube,
eres todos los pájaros y un astro,
te pareces al filo de la espada
y a la copa de sangre del verdugo,
yedra que avanza, envuelve y desarraiga
al alma y la divide de sí misma,

escritura de fuego sobre el jade,
grieta en la roca, reina de serpientes,
columna de vapor, fuente en la peña,
circo lunar, peñasco de las águilas,
grano de anís, espina diminuta
y mortal que da penas inmortales,
pastora de los valles submarinos
y guardiana del valle de los muertos,
liana que cuelga del cantil del vértigo,
enredadera, planta venenosa,
flor de resurrección, uva de vida,
señora de la flauta y del relámpago,
terraza del jazmín, sal en la herida,
ramo de rosas para el fusilado,
nieve en agosto, luna del patíbulo,
escritura del mar sobre el basalto,
escritura del viento en el desierto,
testamento del sol, granada, espiga,

rostro de llamas, rostro devorado,
adolescente rostro perseguido
años fantasmas, días circulares
que dan al mismo patio, al mismo muro,
arde el instante y son un solo rostro
los sucesivos rostros de la llama,
todos los nombres son un solo nombre
todos los rostros son un solo rostro,
todos los siglos son un solo instante
y por todos los siglos de los siglos
cierra el paso al futuro un par de ojos,

no hay nada frente a mí, sólo un instante
rescatado esta noche, contra un sueño
de ayuntadas imágenes soñado,
duramente esculpido contra el sueño,
arrancado a la nada de esta noche,
a pulso levantado letra a letra,
mientras afuera el tiempo se desboca
y golpea las puertas de mi alma
el mundo con su horario carnicero,

sólo un instante mientras las ciudades,
los nombres, lo sabores, lo vivido,
se desmoronan en mi frente ciega,
mientras la pesadumbre de la noche
mi pensamiento humilla y mi esqueleto,
y mi sangre camina más despacio
y mis dientes se aflojan y mis ojos
se nublan y los días y los años
sus horrores vacíos acumulan,

mientras el tiempo cierra su abanico
y no hay nada detrás de sus imágenes
el instante se abisma y sobrenada
rodeado de muerte, amenazado
por la noche y su lúgubre bostezo,
amenazado por la algarabía
de la muerte vivaz y enmascarada
el instante se abisma y se penetra,
como un puño se cierra, como un fruto
que madura hacia dentro de sí mismo
y a sí mismo se bebe y se derrama
el instante translúcido se cierra
y madura hacia dentro, echa raíces,
crece dentro de mí, me ocupa todo,
me expulsa su follaje delirante,
mis pensamientos sólo son su pájaros,
su mercurio circula por mis venas,
árbol mental, frutos sabor de tiempo,

oh vida por vivir y ya vivida,
tiempo que vuelve en una marejada
y se retira sin volver el rostro,
lo que pasó no fue pero está siendo
y silenciosamente desemboca
en otro instante que se desvanece:

frente a la tarde de salitre y piedra
armada de navajas invisibles
una roja escritura indescifrable
escribes en mi piel y esas heridas
como un traje de llamas me recubren,
ardo sin consumirme, busco el agua
y en tus ojos no hay agua, son de piedra,
y tus pechos, tu vientre, tus caderas
son de piedra, tu boca sabe a polvo,
tu boca sabe a tiempo emponzoñado,
tu cuerpo sabe a pozo sin salida,
pasadizo de espejos que repiten
los ojos del sediento, pasadizo
que vuelve siempre al punto de partida,
y tú me llevas ciego de la mano
por esas galerías obstinadas
hacia el centro del círculo y te yergues
como un fulgor que se congela en hacha,
como luz que desuella, fascinante
como el cadalso para el condenado,
flexible como el látigo y esbelta
como un arma gemela de la luna,
y tus palabras afiladas cavan
mi pecho y me despueblan y vacían,
uno a uno me arrancas los recuerdos,
he olvidado mi nombre, mis amigos
gruñen entre los cerdos o se pudren
comidos por el sol en un barranco...


PIATRĂ DE SOARE
      

La treizième revient...c'est encor la première;
et c'est toujours la seule-ou c'est le seul moment;
car es-tu reine, ô toi, la première ou dernière?

es-tu roi, toi le seul ou le dernier amant?
Gérard de Nerval (Arthémis)

o salcie de cristal, un plop de apă,
un gheizer înalt pe care vântul îl arcuiește,
un copac bine plantat ce se leagănă,
cursul unui râu ce cotește,
curge la vale, revine, face un ocol
și ajunge mereu la timp:
            un parcurs liniștit

de stea sau o primăvară domoală,
apă care face toată noaptea profeții
cu pleoapele lăsate în jos,
prezență unanimă în resac,
val după val până acoperă totul,
verde domeniu fără apus
cum ar fi strălucirea aripilor
când se deschid în mijlocul cerului,

o plimbare printre arbuștii
ziilelor viitoare și sinistra
sclipire a nenorocului ca o pasăre
pietrificând o pădure cu ciripitul ei
și fericirile apropiate
printre ramurile ce își pierd culoarea,
ore de lumină pe care iată le ciugulesc păsările,
prevestiri ce scapă privirilor,

o apariție ca un cântec neașteptat,
ca vântul ce cântă în focul devastator,
o privire ce sprijină în aer
pământul cu mările sale și munții săi,
corp de lumină filtrat de o agată,
picioare de lumină, burtă de lumină, golfuri
rocă solară, corp de culoarea norilor,
lumea se vede iată prin corpul tău,
e transparentă prin diafanitatea ta,

intru în galerii de sunete,
plutesc printre prezențe pline de rezonanță,
trec prin transparențe ca un orb,
o reflecatre mă suprimă, nasc în alta,
o pădure de piloni încântați,
pe dedesubtul arcurilor de lumină străbat
culoarele unei toamne diafane,

trec prin trupul tău ca prin lume,
burta ta e un loc luminos,
sânii tăi sunt două biserici unde sângele
își spune misterele sale paralele,
privirile mele te acoperă ca iedera,
ești un oraș pe care îl asediază marea,
un zid pe care îl desparte lumina
în două jumătăți de culoarea piersicii,
un câmp de sare, roci și păsări
aflate sub legea amiezii narcisiace,

prinsă în culoarea visurilor mele,
pășești despuiată ca gându-mi,
plutesc pe retina ta ca pe o apă,
tigrii beau apa acestor ochi,
pasărea colibri arde în flăcările lor,
pe fruntea ta trec ca pe lună,
ca un nor prin cugetul tău,
merg pe burta ta ca printre vise,

fusta ta de cucuruz se ondulează și cântă,
fusta ta de cristal, fusta ta de apă,
buzele tale, părul tău, privirile tale,
toată noaptea plouă cu tine, toată ziua
îmi deschizi pieptul cu degetele tale de apă,
îmi închizi ochii cu gura ta de apă,
picuri peste oasele mele, în peptu-mi
sloboade raze de apă un arbore lichid,

merg pe talia ta ca pe un râu,
merg pe corpul tău ca printr-o pădure,
ca pe o cărare în sus, pe un munte
ce sfârșește brusc într-un abis,
merg prin gândurile tale ascuțite
și la ieșirea de pe fruntea ta albă
umbra mea cea grăbită se sparge,
îmi adun fragmentele, unul câte unul,
și plec fără corp, caut prin întuneric,

culoare nesfârșită a memoriei,
porți deschise într-o încăpere goală
unde toți putrezesc când vin verile,
nestematele setei ard în adânc,
chipul șters de atâta amintire,
mână ce se sfarmă dacă o ating,
moțuri de păianjeni se adună cu zgomot
peste surâsuri uitate cu mulți ani în urmă,

la ieșirea de pe fruntea mea caut,
caut fără a afla, caut o clipă,
un chip de fulger și furtună
intrând printre arborii nopții,
chip de ploaie într-o grădină prin întuneric,
apă mare ce curge prin preajma mea,

caut fără să găsesc, scriu în singurătate,
nu-i nimeni, ziua se trece, anul se perindă,
cad în clipită, cad până în adânc,
pășesc invizibil pe oglinzi
ce repetă imaginea mea desfăcută,
calc pe zile, clipe călcate în picioare,
calc pe gândurile umbrei mele,
îmi calc umbra în căutarea unei clipe,

caut data unei zile vie ca pe o pasăre,
caut soarele de la ora cinci seara
topit pe zidurile de cenușă vulcanică:
ora își cocea ciorchinii
și când era gata coaptă ieșeau copilele
din lăuntrul ei înrourat și se împrăștiau
prin curțile de piatră ale colegiului,
înaltă ca toamna mergea
 
pe sub gang înfășurată în lumină 
și spațiul înconjurând-o o îmbrăca
într-o piele mult prea aurită și transparentă,

tigrule luminos, vietate obscură vânată
prin preajma nopții,
întreabă copila sprijinită
de balcoanele verzi ale ploii,
chip adolescentin fără de număr,
am uitat numele tău, Melusina,
Laura, Izabela, Persefona, Maria,
îți aparțin toate chipurile și niciunul dintre ele,
ești toate orele și niciuna dintre ele,
te asemeni arborelui și norului,
ești toate păsările luate împreună și un astru,
ești asemenea tăișului sabiei
și pocalului de vin al călăului,
iederă ce se ridică, înfășură și smulge
sufletul și îl îndepărtează de la sine,

scriitură de foc aplicată pe jadeit,
crăpătură în piatră, regină peste șerpi,
coloană de aburi, izvor în piatră brută,
cerc lunar, stâncă a vulturilor,
semință de anason, spin micuț
și mortal ce face necazuri nemuritorilor,
liană ce atârnă de marginea viiturii,
plantă agățătoare, plantă otrăvitoare,
floarea resurecției, poamele vieții,
doamna flautului și a fulgerului,
terasă de jasmin, sare pusă pe rană,
buchet de trandafir pentru cel împușcat,
zăpadă în august,  lună de pe eșafod,
scrisul mării pe bazalt,
scrisul vântului în pustiu,
testamentul soarelui, rodie, spic,

chip de flăcări, chip devorat,
chip adolescentin urmărit
de anii fantasmă, zile care fac cercuri
și ajung în aceiași curte, în acelaș perete,
arde momentul și sunt un unic chip,
chipurile succesive ale flăcării,
toate numele sunt un singur nume,
toate chipurile sunt un singur chip,
toate veacurile sunt o singură clipă
și peste toate secolele secolelor
doi ochi opresc pașii viitorului,

nimic nu îmi stă în cale, doar o clipă
salvată noaptea trecută de la un vis
cu imagini îngemănate visat,
sculptat cu putere pe profilul visului,
smuls din nimicul acestei nopți,
cu pulsul crescând  bucată cu bucată,
pe când vremea de afară se strică
și-mi lovește porțile sufletului,
lumea cu orarul ei de măcelar,

doar o clipă atât cât orașele,
numele, miresmele, tot ce s-a trăit,
se prăvală pe a mea frunte oarbă,
între timp întristarea nopții
îmi umilește gândul și scheletul,
iar sângele meu curge mai încet
și dinții mei se clatină și ochii mei
se înnourează și zilele și anii
adună ororile lor goale pe dinăuntru,

atât cât timpul își închide evantaiul
și nu e nimic după a sale imagini,
clipa se scufundă în gol și înoată
înconjurată de moarte, amemnințată
în toiul nopții și căscatul ei lugubru,
amenințată de forfota
morții vivace și deghizate,
clipa se scufundă și se întrepătrunde,
ca un pumn se strânge, ca un fruct
ce se coace pe dinăuntru său
și se alăptează din sine și se surpă
clipa translucidă, se închide
și se coace  pe dinăuntru, scoate dăcini,
crește înăuntru-mi, îmi ocupă totul,
mă expulzează frunzișul său delirant,
gâdurile-mi sunt doar păsările sale,
mercurul ei îmi circulă prin vene,
arbore mintal, fructe cu aromă de timp,

ah, viață de trăit și trăită deja,
timp ce revine într-un resac
și se retrage fără să întoarcă fața,
ce s-a întâmplat nu a fost ci continuă să fie
și foarte tăcut se scurge
în altă clipă ce se topește:

înaintea srerii de salpetru și piatră
oști de cuțite invizibile,
un scris roșu și indescifrabil
aplici pe pielea mea și aceste răni
ca o haină de flăcări mă acoperă,
ard fără să mă consum cu totul, caut apă
și în ochii tăi nu este apă, sunt de piatră
și sânii tăi, și burta ta, coapsele tale
sunt de piatră, gura ta miroase a praf,
gura ta miroase a timp înveninat,
corpul tău miroase a sondă fără ieșire,
culoar de oglinzi care repetă
ochii celul însetat, culoar
ce revine mereu la punctul de pornire,
și tu mă porți de mână ca pe un orb
prin aceste galerii refractare
spre centrul cercului și te ridici
ca o licărire ce îngheață în secure,
ca o lumină ce se se dezbracă, fascinantă,
ca eșafodul pentru cel condamnat,
flexibil ca biciul și zveltă
ca o armă geamănă celei cu lunetă,
și cuvintele tale ascuțite taie
în pieptul meu și mă lasă singur, mă pustiesc,
îmi scoți câte pe una amintirile,
mi-am uitat numele, prietenii
grohăiesc printre porci sau putrezesc
înfulecați de soare într-o văgăună...