luni, 29 aprilie 2013

Leonida Lari. Viziuni metafizice (2)

 


Venerată şi elogiată de unii critici literari, criticată de alţii încă din debutu-i promiţător, Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, câştigând sau recâştigând simpatia cititorului de rând cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare noua apariţie editorială. Indubitabil rămâne faptul că doar criticii imparţiali şi cititorii activi sunt cei care au ştiut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei opere sau a unui destin literar, acestora fiind-le străin orice soi de interese personale sau de grup. O asemenea reacţie firească şi sinceră (chiar și atunci când e exprimată în mod tacit) poate să aibă credibilitate şi durată în timp şi spaţiu, lăsând astfel să se întrevadă carenţele referinţelor arbitrare ale unor specialişti în materie. 

Nu intenţionăm cumva să minimalizăm aportul exegeţilor la diseminarea valorii în arta cuvântului scris. Totuşi, datoria criticului sau a cercetătorului literar a fost şi este mai mult de natură informativă/formativă, consistând în a aduce la cunoştinţă şi a deprinde prin educaţie metodele de pătrundere în tainelor creaţiei, sensibilizând astfel opinia publică la apariţia unui nou autor sau a unei cărţi de valoare. Criticul s-ar asemăna astfel cu un arbitrude fotbal, a cărui prestaţie şi judecată promptă vor fi cu atât mai valoroase, iar jocul  între părțile adverse cu atât mai reuşit, cu cât mai puţin se va face observată prezenţa sa în teren. Dacă e să ne referim la volumul Sibila (ed. Democraţia), una din ultimele lucrări ale Leonidei Lari apărute la Bucureşti sub îngrijirea dlui Eugen Florescu, eventul editorial confirmă sau reconfirmă referinţele de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit (şi viceversa), parcurs nelipsit de tot soiul de sinuozităţi, autoarea şi-a selectat cu atenţie piesele de rezistenţă scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă şi să convingă în acelaşi timp eventualul lector că ceea ce trăieşte are continuitate, spor şi eficacitate valorică. Efuziunle-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau metamorfozate, pe care le trăieşte sau le retrăieşte poetul: “Căci suflă Universu-n noi! / Cu acest suflu respirând, / cu orice rană luminând, / Noi împlinim metareal / Setea de veşnic ideal / Şi ne-apărăm orice trimis, / Când ploua-n gând, când plouă-n vis” (“Ploaie în gând, ploaie în vis”). Un factor nu mai puţin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conţine şi în desenele grafice, cu tentă pictopoetică, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul Sibila. Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacţionează culorile şi imaginile voit abstractizate cu poezia însăşi. Sufletul omului, aşa cum se întitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuţă pe un râu, râul trecerii dintr-o lume în alta - Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor etc.) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu “sufletul” în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi uşor de pătruns şi mesajul bătrânului din poemul “Şarpele” de pe pagina precedentă: “Ne amărâm la gândul că vom muri cândva, /Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine”. Vom observa că şi celelalte desene grafice îşi au corespondenţe lirice în contextul cărţii, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creaţie. Mai mult decât atât, nu se ştie care şi cui i-au servit autoarei drept motiv de inspiraţiei, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru distincte poezie, căci şi una şi cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc şi generând un evantai de cuvinte şi culori. Procedeul nu e nou şi are rezonanţă în literatura tuturor timpurilor, mulţi dintre poeţii vizionari ai lumii făcând uz de penel şi de vopsele pentru a se face mai înţeleşi sau pentru a-şi întregi arta poetică cu alte modalităţi plastice de expresie. Ori, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puţin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparţinând genului de artă plastică. Acesta e şi cazul unui artist plastic, care ar fi ridicol dacă nu ar şti ce e o “metaforă” sau un “picior de vers”. O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menţionat aflăm un poem închinat lui şi intitulat în mod generic „Cântă cocoşii...”. De ce zic că poemul respectiv e întitulat în mod generic, fiindcă vine în consonanţă lirică cu o poezie semnată de Leonard Tuchilatu, despre care aminteşte şi scriitorul George Meniuc în prefaţa sa la cartea Sol (Chişinău, 1977): „Încolţit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat ca şi ciobanul din baladă, predestinat morţii, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găseşte altceva decât o viziune cosmică”: „Ascultă, au cântat cocoşii de zi... / S-au deschis porţile mari ale lumii, Mamă”. Dar să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei “Despre poeţi, poezie şi Singurul”, aşa cum sună titlul din “argumentul” volumului la care ne refeream mai devreme, prin „Singurul” avându-l în vedere pe însuşi Dumnezeu. Să zici că “Poezia e scrisă de oamenii cei mai trişti şi mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul “argumentului” său, înseamnă cel puţin să anulezi neintenţionat ceea ce au susţinut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată (şi mai este?) de spirit militant, exploziv în esenţă, în stare să dea ripostă oricui şi oricând pentru a se apăra de hulă şi a apăra adevărurile pe care le susţine, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Se ştie doar că poeta a trecut prin câteva etape de creaţie, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma „poet vizionar şi antisocial” sau „poet mistic”, lucru mai grav pentru acea perioadă sovietică la care facem referinţă (vezi plachetele de versuri Piaţa Diolei, Marele vânt sau Mitul Trandafirului). Pe de altă parte, volumul Anul 1989, editat la Chişinău, conţine mai multe poeme de factură socială, “patosul civic” fiind o nouă faţetă a liricii sale, care va răzbate şi din alte cărţi editate ulterior (Dulcele foc, Învingătoarele spaţii sau Răstignirea porumbeilor). Din acelaşi registru poetico-literar fac parte şi eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul Epifanii şi teofanii, care denotă apetenţa ascetică pentru religios, credinţa în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberaţii lirice. Una peste alta, constatăm că „singurătatea” şi „tristeţea” sunt sau caută să fie, reieşind şi din „argumentul” autoarei la cartea Sibila, caracteristici esenţiale ale poetului modern sau postmodern, cum nu s-ar numi acesta. Etichetările generaţioniste nu-şi mai au loc aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului modern a anihilat sau duce la un proces de anihilare universul imaginar, caracterisic omului încă din timpurile preistorice. De un asemenea pericol ne avertizează şi autoarea, subliniind cu pertinenţă în acelaşi “argument” că “Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli şi mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar şi de aceea că poezia cuprinde tristeţea şi singurătatea lumii, sublimate prin frumuseţe” (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o “frumuseţe nelocuită”: n.n.) . Bine scris, dar avem certitudinea că mulţi dintre cei care fac poezie ar căuta să nu-i dea dreptate Leonidei Lari, având poate şi unele interese personale. Judecând lucrurile la justa lor valoare, aşa cum au fost explicate şi enunţate mai sus, nu avem prea multe de adăugat la cele scrise anterior. Vom aminti doar că poezia ca gen literar a fost şi rămâne a fi un material abstract prin excelenţă şi rămâne la discreţia ocărui poet să “plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulţi riscă ca, spre finalul strădaniilor lor, să se aleagă cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginaţiei seci şi lipsite de harul divin. Asta pentru ca să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă precum că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu. Reieşind din arhicunoscută idee ce relaţionează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm şi o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind “pioşenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut să avem chipul Său, de ce nu am reuşi să ne îndumnezeim şi noi? În acest context, Leonida Lari propagă “singurătatea” şi “tristeţea”, luate la un loc, drept singurele şi esenţialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Ori, afirmă dânsa, “Poeţii sunt trişti pentru singurătatea Lui”. Luând ambele caracteristici drept un argument ce ţine implicit de actul de creaţie, Leonida Lari însă nu se dezice la stilu-i tradiţional şi de forma directă de expresie, zicând: „De-oi fi-n vreo puşcărie de pomină / De-oi fi pe-un munte. Ascetic, auriu, / Din criză de hârtie, cu lumină / Pe aer poezia am s-o scriu”. Sub aceeaşi notă declamatorie încheie poemul cu rândurile: “Eu sunt un trist poet şi las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând, / Că de la Domnu-i dată libertatea / şi că Unirea nu se-aşteaptă în rând” (“Poetul şi puterea”). După cum putem observa, spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă. Vom face o altă paranteză pentru a reveni din nou la desenele prezente în volum, câteva dintre care denotă ataşamentul pentru faună şi floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o domesticească în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate “Motanul Fifi” sau “Câinile Nort”, două lucrări remarcabile prin naturaleţea lor. „Sirena şi delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, îşi au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relaţia reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică chiar (“Lupul”). Poeta zice: „Lupul nu are cum să fie dual, / L-am văzut într-o noapte, pe gheaţă, / Se scălda, pe când mentorul universal / Mă gătea pentru viaţă. // M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini, / Hăituit într-o vale amară, / M-a rugat, măcar fraţii săi ce-ajuns-au câini / Lângă om să nu moară”. Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în mod automat în memorie poemul rusului Serghei Esenin, închinat unei căţeluşte care, chiar fiind moartă, îşi alăptează puii. În altă parte, aflăm o nouă inter-relaţie specială, între om şi lumea animală, de fapt între eroul liric şi un delfin, una de asemenea de respiraţie cosmică. Poemul “Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o fiinţă umană şi un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărţii şi intitulat Sirena şi delfinul. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai uşor percepute versurile: „Soarele-apune singur pe ape sângerând, / Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste / şi-n valurile care de ţărm se-aud izbind / Eu şi delfinul părem două animale triste” („Delfinul”). Şi iarăşi „tristeţea”, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, sugerează tendinţa de depăşire/transcendare a realului. Întunericul nopţii devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena şi Delfinul. Evadarea din spaţiul îngust al cotidianului se produce în mod eminescian şi are un profund răsunet metafizic: „O lună ca securea se va ivi apoi / Şi va tăia hotarul ce astăzi ne desparte, / Şi-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi, / dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe”. Pe aceeaşi coordonată lirică sună şi poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă conţine un plus de dramatism, substituind la nivel de imagine supradimensională cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate şi reprezintă cazul inundaţiei din delta unui râu din România, când apele dezlănţuite au înghiţit totul din jur, dar şi un cal mare şi frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea:n.n.) se derulează astfel într-un registru înalt de supraconştiinţă, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaştem, neavând analogie în modu-i modern de reprezentare faptică sau fictivă. Impregnată în realitatea imediată şi receptivă la necesităţile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari îşi trage esenţele din zonele periferice realului, acolo undea devine posibilă apropierea de Singurul, aşa cum îl supranumeşte ea pe Dumnezeu.

Român în Lume, nr. 106, 2010

Un comentariu :

  1. Andrei,en Leonida Lari se ha perpetuado la verdad que ha heredado en su obra. Quiero decirte hoy lo que sabemos todos -La poesía nunca muere-. Saludos Andrei-

    RăspundețiȘtergere