marți, 30 aprilie 2013

DRUM/LA VÍA/VIA




DRUM 

Drumul dispare
în zare, luând 
călătorul cu sine.

LA VÍA

Desaparece
la vía, llevandose
al caminante.

VIA

Fineix la via
al confí, emportant-s’hi
el viatger.

(traduït del romanés al català per PERE BESSÓ)

luni, 29 aprilie 2013

Leonida Lari. Viziuni metafizice (2)

 


Venerată şi elogiată de unii critici literari, criticată de alţii încă din debutu-i promiţător, Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, câştigând sau recâştigând simpatia cititorului de rând cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare noua apariţie editorială. Indubitabil rămâne faptul că doar criticii imparţiali şi cititorii activi sunt cei care au ştiut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei opere sau a unui destin literar, acestora fiind-le străin orice soi de interese personale sau de grup. O asemenea reacţie firească şi sinceră (chiar și atunci când e exprimată în mod tacit) poate să aibă credibilitate şi durată în timp şi spaţiu, lăsând astfel să se întrevadă carenţele referinţelor arbitrare ale unor specialişti în materie. 

Nu intenţionăm cumva să minimalizăm aportul exegeţilor la diseminarea valorii în arta cuvântului scris. Totuşi, datoria criticului sau a cercetătorului literar a fost şi este mai mult de natură informativă/formativă, consistând în a aduce la cunoştinţă şi a deprinde prin educaţie metodele de pătrundere în tainelor creaţiei, sensibilizând astfel opinia publică la apariţia unui nou autor sau a unei cărţi de valoare. Criticul s-ar asemăna astfel cu un arbitrude fotbal, a cărui prestaţie şi judecată promptă vor fi cu atât mai valoroase, iar jocul  între părțile adverse cu atât mai reuşit, cu cât mai puţin se va face observată prezenţa sa în teren. Dacă e să ne referim la volumul Sibila (ed. Democraţia), una din ultimele lucrări ale Leonidei Lari apărute la Bucureşti sub îngrijirea dlui Eugen Florescu, eventul editorial confirmă sau reconfirmă referinţele de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit (şi viceversa), parcurs nelipsit de tot soiul de sinuozităţi, autoarea şi-a selectat cu atenţie piesele de rezistenţă scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă şi să convingă în acelaşi timp eventualul lector că ceea ce trăieşte are continuitate, spor şi eficacitate valorică. Efuziunle-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau metamorfozate, pe care le trăieşte sau le retrăieşte poetul: “Căci suflă Universu-n noi! / Cu acest suflu respirând, / cu orice rană luminând, / Noi împlinim metareal / Setea de veşnic ideal / Şi ne-apărăm orice trimis, / Când ploua-n gând, când plouă-n vis” (“Ploaie în gând, ploaie în vis”). Un factor nu mai puţin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conţine şi în desenele grafice, cu tentă pictopoetică, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul Sibila. Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacţionează culorile şi imaginile voit abstractizate cu poezia însăşi. Sufletul omului, aşa cum se întitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuţă pe un râu, râul trecerii dintr-o lume în alta - Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor etc.) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu “sufletul” în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi uşor de pătruns şi mesajul bătrânului din poemul “Şarpele” de pe pagina precedentă: “Ne amărâm la gândul că vom muri cândva, /Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine”. Vom observa că şi celelalte desene grafice îşi au corespondenţe lirice în contextul cărţii, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creaţie. Mai mult decât atât, nu se ştie care şi cui i-au servit autoarei drept motiv de inspiraţiei, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru distincte poezie, căci şi una şi cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc şi generând un evantai de cuvinte şi culori. Procedeul nu e nou şi are rezonanţă în literatura tuturor timpurilor, mulţi dintre poeţii vizionari ai lumii făcând uz de penel şi de vopsele pentru a se face mai înţeleşi sau pentru a-şi întregi arta poetică cu alte modalităţi plastice de expresie. Ori, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puţin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparţinând genului de artă plastică. Acesta e şi cazul unui artist plastic, care ar fi ridicol dacă nu ar şti ce e o “metaforă” sau un “picior de vers”. O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menţionat aflăm un poem închinat lui şi intitulat în mod generic „Cântă cocoşii...”. De ce zic că poemul respectiv e întitulat în mod generic, fiindcă vine în consonanţă lirică cu o poezie semnată de Leonard Tuchilatu, despre care aminteşte şi scriitorul George Meniuc în prefaţa sa la cartea Sol (Chişinău, 1977): „Încolţit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat ca şi ciobanul din baladă, predestinat morţii, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găseşte altceva decât o viziune cosmică”: „Ascultă, au cântat cocoşii de zi... / S-au deschis porţile mari ale lumii, Mamă”. Dar să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei “Despre poeţi, poezie şi Singurul”, aşa cum sună titlul din “argumentul” volumului la care ne refeream mai devreme, prin „Singurul” avându-l în vedere pe însuşi Dumnezeu. Să zici că “Poezia e scrisă de oamenii cei mai trişti şi mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul “argumentului” său, înseamnă cel puţin să anulezi neintenţionat ceea ce au susţinut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată (şi mai este?) de spirit militant, exploziv în esenţă, în stare să dea ripostă oricui şi oricând pentru a se apăra de hulă şi a apăra adevărurile pe care le susţine, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Se ştie doar că poeta a trecut prin câteva etape de creaţie, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma „poet vizionar şi antisocial” sau „poet mistic”, lucru mai grav pentru acea perioadă sovietică la care facem referinţă (vezi plachetele de versuri Piaţa Diolei, Marele vânt sau Mitul Trandafirului). Pe de altă parte, volumul Anul 1989, editat la Chişinău, conţine mai multe poeme de factură socială, “patosul civic” fiind o nouă faţetă a liricii sale, care va răzbate şi din alte cărţi editate ulterior (Dulcele foc, Învingătoarele spaţii sau Răstignirea porumbeilor). Din acelaşi registru poetico-literar fac parte şi eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul Epifanii şi teofanii, care denotă apetenţa ascetică pentru religios, credinţa în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberaţii lirice. Una peste alta, constatăm că „singurătatea” şi „tristeţea” sunt sau caută să fie, reieşind şi din „argumentul” autoarei la cartea Sibila, caracteristici esenţiale ale poetului modern sau postmodern, cum nu s-ar numi acesta. Etichetările generaţioniste nu-şi mai au loc aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului modern a anihilat sau duce la un proces de anihilare universul imaginar, caracterisic omului încă din timpurile preistorice. De un asemenea pericol ne avertizează şi autoarea, subliniind cu pertinenţă în acelaşi “argument” că “Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli şi mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar şi de aceea că poezia cuprinde tristeţea şi singurătatea lumii, sublimate prin frumuseţe” (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o “frumuseţe nelocuită”: n.n.) . Bine scris, dar avem certitudinea că mulţi dintre cei care fac poezie ar căuta să nu-i dea dreptate Leonidei Lari, având poate şi unele interese personale. Judecând lucrurile la justa lor valoare, aşa cum au fost explicate şi enunţate mai sus, nu avem prea multe de adăugat la cele scrise anterior. Vom aminti doar că poezia ca gen literar a fost şi rămâne a fi un material abstract prin excelenţă şi rămâne la discreţia ocărui poet să “plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulţi riscă ca, spre finalul strădaniilor lor, să se aleagă cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginaţiei seci şi lipsite de harul divin. Asta pentru ca să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă precum că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu. Reieşind din arhicunoscută idee ce relaţionează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm şi o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind “pioşenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut să avem chipul Său, de ce nu am reuşi să ne îndumnezeim şi noi? În acest context, Leonida Lari propagă “singurătatea” şi “tristeţea”, luate la un loc, drept singurele şi esenţialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Ori, afirmă dânsa, “Poeţii sunt trişti pentru singurătatea Lui”. Luând ambele caracteristici drept un argument ce ţine implicit de actul de creaţie, Leonida Lari însă nu se dezice la stilu-i tradiţional şi de forma directă de expresie, zicând: „De-oi fi-n vreo puşcărie de pomină / De-oi fi pe-un munte. Ascetic, auriu, / Din criză de hârtie, cu lumină / Pe aer poezia am s-o scriu”. Sub aceeaşi notă declamatorie încheie poemul cu rândurile: “Eu sunt un trist poet şi las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând, / Că de la Domnu-i dată libertatea / şi că Unirea nu se-aşteaptă în rând” (“Poetul şi puterea”). După cum putem observa, spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă. Vom face o altă paranteză pentru a reveni din nou la desenele prezente în volum, câteva dintre care denotă ataşamentul pentru faună şi floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o domesticească în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate “Motanul Fifi” sau “Câinile Nort”, două lucrări remarcabile prin naturaleţea lor. „Sirena şi delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, îşi au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relaţia reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică chiar (“Lupul”). Poeta zice: „Lupul nu are cum să fie dual, / L-am văzut într-o noapte, pe gheaţă, / Se scălda, pe când mentorul universal / Mă gătea pentru viaţă. // M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini, / Hăituit într-o vale amară, / M-a rugat, măcar fraţii săi ce-ajuns-au câini / Lângă om să nu moară”. Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în mod automat în memorie poemul rusului Serghei Esenin, închinat unei căţeluşte care, chiar fiind moartă, îşi alăptează puii. În altă parte, aflăm o nouă inter-relaţie specială, între om şi lumea animală, de fapt între eroul liric şi un delfin, una de asemenea de respiraţie cosmică. Poemul “Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o fiinţă umană şi un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărţii şi intitulat Sirena şi delfinul. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai uşor percepute versurile: „Soarele-apune singur pe ape sângerând, / Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste / şi-n valurile care de ţărm se-aud izbind / Eu şi delfinul părem două animale triste” („Delfinul”). Şi iarăşi „tristeţea”, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, sugerează tendinţa de depăşire/transcendare a realului. Întunericul nopţii devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena şi Delfinul. Evadarea din spaţiul îngust al cotidianului se produce în mod eminescian şi are un profund răsunet metafizic: „O lună ca securea se va ivi apoi / Şi va tăia hotarul ce astăzi ne desparte, / Şi-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi, / dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe”. Pe aceeaşi coordonată lirică sună şi poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă conţine un plus de dramatism, substituind la nivel de imagine supradimensională cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate şi reprezintă cazul inundaţiei din delta unui râu din România, când apele dezlănţuite au înghiţit totul din jur, dar şi un cal mare şi frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea:n.n.) se derulează astfel într-un registru înalt de supraconştiinţă, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaştem, neavând analogie în modu-i modern de reprezentare faptică sau fictivă. Impregnată în realitatea imediată şi receptivă la necesităţile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari îşi trage esenţele din zonele periferice realului, acolo undea devine posibilă apropierea de Singurul, aşa cum îl supranumeşte ea pe Dumnezeu.

Român în Lume, nr. 106, 2010

duminică, 28 aprilie 2013

UN ABANDON DE ALEJANDRA PIZARNIK (trad. al rumano)




 
UN ABANDON

Un abandon amânat.
Nimeni nu e vizibil pe pământ.
Doar muzica sângelui
garantează rezidența
într-un loc atât de deschis.

UN ABANDONO
 
Un abandono en suspenso.
Nadie es visible sobre la tierra.
Sólo la música de la sangre
asegura residencia
en un lugar tan abierto.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Un poema de Dolors Alberola (trad. al rumano)



***
Piatra era mai puternică
decât oamenii.
Nu avea spatele sortit să târâie  
povara nimicului.
Dedesubtul bolovanului își vedeau
veșnicia lor ochii, și răsăreau florile
neputinței. Dinaintea ei, iată lumina, ți-am zis,
și fii vorace și nu te lăsa învins.


***
Era más fuerte
la piedra que los hombres.  
No tenía la espalda rendida de embestir
el peso de la nada.
Debajo de la misma detenían
su eternidad los ojos, y rebrotaban flores
de desamparo. Ante ella, mira la luz, te dije,
y sé voraz con todo y no te rindas.

vineri, 26 aprilie 2013

SALA CUATRO de Hugo Toscadaray (trad. al rumano)



SALONUL PATRU

oprit da oprit din mers
înaintea frunzelor albastre ce sângerează
sau se agită cu violinele astmei
sau cad de la vuietele toamnei
cum se lasă pleoapele fantasmelor înfiorate
în nopțile luminate de vana înstelare

trosnesc orele așteptării
invadând totul
devorând totul
pocnind precum biciul soarelui
în verile lungi ale copilăriei
ah doamnă a fructelor pline de sirop
ah amazoancă dulce călărind armasarii muzicii
ah mamă a vârtejului austral
de dinaintea furtunii

SALA CUATRO

detenido sí detenido
frente a hojas azules que sangran
o se agitan con los violines del asma
o caen bajo los aullidos del otoño
como caen los párpados de los fantasmas estremecidos
en las noches rusientes de vano estrellerío

crepitan las horas de la espera
invadiéndolo todo
devorándose todo
restallando como el látigo del sol
en los veranos tendidos de la infancia

oh señora de los frutos arreciados en almíbar
oh jinete dulcísima sobre los caballos de la música
oh madre del vértigo austral
bajo tormenta

(Hospital Zerboni - Areco)

Un haiku de Domingo Acosta Felipe (trad. al rumano)


 

***
Llegan tus manos
hasta mi corazón,
pueden quedarse.

***
Mâinile tale 
ajung la inima mea,
pot să rămână.


TOCÁ de Natalia Litvinova traducido al rumano



 
ATINGE

atinge floarea și ea îți va desface pielea.
atinge rezidurile zilei anterioare
ca pe o hrană a zilei de mâine.
atimge aripile muștelor, iubește-le certitudinea.
atinge vocabularul oricărei amintiri.
atinge propria-ți noapte, întuecimea ei apără.
atnge, atinge, atinge.   


TOCÁ

tocá la flor y te abrirá la piel.
tocá los residuos del día anterior
como alimento del mañana.
tocá las alas de las moscas, amá su certeza.
tocá el vocabulario de cualquier recuerdo.
tocá tu propia noche, su oscuridad protege.
tocá, tocá, tocá.


Natalia Litvinova nació en la ciudad de Gómel (República de Bielorrusia) en 1986 y reside en la Argentina desde los diez años de edad. Es poeta y traductora de poetas rusos. Publicó Esteparia (Ediciones del Dock, 2010; Ártese quien pueda, 2013 - España; Trópico Sur Editor, 2013 - Uruguay; llantodemudo ediciones, 2013 - Córdoba), Balbuceo de la noche / Balbutiement de la nuit (2ª edición - Melón editora, 2012), Grieta (Gog y Magog ediciones, 2012), Cortes invisibles (antología - Editorial Letras de Cartón, 2012 - Chile), Cartas de la locura (en Marisma, I - editorial lisboa, 2013), Todo ajeno (Melón editora, 2013) y Rocío animal (antología - La Pulga Renga Ediciones, 2013 - Rosario). Tradujo la antología Rumbo a Karachay (Editora Casa Refugio Citlaltépetl A.C. y Bonobos Editores, 2011) de Shajriza Bogatyreva (poeta del Cáucaso). Compiló y tradujo la antología El ruido de la existencia (Editorial leviatán, 2013) de Jodasevich y Esénin. Su poesía fue parcialmente traducida al francés. Alimenta el blog personal: animalesenbruto.blogspot.com

miercuri, 24 aprilie 2013

EL RÍO de Montserrat Martínez (trad. al rumano)

















EL RÍO  

Montaña arriba
una fuente de espejos.
El manantial.

Juega el arroyo
enamorando al sol
con sus rumores.

Se acerca el pino
a mirar su reflejo.
Vuelan los pájaros.

En el caudal
la sombra de los peces
semeja lluvia.

Se lleva el río el 

dolor de la tierra
en su memoria.


Entre las piedras
las lágrimas del bosque
guardan silencio.

Corriente abajo
el agua serpentea
huyendo al mar.



RÂUL

Sus pe munte
există un izvor de oglinzi.
O fântână.

Se distrează pârâul,
cucerind soarele
cu murmurul său.

Se apropie pinul
să-și vadă imaginea.
Zboară păsările.

Umbra peștilor
din rezervorul de apă
anunță ploaie.

Râul ia cu sine
durerea pământului
în memoria sa. 

Lacrimile pădurii
păstrează tăcerea
printre pietre.

Apa se duce
de-a valma la vale,
gonind înspre mare.
 

marți, 23 aprilie 2013

FELINAR/FAROL/FANAL


FELINAR

Ziua e o altă formă de definire a timpului,
o scriitură făcu cu toate culorile curcubeului,
înălțare la cer a elementelor constitutive ale pământului,
peregrinare continuă a trupurilor.

Sunt unul din acei care se precipitează,
se trezesc dimineața devreme și merg pe un drum
drept ca pilastrul, ce duce într-o singură, unică direcție
și care are la capăt un felinar aprins.

O fi fantasmă de foc pentru un fluture,
ori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:
pe unde oare se poate trece peste prăpastia nopții
fără să mai fie nevoie de somn?

FAROL

El día es la otra forma de definición del tiempo,
una escritura hecha en todos los colores del arco iris,
ascensión al cielo de los elementos constitutivos de la tierra,
el peregrinaje permanente de los cuerpos.

Yo soy uno de aquellos que se precipitan,
se despiertan por la mañana y se van por un camino
recto como la pilastra, que se dirige en una sola dirección
y tiene al final un farol ardiente.

Sería el fantasma de fuego para una mariposa,
o una Fata morgana canosa en el desierto:
¿por dónde se puede pasar el precipicio de la noche
sin tener la necesidad de dormirse?

FANAL

El día és una altra forma de definició del temps,
una escriptura de tots els colors de l’arc del cel,
ascensió al cel dels elements constitutius de la terra,
peregrinació continua dels cossos.

Sóc un dels que es precipiten,
es desperten de bon matí i marxen per un camí
recte com pilastra, que duu en una sola, única direcció
i que té a la fi un fanal encés.

Com un fantasma de foc per a una papallona,
una Fata Morgana encanudida en un desert:
per on es pot superar l’abisme de la nit
sense cap necessitat del somni?


(traduït del romanés al català per PERE BESSÓ)
 




luni, 22 aprilie 2013

“Alba irisada” de ANDREI CRUCHAGA (trad. al catalán y rumano)


ALBA IRISADA

No te sorprendas, amor, si en el tránsito de las horas, quiero que lleguemos al alba, irisados por el viento. Es un privilegio que en el aluvión, el calendario sea una sábana de pétalos y el ensimismamiento, mantel de la sangre. En tu cuerpo hay una legión de luz fosforescente: regazo de hojas hiladas sobre la yerba por donde escalamos el arco iris del encantamiento. Así nos forjamos. En las pagodas del corpiño hay una parva de relámpagos y un cantar de dulce armonía como decía Shakespeare. “Then, window, let day in”...

ALBA IRISADA

No et sorprengues, amor, si en el trànsit de les hores, vull que arribem a l’alba, irisats pel vent. És un privilegi que en l’al·luvió, el calendari siga un llençol de pètals i l’abstracció, estovalles de la sang. Al teu cos hi ha una legió de llum fosforescent: falda de fulles filades damunt de l’herba per on escalem l’arc de sant Martí de l’encantament. Així ens forgem. A les pagodes del cosset hi ha una parva de llampecs i un cantar de dolça harmonia com en deia Shakespeare.
“Then, window, let day in”... 

(traduït al català per PERE BESSÓ)

ZORI DE ZI IRIZAȚI

Să nu te surprindă, iubire, dacă odată cu trecerea orelor voiesc să ajungem în zori, irizați de vânt. E un privilegiu ca într-un vârtej, calendarul să fie o plapumă de petale iar abstragerea - o pânză de sânge. În corpul tău există o zonă arzândă cu o lumină fosforescentă: refugiu al frunzelor întinse pe iarbă, de unde urcăm pe curcubeul vrajei. Astfel ne vom forjaÎn pagodele cuirasei sunt o mulțime de fulgere și răsună un cântec dulce-armonios, cum zicea Shakespeare. “Then, window, let day in”...

(trad. al rumano por A.L.)