Pe timpuri, când anii mi-i adunam în pumn ca pe nişte bani mărunţi, alergam deseori la dugheană să-mi cumpăr bomboane... Cărţi de citit mi-am procurat mai târziu, dar cu alte parale, fiind de fapt trimis de ai mei după pâine, la brutărie. Reîntors acasă (de la librărie (sic!)), eram oarecum „iertat” de către părinţi pentru plăcerea ce mi-o producea „cetitul". Ruşinat de ceea ce făcusem, ţineam „capul plecat” în faţa lor, însă doar pentru un moment, deoarece mama se apuca îndată să coacă vestitele ei turte, din cele fără de umplutură, direct pe plita înfierbântată până la roşu. Aşa s-a întâmplat o dată şi încă de multe alte ori (confundam în mod conştient „librăria” cu „brutăria”), asta până am scris propria carte. De atunci nu mai ţin capul „plecat”, deşi am rămas şi acum să fiu un tip umil. Doar „atât cât se poate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu