joi, 23 decembrie 2010

VOLVER (ÎNTOARCERE) de Julián Borao

Fotografia mea

ÎNTOARCERE

E plăcut să revii.
Mereu e plăcut să te întorci în locurile albe
ce simt condiţia cea de orfan
a fermentului ce tânjeşte
în fiecare pauză a sa precum o pasăre migratoare.

Este plăcut să parcurgi în grabă
străzile şi pieţele
pe care un val spumos le inundă cu intimitate fertilă,
salvând secrete
care încă nu sunt exacte,
tremurând în braţele spumei ce se agită,
se schimbă mereu, ia alte forme bizare,
intrat într-o stare de părăsire ce încet dispare
şi ajunge până la liniştea statică a contemplaţiei.

Este plăcut să retrăieşti
acest mister, această transformare involuntară
ce are loc acolo în suflet
timp în care devine surdă şi temerară,
această amintire legată de o veche sentinţă de pedepsire,
ce a fost un loc de întâlnire,
iluminare şi beatitudine
pentru un alt moment ce îl salvezi de la clipele moarte.

Devine plăcut acest miros,
acest parfum al uitării pe care memoria îl evocă,
acestă sentiment de noroc în viaţă
care, trăit altfel, luptă ca să fie adevărat,
această bucurie ingrată ce se impune şi surpirnde
fără compătimire.

În astă lume a plăcerii revin, mă reîntorc,
colindez ungherele întunecoase
pentru a găsi o lumină distinctă,
asemenea unui foc nou
ce caută prin oraşe
cenuşa lor proprie presată în unghiurile moarte
aflate în unghere permanente,
reînvii mutaţiile
fiecărei primăveri şi a oricărei toamne,
aspir să respir aerul liber al trandafirului rupt,
ca o palidă ofrandă
ce se micşorează agonic între palme,
savurez lacrimile
pe care gunoierul le pune
alături cu frigul vremii de afară,
acceptând fatumul său de om muritor.

Or, orice întoarcere conţine ceva
din faptul negării umbrei uzate,
din tenta îndepărtării gesturilor
ce se combină cu obişnuinţa
de a intui irealitatea
prin a cărei proprii puteri ne stă alături
când trecem prin curţi străine şi reci,
departe aşadar de locurile
ce nu mai sunt aceleaşi
precum cele în care ne plăcea cândva să trăim.

VOLVER

Es grato regresar.
Siempre es grato volver a los lugares blancos
que siente la orfandad
del fermento que añora
cada estación que pasa como ave migratoria.

Es grato recorrer
las calles y las plazas
que la resaca inunda con intimismo fértil,
rescatando secretos
que ya no son exactos,
temblando entre la espuma que se agita,
que cambia, que se pliega,
en una deserción que se va yendo
y llega hasta la calma inmóvil de la contemplación.

Es grato revivir
ese misterio, esa transformación involuntaria
que sucede en el alma
mientras se vuelve sorda y temeraria,
ese recuerdo atado a una antigua condena
que fue lugar de encuentro,
destello y paraíso
de otro instante al que salvas de los instantes muertos.

Se hace grato ese olor,
ese sabor a olvido que la memoria evoca,
ese sentir la dicha de la vida
que en la desdicha pugna por ser cierta,
ese gozar ingrato que acorrala y sorprende
sin conmiseración.

Y en esa gratitud regreso, vuelvo,
recorro los rincones alumbrados
por una luz distinta,
igual que un fuego nuevo
que busca en las ciudades
sus cenizas prensadas en los ángulos muertos
de esquinas permanentes,
revivo mutaciones
de cada primavera y cada otoño,
aspiro la intemperie de la rosa cortada
como pálida ofrenda
que agónica se encoge entre las manos,
saboreo las lágrimas
que la hojarasca pone
junto al frío del tiempo,
aceptando su azar perecedero.

Porque volver tiene algo
de ese negar la sombra consumada,
de ese espantar los gestos
que anidan la costumbre
para reconocer la irrealidad
que a fuerza de ahuyentar nos acompaña
en patios escondidos y ateridos,
lejos ya de lugares
que ya no son iguales
a aquellos en que fue grato vivir.

luni, 13 decembrie 2010

SCUFUNDAŢI/HUNDIDOS de Rosa Iglesias

SCUFUNDAŢI

*...Pentru prietena mea Ana...


Tu ştii, desigur, cum e să agonizezi în mare

Cum
- atunci când urlă vântul -
ritmul aerului
e asemenea dispariţiei subtile
a unui eveniment anonim până la agonie

Oare tu nu vezi cum timpul
trece grăbit în favoarea viitorului
şi în contra faptelor de neuitat ale trecutului?

Suflete şi cugete, spirite şi spaţii goale
încearcă să-şi recupereze materialitatea
prinsă în pânza visurilor irealizabile şi fără de scop

Azi simt prea departe
acea mână amabilă ce mângâia mâna mea,
acele degete lente şi senzitive
ce netezeau, cu gingăşie, pletele mele

Uit acea ignoranţă fericită
a rebelilor suferinzi şi a exilaţilor nenorociţi

Memoria iminentă, precum razele luminiscente
şi bliţurile, imortalizează în mod curios
veridicitatea instantanee a vreunui moment de vârf

Existăm... şi ne lăsăm în vâltoarea voinţelor

Tu ştii, desigur,
cum adică e să agonizezi în mare
fără remediu, fără îndurare şi fără salvare

Scufundaţi

*****

HUNDIDOS

... Para mi amiga ANA ...

Tú ya sabes cómo se agoniza en el mar

Cómo
- cuando el viento grita -
el ritmo del aire
es la evanescencia sutil
de un acontecimiento agónicamente anónimo

¿ No ves, acaso, cómo el tiempo,
corre apresurándose a favor del futuro
y en contra del imborrable pasado ?

Almas y mentes, espíritus y vacíos
intentan recuperar su materialidad
anclada en sueños irrealizables sin meta

Hoy siento muy lejos
aquella mano amable que acariciaba la mía,
aquellos dedos pausados y sensibles
que atusaron alguna vez, amorosamente, mis cabellos

Olvido aquella ignorancia feliz
de los insumisos padeceres y las desterradas desdichas

Memoria inevitable, que como rayos lumínicos
y flashes, congelan curiosos
la veracidad instantánea de algún álgido momento

Existimos.... y a la fuerza de la voluntades

Y tú, ya sabes,
cómo es que se agoniza en el mar
sin antídoto, sin misericordia y sin salvamento

Hundidos

duminică, 5 decembrie 2010

Oasis de palabras/Oaza de cuvinte (www.oazadecuvinte.com), astfel se numeşte blogul literar bilingv spaniol-român, creat în colaborare cu Ana Muela Sopeña


Concha González Nieto

Claro de luna

Me he detenido.

En la voz interior de la piedra,
en la piedra escrita en la mano,
en la edad que se teje y desteje en mi voz.

Con el tiempo acunando el acero,
con el rostro de nadie,
me he detenido.

En los despojos que salen de aquellos
que enfangan el agua
con la náusea callada y tan lejos
del aire...
me he detenido.

Y he mirado por encima del muro
la palabra escupida en la tierra
y luego y luego...

Cansada de abrocharme las mañanas
cansada de esta habitación oscura
cansada de esta hiel seca que cabecea
en la sangre, llena de sed, llena
de otros, dentro de mí, decapitada.

Vacía de todo,
con la savia muerta entre los brazos
he bajado los párpados a la sombra
y asida al filo de la navaja...
dispongo los nombres, la esperanza,
el sudor viscoso de la vida,
el final del beso, el vaho monstruoso
del amor y de su máscara deforme.

Sin cuerpo, sin texto.

Cansada de la ceremonia íntima y sagrada
de ser locura ártica que vivirá de la nieve.


Clar de lună

M-am oprit.

În vocea interioară a pietrei,
în piatra înscrisă pe palmă,
în vârsta care se ţese şi se desprinde din vocea mea.

Cu timpul încrustând oţelul,
cu chipul nimănui,
m-am oprit.

În potroacele ce ies din acei
care tulbură apa
cu dezgustul tăcut şi atât de departe
de aer...
m-am oprit.

Şi am privit peste perete
cuvântul scuipat pe pământ,
iar mai apoi, iar mai apoi...

Obosită de a mă dichisi dimineţile,
obosită de această odaie obscură,
obosită de această gheaţă seacă ce se rostogoleşte
prin sânge, prea însetată, plină
de alţii, în corpul meu, decapitată.

Goală de tot pe dinăuntru,
cu seva moartă dusă în braţe,
am dat în jos pleoapele spre umbră
şi, prinsă pe ascuţişul cuţitului...
pun în ordine nume, apoi speranţa,
sudoarea vâscoasă a vieţii,
finalul sărutului, ceaţa monstruoasă
a dragostei şi a sa mască diformă.

Fără corp, fără text.

Obosită de ceremonia intimă şi sacră
de a fi dezmăţul arctic ce va trăi din zăpadă.

luni, 29 noiembrie 2010

Quo vadis, Basarabia?

Quo vadis, Basarabia?

Pe semne că nu mai există o altă cale, pacifică, de salvagardare de comuniştii moldoveni şi de susţinătorii lor, fie că sunt activi sau pasivi, dacă nici de data aceasta, în urma alegerilor repetate din 28 noiembrie a.c., nu s-a reuşit scoatrea lor pe tuşa eşichierului politic moldav. Pe unde cu propria mână, pe unde cu suportul străinilor oploşiţi încă de pe vremea ţarilor ruşi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, s-a ajuns iarăşi la discreţia unui partid anacronic gen p.c.r.m., condus cu autoritate bizară de către un bătrân general sovietic, brutar de profesie, care a aruncat mereu, atât cât a fost preşedinte de stat, doar nişte fărâmituri celor “mulţi şi proşti” din pâinea produsă tot de ţăranul nostru umil, eminamente apolitic.

Reiese că nu au fost suficiente cele câteva decenii de dominaţie sovietică prin care s-a trecut, pentru ca să se convingă bietul basarabean că ideologia comuniştilor actuali, ca şi a ortacilor lor din mileniul trecut, e una a propriei înavuţiri, adică perversă în conţinut. A trebuit să emigreze o treime din populaţia autohtonă pe parcursul ultimilor 10 ani, pentru ca să se facă diferenţa între a trăi pe vechi, cu o mentalitate de homos sovieticus, sau a ajunge stăpân pe propriul destin, locuind şi muncind de nevoie la mii şi mii de kilometri de casă... Cum altfel s-ar putea explica raportul dintre cele 95% de basarabeni din totalul de peste 65 de mii 200 de alegători (ceea ce constituie patru mandate de deputat:n.n.) care au votat peste hotarele republicii pentru partidele proeuropene (PLDM-31975, Pl-16299 şi PD-4351) şi cele circa 40% pe care le-au acumulat p.c.r.m.-ul din totalul de voturi general exprimate. Să mai notăm faptul că circa 2528 de emigranţi basarabeni au fost prezenţi la cele trei secţiile de votare din Santander, Madrid şi Barcelona, cap de listă la acest capitol fiind Italia unde au votat peste 28 de mii de cetăţeni moldoveni.

Paradoxurile electoralei curente se ţin lanţ şi se suprapun unor altor paradoxuri regretabile, cauzând în final, pe de o parte, decepţie şi îngrijorare în rândul cetăţenilor lucizi, de bună credinţă, iar pe de altă parte, - triumful tacit ale unor spirite umane depăşite de timp, parte întunecată de existenţă aparţinînd unei societăţi amorfe, insensibile la cerinţele vremurilor novatoare pe care le trăim. Spre regret, apolitismul (cauzat în mod voluntar de discursul demagogic al mai multor ştabi comunişti de teapa lui Voronin, Tkaciuk, Dodon etc. (sic!)) a privat o mare parte din populaţia autohtonă de identitate şi demnitate naţională românească. În cazul dat putem face trimitere, fără riscul de a greşi cumva, la “spiritul de turmă” în rândul maselor simple, cultivat cu destulă abilitate de activiştii de partid mai ales în vremurile de rea faimă a sovietizării forţate din perioada postbelică.

Aşa se face că, începând cu anul 1998, în R.Moldova a fost reinstaurată dictatura comuniştilor, străină în fapt conştiinţei basarabeanului de rând, devenită însă comodă pentru iluzia unei vieţi tihnite, pe care ideologul bolşevic a ştiut să i-o implanteze pe nesimţite pe fondul lui interior neprotejat. Blestemul basarabeanului din toate timpurile vine şi din firea lui de sorginte patriarhală, din care se trage şi acea ospitalitate proverbială, care la rândul ei îl şi face să permită oricui să i se “urce pe masă”. Tipul comunistului de azi e asemănător unui paria, care însă, pentru a-şi atinge scopul satanic, ştie cum “să-l ducă cu vorba” pe bietul om, să-i adoarmă conştiinţa, sau, dacă se impune, să-i strige la ureche lozincile sale patriotarde, uzitate şi false în conţinut, până când îl năuceşte cu totul, ca să îl lase mai apoi perplex şi fără darul raţionamentului elementar sau a logicii simple.

La un asemenea grad de debilitate politică, pe care trebuie să-l constatăm cu stupoare, au ajuns mulţi dintre concetăţenii noştri de fiecare dată când s-a ajuns la data alegerilor parlamentare, primare sau chiar referendumuri, indiferent că acestea s-au numit a fi anticipate, “repetate” sau nu (!..). Pentru a fi mai expliciţi şi comprehensibili în ceea ce afirmăm, să trecem în revistă, desigur că în mod telegrafic, anii electorali care au punctat prezenţa comuniştilor printre cei 101 deputaţi din Parlamentul moldovenesc: alegerile parlamentare din 1998 – 40 de mandate; 2001 – 71 de mandate; 2005 – 56 de mandate; 2009 (5 aprilie) – 60 de mandate; 2009 (29 iulie) – 48 de mandate.

Ţinând cont şi de rezultatele finale ale recentei electorale, p.c.r.m.-ul, cu ale sale 42 de mandate, pierde totuşi teren în disputa electorală cu partidele democratice şi pare că nu mai are şanse să revină la guvernare. AIE în formula tripartită de după alegeri ar avea drept vârf de lance pe PLDM (32 de mandate), urmat la mare distanţă de PD (15 mandate) şi de PL (12 mandate). Până una alta, însă, la discreţia lui Voronin şi a partidului său stă viitorul acestei palme de pământ românesc, astfel că şirul alegerilor repetate la care participăm volens-nolens în ultima vreme poate să continuie şi anul viitor... Să nu uităm, aşadar, cu cine avem a ne înfrunta, atunci când vizăm cazul clinic al partidului comuniştilor moldoveni, care e în fond o progenitură politico-ideologică locală, un cancer fatal care, dacă nu e extirpat la vreme, poate să piară doar după ultima suflare a suferindului.

vineri, 5 noiembrie 2010

Zile de naştere (...)

Felicitări tardive fratelui Petru cu ocazia împlinirii rotundei vârste de 40 de ani, evenimentul având loc ieri, patru noiembrie, iar pentru azi am posibilitatea (dat fiind că am lipsit motivat pe o perioadă de timp de lângă cei ai casei) să îl felicit personal pe fiul meu Lucian cu cele 19 toamne trăite din plin, care l-au făcut, sper eu, cu adevărat "bărbat" (ştie el la ce mă refer...). Sănătate ambilor sărbătoriţi!!!

marți, 2 noiembrie 2010

Secţii de votare (28 noiembrie a.c., Spania)

(sursa: http://www.voteaza.md/)

Madrid (sediul misiunii)

Paseo de la Castellana Nº 178, 5º DCHA, 28046-MADRID.


Barcelona

Calle Villarroel nr. 10, bajos, 08011 Barcelona - Uniunea Consumatorilor din Cataluña (UCC)

Tel/fax: (+34) 93 423 91 33.


Santander

Calle Alta nr. 133, 39008 Santander, Centrul de Initiative Impresariale, "Mercado de Méjico" (Sala mare).

Tel.: (+34) 942 20 31 74 begin_of_the_skype_highlighting (+34) 942 20 31 74 end_of_the_skype_highlighting; 942 20 31 73; E-mail: inmigracion@ayto-santander.es

marți, 26 octombrie 2010

Atributele electoralei moldave

În această toamnă târzie, având aerul rece de afară pătruns de un miros de frunze căzute din cer, atmosfera electorală din R. Moldova devine tot mai încinsă. Alianţa pentru Integrare Europeană există de jure şi de facto alături de celelalte partide politice, mişcări sociale şi candidaţi independenţi, ultimii dintre care se înghesuie să ocupe locurile în lista comună pentru viitoarele alegeri parlamentare din 28 noiembrie a.c. La ziua de azi avem înscrişi la C.E.C. peste douăzeci de concurenţi în campania electorală (urmând să apară între timp şi alte nume sonore/obscure de actori politici autohtoni sau veniţi de aiurea: n.n.). Mult prea mulţi, zicem noi, pentru o palmă de pământ de care pare-se că a uitat şi Dumnezeu, însă nu au uitat de ea alte forţe străine, nutrind interese de partid, personale sau, în definitiv, promovând interese geopolitice ale unor terţe state (ex. Rusia, Ucraina).

Vom începe aproximativ de la coada listei contracandidaţilor electorali, pe care o vom vedea definitivată abia în preajma alegerilor, căci nu se ştie cine va mai dori sau va fi impus de împrejurări să se arunce într-o asemenea horă bizară, cu mai multe orchestre şi dirijori. Dintre independenţii care se visează deja drept viitori deputaţi sunt prezenţi în lista cu pricina nume compromise din punct de vedere politic, economic sau cultural, precum ideologul comunist de mai ieri Vladimir Stepaniuc, secondat de „caravelista” Lenuţa Burghilă (vezi „Caravela culturii”) sau inepuizabila agitatoare bolşevică Maia Laguta, precum şi de alte câteva personaje obscure, puse „la treabă” spre a face jocul lui Voronin. Toţi aceştia luaţi la un loc sunt nişte veritabili zombi (deşi nu vor să o recunoască deschis), strigând într-un glas o lozincă vetustă şi ideologizată: „Moldova alege victoria (adică „pobeda” (rus.))”.

Sunt prezente aici şi alte câteva nume de concurenţi electorali independenţi, care tind să treacă bariera de 2%. Printre ei se numără şi milionarul moldovean Gabriel Stati, despre care se ştie că a avut de suferit pe nedrept de pe urma evenimentelor din 7 aprilie 2009. E ciudat faptul că nu i s-a găsit un loc pe lista de virtuali deputaţi a unui partid de dreapta, cum ar fi, spre exemplu, Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu sau PLDM al lui Vlad Filat.

Referitor la Alianţa Moldova Noastră (era să zic Cosa Nostra (!)) nu prea se aud lucruri bune potrivit ultimelor sondaje de opinie realizate la Chişinău, astfel că nici în cadrul acesteia nu ar fi avut şanse milionarul basarabean să se alegă cu o funcţie de deputat. Bine a făcut că s-a decis în mod individual să se opună mulţimii de pretendenţi la o funcţie parlamentară dintre cele o sută una existente. Poate că măcar o dată în istoria electoralelor moldave vom avea un independent, unul care îşi va câştiga dreptul în mod cinstit să stea în fotoliul de deputat. Nici nu ştii de unde sare iepurele! - zice un proverb românesc…

La polul opus al ieşicherului politic moldav, dacă tot am pomenit de partidele proeuropene, stă tovarăşul de până mai ieri Marian Lupu, venit de la p.c.r.m şi ajuns peste noapte în fruntea unui partid democrat, căzut în dizgraţia alegătorilor în ultimii ani din cauza trecerilor repetate dintr-o alianţă politică în altă. Ca şi până acum, dacă e să ne amintim de accesul p.d.m.-iştilor în legislativele precedente, le-a mers mult acoliţilor bătrânului Diacov, numit preşedinte de onoare a acestui partid aflat în prezent în plină ascensiune politică. Meritul lor şi, în primul rând (de ce să nu o recunoaştem(?), a lui Lupu în persoană, e că au dat lovitura de graţie comuniştilor moldoveni şi ne-am ales, pentru mai bine de un an, cu o guvernare proeuropeană, aşa cum îi stă bine unui stat aflat pe teritoriul Bătrânului continent.

Despre alte partide/partiduţe prinse în cursa electorală, pestriţe de altfel ca coloratură politică (iertată să-mi fie cacofonia comisă involuntar) nu avem prea multe ce comenta. Între PNL-ul proromân al Vitaliei Pavlicenco şi partidul filorus „Ravnopravie” a lui Klimenko e o distanţă ca de la cer la pământ, distanţă pe care, dacă e să o parcurgi imaginativ, rişti să cazi sub tirul cartuşelor razante ale declaraţiilor politice cu iz mai mult sau mai puţin extremist. De aici şi şansele aproape nule de promovare în elita viitorului legislativ, aceştia nefăcând altceva decât să mai „fure” ceva voturi partidelor mari şi să le întoarcă automat mai pe urmă tot acestora, în special p.c.r.m.-ului obişnuit să profite de generozitatea unor asemenea contracandidaţi electorali principiali doar în ce priveşte manifestarea idealurilor lor de partid. Or pragul de trecere ce li se impune prin lege, adică cele 4 % din totalul de voturi exprimate de către alegători, este un obiectiv practic imposibil de atins pentru astfel de actori politici mărunţi.

În ce priveşte comuniştii moldoveni, adică p.c.r.m.-ul, aceştia se luptă în disperare de cauză pentru a reveni la putere într-o republică sărăcită rău de tot în cei opt ani în care au guvernat (2001-2009). Agresivi şi demagogi din fire, aşa precum îi ştie istoria ultimelor decenii, ortacii roşii atacă fără cruţare şi operează cu toate instrumentele de propagandă ce le au la îndemână, doar ca să învingă. Frustrarea ce îi macină pe dinăuntru, cauzată de pierderea puterii după evenimentele politice ce au avut loc în vara anului trecut, i-au făcut să fie obraznici şi nătărăi, iar lipsa elementului intelectual în sânul partidului lor îi coboară la o conştiinţă de grup aproape barbară în relaţiile cu oponenţii politici. Vă sugerez să nu ne sfiim şi să-i taxăm aşa precum merită pe „zombaţii” lui Voronin, atunci când trebuie să decidem pentru cine votăm în data de 28 noiembrie, fie că suntem la Moscova, Milano sau Madrid.

miercuri, 6 octombrie 2010

"Mileştii Mari. O istorie rescrisă". Câteva precizări necesare (către profesor doctor Nicolae Constantinescu)

Bun găsit. Făceam mai sus o remarcă la recenzia d-lui Nicolae Constantinescu ce viza vol. „Mileştii Mari. O istorie rescrisă” ("Bun gasit. Este plăcut să afli că un filolog român de mare notorietate, aşa precum e profesorul universitar Nicolae Constantinescu, găseşte timp şi manifestă un interes personal să recenzeze un volum despre istoria veche/modernă a unui simplu sat basarabean…", - vezi rev. Cultura, 29 septembrie 2010), fără însă a deschide câteva paranteze, acolo unde ni s-a părut că era necesar. Adică ne vedem datori să venim cu unele precizări necesare, asta pentru a aduce la cunoştinţă că, spre exemplu, absolut toate articolele de factură biografică ce se conţin în capitolul “Redefinind destine. Microportrete de mileşteni” sunt scrise de către unii sau alţii din familiari şi reproduse ad-literam în carte (cu minime intervenţii redacţionale de ultim moment).

În ce priveşte “excesul de lirism” ce li se imputează autorilor trebuie de spus că „lirismul” propriu-zis este unul bine dozat şi e dictat exclusiv de o viziune complexă sub aspect structural asupra subiectului tratat, aplicată fiind în scopul de a nu obosi eventualul lector doar cu date şi fapte de interes local – referinţe inerente unei astfel de scriituri eterogene. Lirismul propriu-zis corelează cu factorul empatiei colective faţă de satul de baştină sau aşa-numită „patrie mică”. În context este susţinută şi promovată în acelaşi rând ideea românismului, punându-se la tapet revanşismul slav ce a dominat spaţiul pruto-nistrean secole la rând.

Iată şi un alt detaliu ce necesită să fie menţionat aici: volumul de faţă nu este de factură ştiinţifică, adică nu are un conţinut strict istoric, folcloric sau critico-literar (deşi comportă multă informaţie utilă în acest sens, preluată în mare parte dintr-un şir de documente originale de arhivă etc.) şi nici nu rămâne să fie un conglomerat de articole de publicistică (cu tipicurile caracteristice, “gazetăreşti”). Sigur că textul ca atare nu poate fi catalogat drept operă literar-artistică gen “roman istoric”, ci e un complex format din diverse scriituri (fapt subliniat şi în “preliminariul” cărţii(sic!)).

Aşa sau altfel, ţinem să-i mulţumim d-lui profesor universitar Nicolae Constantinescu pentru faptul că găsit o “motivaţie” să citească volumul integral, având şi bunăvoinţa să publice un articol de analiză într-o asemenea revistă prestigioasă.

Cu sincere aprecieri,
A. Langa

luni, 9 august 2010

Memoria pământului

Memoria pământului
Noli turbare circulos meos! (Nu tulbura cercurile mele! -
Arhimede, ultimile cuvinte spuse înainte de moarte)


Ar fi trebuit până acum să scrii despre rude, despre acei care îi cunoşti mai bine, personal sau doar din auzite, adică, pe acei pe care i-ai cunoscut cândva. Iată de ce gândurile ţi se îndreaptă în mod retroactiiv spre trecut, căutând să reproduci din memorie chipurile celor care nu mai pot fi întorşi din lumea cea dreaptă, aflată, aşa după cum se afirmă, “de partea celaltă a lucrurilor, partea cea adevărată”... Ochii lor te urmăresc mereu, inclusiv din imaginile fotografice vechi pe care le mai păstrezi undeva în casă.

Trebuie să recunoşti că ţi se dau foarte greu descrierile diverselor laturi ale vieţii cotidiene, viziuni efemere pe care le ai publicate în mass-media vremii şi pe care, acum, aproape că nu le mai poţi digera mintal. De aceea gândeşti tot mai des la timpul trecut, spre ceea ce ar fi trebuit să se întâmple, dar, din cauza dispariţiei subite a acelor oameni apopiaţi sufleteşte, nu s-a înfăpătuit pe deplin.
Cât de bogată ar fi lumea în fapte bune şi lucruri deosebite dacă nimeni nu ar fi muri... Pornind de la aacest ideal suprem, îţi doreşti să realizezi o perpetuare a faptelor reale, cele care s-au petrecut în trecut. Foarte probabil că intenţia ca atare să nu aducă satisfacţie morală nimanui. Poate că doar ţie personal. Motivaţia însă există, precum şi cazurile de referinţă revizualizate (direct sau indirect) şi retrăite în acelaşi rând, chiar dacă acestea par a fi nişte viziuni puţin reprezentative în plan psiho-emoţional. Adevărul e că, luate în parte sau la un loc, toate ele te emoţionează şi alcătuiesc cu de la sine putere un parcurs existenţial distinct, punctat prin reliefarea acelor destine tragice pe care te simţi dator acum să le revitalizezi într-o măsură sau alta.
Nu ştii de ce, însă, te simţi nevoit să patinez mereu pe o pistă imensă de gheaţă, unde se reflectă în mod consolator chipuri dragi de persoane decedate recent sau mai depărte în timp. Aşa îţi alimentez ideea de a completa cumva cu informaţii utile, unele dintre care sunt deja date uitării, lumea aceasta efemeră şi mult prea centrată pe tot ce ţine de material. Continui să cauţi, aşadar, în mod permanenet şi chinuitor uneori, chipurile vagi ale predecesorilor tăi, cele ale buneilor Ion şi Vasile, ambii morţi de timpuriu, pe care, din cauza unui fatum neiertător, nu ai putut să-i cunoşti personal, precum şi imaginile vii ale bunicilor Ileana şi Varvara, decedate şi ele la vârste nu prea înaintate, pe care, copil fiind, le-ai idolatrizat pentru hărnicia şi bunătatea manifestată. Cine nu a gustat o caramelă, o nucă sau o prună uscată din mâna bunicilor, acela a pierdut multe în copilărie...
După ei au urmat atâtea şi atâtea pierderi de oameni scumpi ţie, încât ai decis să scrii un scurt tratat despre decese, adică despre un subiect funebru, deloc sărbătoresc. Asta pentru a diminua cumva din forţa rapace a trecerii timpului şi a reda vieţii cotidiene, măcar şi în sens tranzitoriu, ceea ce s-a pierdut cândva, chiar dacă ar exista riscul să nu ajute la nimic efortul tău genuin.
Reflectând în stil blagian asupra ideii trecerii prin timp şi a sentimentului morţii în general, gânduri fundamentale ce ar trebui, după umila ta părere, să marcheze toate fiinţele umane, pentru a le sensibiliza cumva asupra acestei probleme eterne, vei face abstacţie de realizările ştiinţifice de ultimă oră, îndreptate în direcţia explicării fenomenului morţii. Nu vei face trimitere nici la învăţăturile biblice sau la alte religii cunoscute sau mai puţin cunoscute. Motivul unei asemenea viziuni după care te vei ghida în continuare este un cu totul altul. Asta nu înseamnă că s-ar avea ceva personal contra domenilor ca atare (mai ales că ai făcut (şi poate că mai faci parte (?)) din cercul oamenilor de ştiinţă şi nu ai promovat vreodată ateismul, deşi, ca şi mulţi alţi semeni din generaţia ta, ai trecut prin maşinăria repulsivă a ideologiei bolşevice, începând chiar din fragedă copilărie. Or însăşi ideea de a scrie despre cei trecuţi în cealaltă lume, aşa cum ai subliniat mai sus, presupune un travaliu de natură biospirituală, adică extraliterară.
Nu ai pretenţia de a face o gaură în cer din ideea dezvăluirii secretelor ce ţin de fenomenul morţii, care, se ştie, este un proces absolut biologic, desigur dacă nu intervin şi alţi factori, extranaturali. Mai ales că aici se încearcă a puncta drumul spre moarte sau cronica ultimilor clipe din viaţa celor deja decedaţi, tu aducând drept exemplu cazurile deceselor unor rude apropiate şi proiectându-le pe un fundal filosofic general uman.
Aşa precum ai notat mai sus, subiectul propus spre a-l dezvolta nu are nici pe departe un aspect sărbătoresc şi se bazează în principiu pe o sumă de rememorări sau informaţii mai mult sau mai puţin concrete, care vor să puncteaze un periplu semiimaginar spre un trecut ce se topeşte perpetuu, ca trupul soarelui la orizont. O asemenea viziune invocatoare poate să aibă o coloratură existenţială absolut funebră, însă doar astfel putem să ne apropiem de esenţa entităţii umane, fapt ce reprezintă o formă veritabilă de autocunoaştere (deşi nu s-ar fi dorit să se creadă că se pune prea mult accentul pe aspectele vieţii tale personale (sic!)). Pentru a fi mai explicit şi, respectiv, compresehensibil în demersul acesta deloc criptic, vei face trimitere la vers eminiscian arhicunoscut: “...pe mine mie însumi redă-mă”.
Să începem cu o scurtă relatare despre dispariţia din viaţă a celor doi fraţi ai mamei tale, Constantin şi Gheorghe, morţi de copii din cauza foametei din anii postbelici, organizate în mod conştient de guvernanţii comunişti aflaţi la putere atunci. Desigur că îţi scapă multe lucruri de relatat, firul firav al amintirilor, rebobinat acum şi preluat din povestirile scurte ale mamei tale Anastasia, se rupe deseori, memoria având şi ea lapsusurile ei, deficienţe fireşti cauzate de trecerea timpului. Anume de la dânsa a-i aflat că moartea de inaniţie a lui Constantin şi Gheorghe. petrecută la acel moment fatidic, a şi salvat viaţa surorilor Maria şi Anastasia, pe care mama lor, bunica ta Varvara, văduvă de război, a reuşit totuşi să le asigure minimul de produse alimentare pentru a supravieţui.
Acesta este un caz printre desele cazuri similare care au avut loc atunci, când în familiile de basarabeni erau născuţi mai mulţi fraţi sau surori, pentru ca măcar unii din ei să poată supravieţui vitregiilor vremii. Aşa au trecut peste vicisitudinile sorţii şi cele două surori, deşi preţul plătit de mama lor s-a dovedit a fi unul mult prea mare...
Poate că nu acesta ar fi exemplul suficient de revelant pentru ca să începi să te referi la şirul lung de decese, care fac parte în fond din istoria familiei tale. Au fost atâtea alte decese până aici. Însă anume acetor copii ţi-a rămas în memorie, deoarece nu mai ştii cum au murit şi alte rude până la ei. Ajungând la o asemenea dilemă existenţială, se impune să te referi la faptul cum au trăit în realitate persoanele la care faci referinţă. Nu înzadar se spune că trăim sau trebuie să trăim spre a învăţa cum să murim...
Nu e cazul să continui cu asemenea divagaţii filozofice, chit că ţi-ai propus mai sus să fii cât se poate de lapidar în cele scrise, iar forma după cum se ştie dictează asupra conţinutului (sau poate că şi viceversa (?)).
De fapt, moartea prematură a lui Constantin şi Gheorghe şi, mai ales, ceea ce a cauzat-o în adevăr a fost şi mai este un motiv de reflecţiune permanentă pentru tine. S-ar putea ca starea respectivă să fie dictată de faptul că, de partea celaltă, pe linie paternă, nimeni nu a decedat în fragedă copilărie, deşi s-au născut tocmai şase copii în familia tatălui tău, adică până în anul 1951, moment când bunelul tău Ion a decedat subit, la vârsta de doar 39 de ani, din cauza unei afecţiuni interne uşor tratabilă în ziua de azi. Medicii, însă, au făcut ce au făcut şi iau luat viaţa, suferindul strigând în gura mare, întins fiind pe masa de operaţie: “Nu-mi luaţi viaţa, am o casă de copii!..”. Din păcate, el nu a putut fi salvat atunci de către acei chirugi reticenţi şi zace acum în cimitirul vechi din satul de baştină Mileşti, alături fiind înmormântată, în anul 1972, bunica ta Elena, cea care a rămas după plecarea prematură a bărbatului său să crească cei şase copii minori: Efim, Iosub, Costantin (tatăl tău), Ana (Aniuta), Petru şi Anastasia. Bunica Ileana a murit şi ea în spital, când aveai vârsta de doar şapte anişori, fără să ţi se permită să stăi lângă patul de moarte, lăsând cu gură de moarte să fie procurate zece litri de ulei de floarea soarelui pentru necesităţile familiei sale. Apoi a decedat Efim, fiul mai mare, plecat la muncă în Ucraina. I-a cedat inima. Ana a murit şi ea la puţin timp din cauza unei boli acute. Iosub a decedat în casa sa proprie, părăsit de toţi cei dragi, lăsat de către copii şi soţie să-şi trăiască ultimile zile într-o sărăcie lucie. Anastasia, mezina familiei, a plecat şi ea, răpusă de mai multe boli, dar şi de multe alte necazuri ale vieţii.
Să fie oare moartea o formă naturală de eliberare a spiritului uman din trupul său trecător sau, aşa cum se mai spune, seamănă cu o făptură tantalică îmbrăcată în veşmânt negru, un gâde teribil, care nu face distincţie între cei buni şi cei răi? Or fatumul neiertător de care aminteai mai sus poartă vina pentru toate cele ce se întâmplă în jur? Sau poate că cei decedaţi prematur nu au ştiut să îngrijească de propria lor sănătate? Aşa sau altfel, un lucru rămâne cert: fiecare dintre ei ar mai fi putut trăi, asta dacă se năşteau în alte vremuri, adică mai bune, şi dacă nu se sacrificau pe rând pentru bunăstarea descendenţilor lor...
S-ar impune să aminteşti aici şi de ultima doleanţă a fratelui tău Ion, decedat de cancer la vârsta de doar 47 de ani. Chipul lui viu ţi-a rămas în memorie pentru totdeauna, deşi aproape că nu mai putea să vorbească şi slăbise înfiorător de mult. Mai înainte de asta discutase cu părintele Vitalie de la biserica din satul tău de baştină, se spovedise, dar nu a cerut de la Domnul nimic pentru el, ci a dorit doar binele copiilor săi. În ultimile sale clipe de viaţă arăta foarte obosit, a rugat însă să fie săpată o fântână, indicând şi locul exact, sub un vârf de deal. Cu regret, ideea s-a dovedit practic irealizabilă, izvorul aflându-se la mare adâncime de la suprafaţa terestră, deşi s-au făcut câteva încercări de a descoperi izvorului răcoritor. Aşa a şi rămas acea apă în adâncuri, precum trupul fratelui acoperit de ţărâne.
Mama ta a plecat şi ea prea devreme din viaţă, ridicându-se brusc din patul de spital, acolo unde stătea ţintuită după o intervenţie chirugicală de rutină, ca mai apoi să moară într-o clipită, iarăşi din vina medicilor iresponsabili. Nu a lăsat vreun cuvânt de adio şi poate că nici nu ar fi reuşit. Numele ei, Anastasia, îl poartă fiica ta în prezent ...
Peste o vreme a decedat şi sora ei, Maria, ştiind că are cancer şi preferând să moară la umbra propriei case. Nu a dorit ca în ultimile clipe de viaţă să aibă pe cineva din rudele apropiate în jur. Doar o vecină i-a ţinut lumânarea aprinsă atunci când şi-a dat obştescul sfârşit.

vineri, 23 iulie 2010

sursa: yam.ro

Ultimele cuvinte inainte de moarte. Iata un adevarat "testament" comic, acid sau plin de dramatism al unor personaje care au marcat intr-un fel sau altul istoria.

1. Va rog sa ma scuzati, domnule. Nu asta era intentia mea.

Regina Maria Antoaneta, dupa ce l-a calcat accidental pe picior pe calaul sau, in timp ce se indrepta catre ghilotina.

2. Nu pot sa dorm.

J. M. Barrie, autorul lui "Peter Pan".

3. Nu trebuia sa dau Scotchul pe Martini.

Actorul Humphrey Bogart

4. La naiba! Sa nu cumva sa-i ceri lui Dumnezeu sa ma ajute!

Actrita Joan Crawford catre menajera sa care incepuse sa se roage cu voce tare.

5. Hei, tovarasi! Ce parere aveti de titlul din ziarele de maine? 'French Fries'!

James French, un ucigas condamnat la moarte prin electrocutare. El a spus aceste cuvinte catre jurnalistii care asistau la executia sa.

6. Chemati doctorul. Ma simt rau.


Mao Dze Dong, lider comunist

7. Maine nu o sa mai fiu aici.


Nostradamus

8. LSD, 100 de micrograme


Aldous Huxley, autorul cartii "Minunata lume noua" catre sotia sa

9. Acum, acum, draga prietene, este prea tarziu sa-mi fac noi dusmani.

Voltaire, atunci cand preotul i-a cerut sa se elibereze de Satana

10. Franta, armata, Josephine.


Napoleon Bonaparte

11. Stiu ca sunteti aici ca sa ma omorati. Impuscati-ma, lasilor, caci nu veti omori decat un om.


Ernesto "Che" Guevara, inainte sa fie executat in Bolivia

12. Noli turbare circulos meos! (Nu tulbura cercurile mele)


Arhimede

13. Mergi mai departe! Ultimele cuvinte sunt pentru prosti care nu au spus destule de-a lungul vietii.


Karl Marx, atunci cand menajera l-a intrebat care sunt ultimele sale cuvinte.

14. Nu am spus nici jumatate din cate am vazut.

Marco Polo, calator si scriitor.

15. Traiesc!

Vorba spusa de un imparat roman cand a fost ucis de catre soldatii sai.

16. S-a ispravit!

Iisus pe cruce

joi, 22 iulie 2010

***

Când totul se uită nu mai poţi reveni
la mormintele vechi îngropate de mare.

Întrebările-s oarbe şi te reîntorci
într-o casă pustie stăpânită de-un melc.

Valuri reci şi răzleţe se îneacă în sine
şi te duc undeva pe-a lor vârfuri gigante.

În adâncuri marine ve-i petrece-un moment,
pentru a reîncepe acea viaţă uitată.

Întâlneşti înăuntru chipuri noi, cunoscute,
însă nu e posibil să salvezi vre-un mormânt...

Tu revii, iar revii într-o casă pustie
unde eşti aşteptat de doi peşti vorbitori.

(es.)
Cuando todo olvides no se puede saber
de los antepasados enterrados de el mar.

Las preguntas son ciegas y tu volverás
en tu casa vacía como un caracol.

Viene el mundo marino y se pierde en sí
z acoge tus brazos con sus olas gigantes.

Por los profundidades pasarás un ratin
para reanudar una vida perdida.

Dentro encontrarás rostros tan conocidos,
pero no es posible salvar algo aquí...

Y regresas de prisa en tu casa vacía
donde ya te esperan dos peces que hablan.

marți, 13 iulie 2010

...

Artista Mădălina Manole a murit astăzi, 14 iulie 2010, chiar în ziua în care ar fi împlinit 43 de ani. Potrivit televiziunilor de ştiri, artista s-ar fi sinucis. Tragedia s-a petrecut la ora 6.30, la locuinţa sa din localitatea Otopeni, iar cel care a anunţat serviciile de urgenţă a fost soţul artistei.

Conform unor informaţii, artista ar fi luat o supradoză de medicamente. Manole ar fi avut probleme de sănătate, ea fiind internată în luna mai, informează hotnews.

Nimeni nu poate să creadă. Rude, colegii, oamenii simpli cred că s-a întimplat ceva grav, de altfel Mădălina Manole nu putea să facă aşa un gest.

Marcel Pavel a rămas extraordinar de şocat la auzul acestui incident. “Nu pot să cred că a putut să facă un gest atât de necugetat, m-am întâlnit cu ea în aprilie, era fericită, şi-a implinit visul, are un copil, o familie. Este îngrozitor”, a spus artistul pentru ProTV România.

“Nu cred că a putut să facă azi, de ziua ei, o ştire din moartea sa. Nu pot să cred, la o vârstă atât de frumoasă…”, a declarat în context Gabriel Doronanţu.

Potrivit REALITATEA.NET, principala ipoteză a anchetatorilor este sinuciderea, întrucât Mădălina Manole a luat mai multe medicamente, însă nu se ştie, deocamdată, ce fel de pastile.

Mădălina Manole, pe numele său real Magdalena Manole, s-a născut pe data de 14 iulie 1967, în localitatea Vălenii de Munte. Artista şi-a făcut debutul muzical la vârsta de 15 ani, iar în anul 1991 a obţinut discul de aur pentru albumul „Fată dragă”.

În 1988 participă la Festivalul de la Mamaia, unde obţine o menţiune cu piesa “Un om sentimental”. În anul 1991, obţine discul de aur pentru albumul „Fată dragă”. Din anul 1991 începe seria turneelor în Statele Unite, Canada, Austria, Belgia, Gerrmania, Franţa. Primele trei albume, lansate în anii 1991 şi 1994, înregistrează cele mai bune vânzări. Cu peste două milioane de unităţi, artista primeşte trei discuri de aur. După albumul „Fată dragă”, Mădălina Manole primeşte alte două discuri de aur pentru vânzari de două milioane de unităţi, performanţa artistei fiind semnalată de revista Billboard.

miercuri, 23 iunie 2010

Lansare volum

Pentru ziua de joi, 24 iunie, este preconizată lansarea cărţii "Mileştii Mari. O istorie rescrisă". Evenimentul va avea loc la Chişinău, în incinta Bibliotecii Academiei, şi va începe la ora 15.00. Sunt invitaţi toţi doritorii, asta pentru a afla mai multe date despre un sat basarabean care, printre altele, este amintit în documentele de arhivă în anii din prima jumătate a sec.XV...

sâmbătă, 5 iunie 2010

Volumul "Mileştii Mari. O istorie rescrisă"


















În toamna anului 2010 a apărut la Tipografia Centrală, într-un tiraj de 700 de exemplare (18 coli de autor), volumul "Mileştii Mari. O istorie rescrisă". Lucrarea are un caracter istorico-documentar şi punctează un parcurs de circa 570 de ani ai sătenilor din Mileşti (Nisporeni). Coautorii cărţii, Andrei Langa şi Zinaida Şofransky (Chitoroagă), au încercat să reactualizeze într-un stil cât mai explicit posibil date şi fapte relevante legate de istoria localităţii lor de baştină, aducându-şi astfel aportul la procesul de cunoaştere a trecutului nostru comun.

Ştim cu toţii, desigur, de ce numim satul nostru Mileşti Mari, adică aşa cum a fost redenumit înainte de perioada sovietică şi aşa cum ar fi frumos să-i zicem în viitor. Ori astfel am putea să îl diferenţiem de Mileştii Mici și Mileştii Noi situate în raionul Ialoveni, precum şi cele 4-5 sate cu denumiri similare pe harta României de azi.

Împreună cu Zianida Șofransky, Dumitru Maxim și Haralambie Moraru am avut onoarea să lucrez la realizarea acestei lucrări de proporţii. Zic asta, fiindcă volumul numără circa 320 de pagini. Însă numărul de pagini nu contează, ci ceea ce s-a reuşit să se facă întru ideea cunoaşterii istoriei satului, revitalizată cu documente de arhivă sau prin afirmațiile unor martori oculari.

Nu vreau să se creeze impresia eronată că s-a scos de sub tipar o istorie completă a localităţii. Cei doi ani în care s-a lucrat exclusiv asupra cărţii au constituit un proces de ample investigaţii științifice. Rodul acestei activităţi se vede, deşi trebuie să recunoaştem că unele fragmente din istoria satului au rămas pe dinafară, iar altele nici nu au putut fi recuperate. Cert e faptul că s-a mers pe linia sinuoasă a căutărilor insistente, uneori duse până la limita posibilului.

Stăm acum în faţa unui fapt împlinit. Rescrierea istoriei în varianta pe care ne-am propus-o a căpătat formă, structură şi conţinut. În încheiere, vă invit să lecturaţi acest volum pentru a vă afla buneii şi străbunii, în definitiv - pentru a vă regăsi pe voi înşivă.

„Tablete” contra uitării (III)

„Tablete” contra uitării (III)

„Lume împestriţată” – astfel caracteriza populaţia Bucovinei marele istoric şi critic literar George Călinescu în lucrarea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Îi vom da dreptate lui G. Călinescu, mai cu seamă că aceeaşi situaţie am constatat-o şi în zilele noastre.
O întâmplare fericită m-a adus pe meleagurile Bucovinei sau, cum mai era numit cândva acest teritoriu românesc, în Moldova de Sus. Venisem pe ospeţe la nişte prieteni, invitat fiind la hramul „Sf. Dumitru” din satul Hârbova, raionul Adâncata. Satul se află nu departe de or. Cernăuţi, ascuns parcă printre dealurile de lângă Valea Cozminului, unde marele Ştefan Voevod a înfrânt oastea ungurească în unul dintre multiplele sale războaie victorioase. Ca şi alte sate româneşti de prin partea locului, Hârbova are case frumoase, construite în stil pur românesc, a căror gospodari sunt oameni primitori. De fapt nici nu mi-am dat seama când am trecut hotarul cu Ucraina, „dintr-o Moldovă în alta”, peste un pod de la vamă care ceva timp în urmă despărţea fosta URSS de România. În centrul satului, mai stă şi azi o clădire ridicată în stilul burgurilor austriece, ce pare că nu se încadrează în peisajul patriarhal al împrejurimilor, unde îşi află sediul o şcoală. Nu departe de pod, pe o colină nu prea înaltă, se ruinează peretele unei cetăţi foarte vechi. Probabil că diriguitorii din partea locului nu mai găsesc timp şi mijloace să o restaureze. De ce prerogative se conduc aceştia, n-am mai stat să clarific… Poate că această cetatea nu face parte din istoria noastră? Nu este chiar aşa, deoarece sub pereţii care stau să cadă, în interiorul cetăţii, sunt înmormântate de secole rămăşiţele trupeşti ale ostaşilor moldoveni.
Cernăuţii au rămas în urmă, însă îmi mai suna în urechi cum, pe străzile lui înguste şi pline oameni, dar unde domnea tradiţionala linişte cultă a oraşelor germane, un moldovean îşi striga fratele rătăcit: „Măi Vasile, măi, unde eşti, măi?!”. Din celălalt capăt al străzii, fratele îi răspunse: „Aici, măi!..”.
Autobusul se apropia de Hărbova şi în aer persista un miros îmbătător de pâine proaspătă. Satul se pregătea de sărbătoare. Odată ajunşi în sat, am pornit grăbiţi împreună cu prietenul meu Gheorghe, originar din localitate, spre casa lui părintească, trecând peste un deal proaspăt arat şi mergând pe o cărăruşă bătătorită ce-l străbătea ca un curcubeu fără culori. Am mers pe jos destul de mult fiindcă satul e mare şi trebuia să mai admir casele proaspăt vopsite din jur. Oameni necunoscuţi ce treceau pe alături nu uitau să ne dea tradiţionalul „Bună ziua!” şi pe care îl primeam ca pe un „Bine aţi venit pe la noi!”, fapt ce nu te putea lăsa indiferent.
Acasă la bunul meu prieten am fost primit de către părinţii lui ca un fecior pe care îl aşteptau demult. Aşezaţi la masa plină de bucate apetisante, m-au ispitit de unde sunt de baştină şi ce se mai întâmplă în Moldova, căci multe zvonuri mai ajung şi pe la ei. Le-am vorbit despre lucruri pe care, în mare parte, le cunoşteau deja şi s-au bucurat din tot sufletul.
Familia Recolţa l-a care m-am oprit şi-a trimis feciorul la Chişinău, să studieze la Universitate, şi nu le pare rău de alegerea făcută. Aici, pe loc, ar fi fost nevoit să studieze în limba ucraineană la facultatea de chimie, pentru ca mai apoi să predea acest obiect elevilor moldoveni, desigur, în limba română…
Buni oameni are Hârbova. Chitanca, Humarii, Satul nou, Mazili – iată doar câteva dintre denumirile mahalalelor din care se constituie acest sat vechi de secole. Fiecare casă era bucuroasă de noi. Începuseră sărbătorile de hram. Oamenii locului, cu porţile deschise şi mesele pline de bucate, ne opreau din drum ca să gustăm din bunurile pământului. Şi noi „gustam”, aşa ca studenţii. Sărbătoarea a durat patru zile în şir. În centrul satului, pe stadion, s-au adunat bătrânii şi tinerii satului, oaspeţii de prin localităţile megieşe. Şi au pornit să cu toţii să se învârte în horă. Nimeni nu stătea de o parte. Aşa e obiceiul din străbuni.
La întoarcere, mi-am luat rămas bun de la toţi acei cu care mă întâlneam pe drum, căci mă cunoştea deja foarte multă lume. Am lăsat în urmă dealurile acelea pitoreşti, deoarece mă aşteptau acasă, în Mileştii din codrii Nisporenilor, alte dealuri nu mai puţin pitoreşti. Trecând prin Cernăuţi, mi-a răsunat iarăşi în urechi exclamaţia: „Măi Vasile, măi, unde eşti, măi?!”. Din celălalt capăt al străzii, fratele îi răspunse: „Aici, măi!..”.

duminică, 2 mai 2010

CIMITIRUL DE SUB LUNCA NEAGRĂ (trad. în română)

***
Aici se ascunde umbra cerului,
care e doar o reflectare secundară a acestui cer,
o copie infidelă a lui,
explozie a unei stele în mijlocul tuturor stelelor celor mai ordinare.
Edificiile distruse de către orbii cei fără aripi
sunt mai mici decât mine.
O stea stinsă luminează pentru fiecare locatar care doarme
fără paza vreunui înger.
În îmbrăţişarea pastorului - o capcană pentru păsări vânează vidul.
Nu e nici o urmă de balansare.
Fresca nopţii emană un miros de sânge -
care e ca un smoc de iarbă uscată
păstrată într-o geanta neagră de piele tăbăcită -

şi se alterează rapid.
O obscuritate a tăcerilor
şi nuanţe bleu au căzut peste noi.
Revăd absent zborul său,
iar gândul soarbe savoarea a ceva ce chiar nu cunosc.
Cărarea gris a carului cu ciumaţi stă plină de măslini.
Razele sale pot fi atinse acum de către cei morţi,
scria poetul.
Moartea poate atinge măslinii,
stelele învăluite,
şi chiar însăşi mortalitatea
prin propriii pori pulverizaţi de moarte.
Sunt atât de obosit încât m-aş culca aici,

însă nu sunt chiar atât de sleit de puteri
încât ultima mea răsuflare, după noua Intifadă, să se oprească.
Sângele unui miel sacrificat spală piatra de mormânt a lui Arafat şi Darwish.

Gaza este un cuvânt înscris pe o gravură
prin care mă agăţ de viaţă
ca printr-o narghilea de argint somnolentă.
Pentru tine e mielul cuvintelor mele,
ca să nu dispară păcatul tuturor bombelor lumii.
Gaza, visul părului creţ de pe craniu
rămas la poarta de pe mormântul celor inocenţi,
pe care mâinile mele l-au curăţat
ca pe o icoană răsturnată a păcii.

Gândesc în oase,
picioare jupuite trăind printre noi în ziua de mâine,
şi respir, Gaza, parfum suav
al gloriei martirilor tăi.
Trec peste visul dulce al mamelor din Gaza,
panglică neagră la şirul de visuri ale tinerilor din Gaza,
şi întind pielea acestor morţi care nu au nimic a ne oferi,
nici chiar ultima jartieră a strigătului de dorinţă
prinsă de corpurile lor arse.
Niciodată nu vor fi îndeajuns candelabrele căzuţilor
Pentru a îndrepta aceasta.
Pierduţi întru cei pierduţi, ţipetele se pierd

printre măslinii din partea cealaltă a trecătorii,
care îşi răsucesc ramurile jenate
şi lacrimează.

Pere Bessó
“Poeme inedite”


CEMENTERIO BAJO DE LA LAGUNA NEGRA

Aquí la sombra del cielo escarba,
es puramente aproximación secundaria del cielo,
calcomanía del cielo,
estrella que estalla en medio de todas las estrellas más ordinarias.
Los edificios destruidos por los deslumbres sin alas
son más pequeños que yo,
Una estrella obscura para cada residente que duerme
sin el cuidado de ningún ángel.
En el corchete de pastor una trampa de pajarillos cuelga vacío.
Ni se balancea.
La fresca de la noche levanta un aroma de sangre,
picantillo como brotes de la hierba reseca
guardados en bolsa de cuero negra,

Enseguida hiede.
Una obscuridad de silencios
y duelos azules nos han caído encima.
Retomo ausente su vuelo,
El pensamiento retoma el sabor de lo que aún no conozco.
El sendero gris del carro de la peste está enfilado de olivos.
Sus raíces pueden tocar ahora los muertos,
escribió el poeta.
La muerte puede tocar los olivos,
las amortajadas estrellas,
la mortandad misma
a través de sus poros polvorientos de muerte.
Estoy tan cansado que me acostaría aquí,

pero no estoy tan cansado
para que mi último resuello de nueva intifada se detenga.
Un cordero lixiviado blanqueó las losas de Arafat y Darwish.

Gaza es la palabra grabada en aguafuerte
que me engancha a la vida
como un narguile de plata soñoliento.
Para ti el cordero de mis palabras
que no quita el pecado de las bombas del mundo.
Gaza, el sueño del rizo de la calavera
a la puerta del losar de los inocentes
donde mis manos han estado rozándote

como un icono derrocado de la paz.
Pienso en los huesos,
ancas despellejadas viviendo entre nosotros mañana
y respiro, Gaza, el suave perfume
de la gloria de tus mártires.
Y transgredo el sueño dulce de les madres de Gaza,
trenzo las cintas de los sueños de las jóvenes de Gaza
y estiro la piel de estos muertos que no tienen nada que ofrecernos,
ni tan siquiera la última liga al grito de la lujuria
de tus cuerpos quemados.
Nunca habrá bastantes candelabros caídos
Para corregir esto.
Perdidos por perdidos, los aullidos se pierden

en los olivos del otro lado del paso,
que retuercen sus ramas avergonzadas
y se desgarran.


Pere Bessó
"Poemas inéditos"

miercuri, 7 aprilie 2010

Antroponimul “Mileşti”. Punţi între sate



Draga i-a fugit cu altul. /S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,/Însă n-a găsit-o, nu.
El a smuls pădurea toată/Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată.../Însă n-a găsit-o, nu.
Semănă pădurea toată,/Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise/Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise/Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,/Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite,/Dar sub luna, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,/Iar corabia-nfrunzea.
Grigore Vieru, Pădure, verde pădure... (volumul „Numele tău” (1968))

Istoria unei localităţi moderne este o chestiune complexă şi, posibil, pe alocuri abstractă, dar cu atât mai palpabilă devine atunci când se raportează la destinul câtorva persoane sau a unei comunităţi distincte de oameni, care au decis în timp să-şi trăiască viaţa în comun într-un punct geografic bine determinat pe harta lumii, fără însă a-şi pierde fiecare din elementul propriu, individualizator, completându-şi şi, în acelaşi moment, diversificându-şi în mod reciproc existenţa. Până să ajungem la faza revelării trecutului unei aşezări omeneşti particulare, va trebui să percepem în sine începuturile civilizaţiei moderne şi să descoperim în parte rădăcinile vechi ale umanităţii. În acest scop se impune să coborâm în timp şi spaţiu, utilizând motorul viu al imaginaţiei şi trecând peste conţinutul criptic al diverselor documente istorice sau descoperind vestigii revelatoare care certifică faptele autentice de viaţă ale strămoşilor. Respectând pas cu pas parcursul retroactiv al gândirii, ce constituie o condiţie sine qua non a unui peregrinaj imaginar, vom ajunge în mod sigur la primii reeprezentanţi ai homo sapiens, adică cu circa 200 de mii de ani în urmă, în perioada preistorică, atunci când au trăit misterioşii oameni primitivi de la care ne tragem cu toţii rădăcinile şi care au populat iniţial continentul african. În limitele a 40-50 de mii de ani în urmă, aceştia au colonizat continentul european, iar în lupta pentru supravieţuire au lichidat fără milă triburile aborigene de neanderthali. Anume cu ei începe istoria Europei, ajunsă în prezent să capete treptat o configurare geopolitică şi economică distinctă, manifestându-se deschis la nivel înalt o tedinţă majoră de includere eşalonată a noi state europene în UE.
Apariţia şi dezvoltarea ulterioară a unui sat anume nu poate fi desigur comparată cu evoluţia întregii istorii a omenirii. În cel mai bun caz se va reuşi a face o paralelă cu una sau cu alta dintre localităţile din jur. Trecutul unei aşezări omeneşti, asemenea unui atom, face parte componentă dintr-un tot întreg, iar argumentul ca atare ar trebui să ne anime ca să îl cunoaştem în profunzime şi, de ce nu, să îi descoperim momentele revelatoare. Să nu uităm că „strămoşul” oraşului contemporan a fost şi rămâne a fi satul. În orice urbe de pe glob ve-ţi găsi neapărat urmele rusticităţii, deşi s-ar putea să nu le mai recunoaşteţi amprentele din cauza numărului imens de zgârie-nori. Chişinăul de azi, ca să dăm un exemplu, comportă încă bine păstrate pe alocuri însemnele arhitecturale caracteristice unei localităţi săteşti, aşa cum era cu câteva secole în urmă când se mai numea Chişla-Nouă („izvorul nou”) sau poate că şi altfel.
Mileştii de Sub Codru, Mileştii de Sub Dealul Înalt sau Mileştii Mari, cum era denumită localitatea până spre sfârşitul perioadei interbelice şi puţin timp după asta şi cum ne-ar place să-i zicem şi în continuare pentru a face o distincţie toponimică clară între localităţile cu denumiri similare de pe întreg spaţiul românesc, are istoria sa aparte, una interesantă şi demnă de cunoscut, pe care şi-a punctat-o în timp prin aportul unor persoane concrete, cunoscute, mai puţin cunoscute sau rămase în anonimat, relaţionate direct sau indirect cu satul şi care sunt în adevăr buneii, străbunii mileştenilor de azi. De fapt, din punct de vedere istorico-documentar, sunt cunoscute mai multe sate cu antroponimicul Mileşti, apărute anterior sau în diferiţi ani ai statalităţii Moldovei de după declararea acesteia în anul 1359.
Un sat aparţinând iniţial judelui Milea Uliul (om de stat foarte cunoscut şi influent la acea vreme, de la prenumele căruia avem toate motivele să credem că îşi are originea antroponimicul Mileşti la unele sate situate pe teritoriul actual al României) şi atestat documentar în partea stângă a Prutului, a purtat denumirea medievală Mileştiul de pe Soholui, adică sat aflat pe râul Sohurlui, ţinutul Covurlui, actualul judeţ Galaţi, amintit pentru prima dată în documentele timpului la 14 martie 1502, iar altele două se află în ţinutul Iaşi şi Bacău. Un alt sat geamăn celor din lista de mai sus era situat în judeţul Vaslui, dar a dispărut de pe hartă şi s-a contopit în timp cu localitatea Fereşti, acolo unde afirmă biografii că ar fi baştina cărturarului Nicolae Milescu Spătaru. Pe harta României moderne există şi alte sate cu antroponimicul Mileşti, mai exact în judeţelele Vâlcea, Dolj şi Bacău.
Se impune să precizăm că în prezent, pe lângă Mileştii Mari şi a sa „vatră a satului” există alte două sate gemene pe teritoriul R.Moldova. Unul dintre acestea, Mileştii Mici (Ialoveni), dispune de un Combinat al Vinurilor de Calitate a fost declarat prin lege „Obiectiv de patrimoniu naţional” şi a devenit recunoscut oficial ca având „Cea mai mare colecţie de vinuri din lume”, fapt care i-a permis să fie inclus în Cartea Guinness (Guiness book). În vecinătate lui se află Mileştii Noi, o localitate mică şi cu populaţie puţină, înfiinţată prin anii 1900-1905 şi făcând parte din comuna Rezeni (Ialoveni).
Caracteristic pentru toate satele basarabene cu antroponimicul Mileşti este situarea geografică într-un perimetru restrâns al vechiului stat moldovenesc din vecinătatea râului Prut. Însă, aşa cum am amintit mai sus, aproape în toate cazurile de certificare documentară a localităţilor respective aflăm amintită sau măcar sugerată omniprezenţa unui oarecare Milea. Referindu-ne în parte la prenumele Milea şi la antroponimul Mileşti, se impune să facem precizarea că acest prenume sau nume personal este o prescurtare a onomasticului creştin „Emilian” (vezi Dicţionarul Onomastic Român) întregit cu sufixul „eşti”. Îngemănarea toponimică a satelor Mileşti, înfiinţate sau reînfiinţate pe teritoriul Moldovei medievale sau în tot restul Ţării, certifică pe lângă atâtea şi atâtea date documentare istoria comună a neamului românesc, una adevărată şi demnă de a fi studiată.

(text preluat din volumul în curs de apariţie „Mileştii Mari. O istorie rescrisă”)

sâmbătă, 6 martie 2010

„Tablete” contra uitării (I)

Amintirle (inclusiv cele scrise în stil crengian, adică cu reflecţii „din copilărie”) îşi au şi ele rostul lor. Asta pentru a tempera într-un fel galopul delirant al trecerii barbare a timpului, resimţite prin toate fibrele corpului de către toţi cei născuţi în aşa-zisul „secol al vitezelor”. Un asemenea antidot de esenţă eminamente umană, preluat din farmaciile ziaristicii moderne, te va ajuta cumva să lecuieşti plăgile devastatoare ale uitării, chiar dacă acestea din urmă nu se vor trata definitiv dat fiind şi modul caracteristic specimenilor noştri în a face abstracţie de, ca să le zicem aşa, tentaţiile timpul trecut şi de „a trăi cu prezentul” sau, în alte cazuri mai mult sau mai puţin fericite, de a savura aroma orizonturilor vagi ale viitorului luminos, cele ce (păzea!) pot cumula în subsidar un conţinut ideolgic fetid...
Iată un motiv salutabil care ne îndeamnă să revenim lă retrăirea evenimentelor din trecut, opunându-ne aşadar ideii efemerităţii vieţii umane. Acceptând din start natură lor dramatică sau umoristică şi recunoscând maximă lor importanţă pentru fiecare în parte, va trebui să le selectăm cu destulă migală din memoria personală sau poate că şi din cea colectivă, ca pe nişte componente utile salvării spiritului nostru însetat de veşnicie.

„Aleargă caii...”

Era în plină perioadă a mult-mediatei „perestroici” gorbacioviste. Imperiul sovietic se afla în agonie. Avionul cu destinaţia Barnaul făcu escala obligatorie pe aeroportul „Şeremetiev” din Moscova. De aici, achitând o contraplată mai mult simbolică de trei ruble sovietice, au urmat trei ore de călătorie cu autobuzul pe străzile întortochiate ale Moscovei, trecând în grabă pe lângă blocurile de studii ale Universităţii „Mihail Lomonosov”, apoi şoferul-ghid atenţionînd pe cei peste treizeci de studenţi-voluntari că au unica şansă să vadă pe geamurile „Icarus”-ului său nou-nouţ casa în care locuia Ala Pugaciova, marea cântăreaţă de estradă de origine rusă. Nimic deosebit – o casă-monolit, lucrată în stilul anilor postbelici, adică un soi de arhitectură arhaică de tip european, dublată fiind de elemente cu specific comunist, grandilocvent. După cele trei ore de plimbare obositoare, un semnal rutier indică brusc că urmează să se ajungă la „Vnukovo”, cel de al doilea mare aeroport al capitalei ruseşti, continuându-se apoi calea pe direcţia Barnaul, capitala regiunii Altai.
Spre regret, urbea asiatică a rămas ca şi nevăzută de către studenţii moldoveni, veniţi tocmai din „r.s.s.m.”(republica sovietică socialistă moldovenească), care aveau drept obiectiv construcţia a mai multor case de locuit în imediata apropiere a satului de baştină a regretatului scriitor şi actor rus Vasilii Şukşin. Drept loc de trai, doar pe perioada de o lună de ceva zile, atât cât prevedea contractul de lucru şi cât puteau să-şi permită sărmanii studenţi ca să muncească până să înceapă noul an de învăţământ, li s-a oferit sala de sport a şcolii din localitate – spaţiu suficient pentru fiecare dintre ei, însă eclipsat de o lipsă totală de minimă intimitate. Studenţii făceu parte dintr-un detaşament lărgit de studenţi de la Univeritatea de Stat din Moldova, distribuit în şapte grupuri compacte pe tot vastul teritoriu al romanticului ţinut Altai, ce se învecina la est cu R.P.Chineză, precum şi cu unele republici-surori asiatice ale defunctei „u.r.s.s”.
Animaţi de perspectiva de a face un ban suplimentar, studenţii au trecut imediat la treabă, deşi puţini dintre ei aveau cunoştinţe profunde în domeniul construcţiei caselor, printre ei numărându-se destui economişti, jurişti, ziarişti şi chiar chimişti. Zis şi făcut: au ridicat din temelii o casă, apoi a doua... La un moment dat, însă, materialele de construcţie s-au epuizat. Au fost nevoiţi să angajeze câţiva colegi la o fabrica de cărămidă din apropiere, căci ruşii nu se prea dădeau la munca, ci mai mult chiuleau. Pereţi zidiţi un pic cam strâmb – „Merge!”. Un metru la stânga şi altul la dreapta, ieşind din limitele proiectului original – nu e o problemă. Angajatorii nu păreau a fi nişte tipi pretenţioşi în a respecta exact proiectele de construcţie. Şi-apoi, îşi ziceau ei probabil în gând, cine ştie când vor mai găsi aşa tineri harnici şi... inventivi. Aveau destule motive să mediteze astfel, căci atunci când s-au terminat şi rezervele de ciment, moldovenii au găsit ieşirea din situaţie - lipind podurile caselor cu argilă. Lut s-a găsit din abundenţă, ca şi paiele necesare strânse de pe câmpurile de spicoase abia secerate. Dar cine să calce şi să prelucreze munţii de argilă vâscoasă? Boi precum ţin la casele lor unii ţărani moldoveni nu erau prin împejurimi, aşa că au decis sa calce lutul cu... ajutorul cailor. Cu puţin efort s-au găsit câteva gloabe mai docile din hergheliile de cai autohtoni şi lucrul a continuat deja într-un mod rustic, tradiţional. Asta până le-a apucat strechia pe sărmanele animale patrupede şi au apucat-o care şi încotro. Pentru a le găsi şi a le readuce din preeriele altaine s-a pierdut destul timp, nefericiţii cow-boy basarabeni călărind cu greu gloabele deşeuate pe unicul drum ce ducea spre sat şi scoţând scântei din asfaltul dur.

duminică, 28 februarie 2010

„Tablete” contra uitării (II)

„Roată, măi!..”

De fapt, totul începuse mai înainte, anume din vagoanele de tren pline ochi cu recruţi basarabeni ce ţineau calea spre locul de dislocare al unei unitaţi militare aeropurtate din Zaporojie (Ucraina), acolo de unde de fapt urma să înceapă pentru ei serviciul militar în cadrul invincibilei armate sovietice. Serviciul militar era pe atunci mai mult decât o obligaţiune cetăţenească, aşa că fiecare tânăr trecut de optsprezece ani şi-l satisfăcea fără cârtire, timp de doi sau trei ani, în cele mai dese cazuri departe de baştină, via Siberia, Mongolia, Cuba, Angola sau, cu puţin noroc, în ţările semnatare ale „Tratatului de la Varşovia”.
Trenul trecu cu viteză sporită peste un râuleţ cu apă de culoare roşie-gălbuie, luând de pe peronul gării din Chişinău şi ducând în neştire sute de tineri recruţi. Curiozitatea amestecată cu frică era anihilată niţel de consumarea în abundenţă a băuturile alcoolice luate de acasa. De aici şi zarva interminabilă ce se auzea din interiorul vagoanelor, ce nu putea fi acoperită nici de „tuc-tuc”-ul caracteristic al trenului. Răsunau cântece fără accent patriotic, ci mai mult preluate din folclorul popular. Cineva strigă din interiorul unui vagon - „Roată, măi!..”, - şi fu susţinut în mod repetativ de alte câteva zeci de voci. Apoi, începând de la staţia-terminus, a urmat un marş-forţat spre cazărmile aflate în preajma unui aerodrom militar ce duduia de sunetul scos de motoarele avioanelor cu reacţie.
Ajunşi în interiorul cazărmilor, băieţii au fost deposedaţi de toate artefacturile personale, fiid tunşi chilug, dezbrăcaţi până la piele şi apoi băgaţi într-o baie comună, turnându-se peste ei apă mai mult rece decât caldă. În haosul acesta infernal, fără specific cazon, cineva dintre ei strigă cu voce puternică - „Roată, măi!..”, - şi toţi companierii din jur îl susţinu, reproducându-i apelul.
Era începutul unui lung drum al mărginirii spiritului liber, ce conducea spre patria poetului Trakl, adică spre o Germanie aşa-zis democratică de la începuturile anilor optzeci ale secolului trecut. Asta pentru a completa un grup de armată invadatoare de circa trei sute de mii de soldaţi...

duminică, 21 februarie 2010

Luminiţa DUMBRĂVEANU. Tentaţia creaţiei



Originară din comuna Corlăteni/Bălţi, născută pe data de 31 octombrie 1971 în familia lui Vasile şi Vera Dumbrăveanu (Lungu). În anul 1993, absolveşte Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău. În vara anului 1997 accede la Cursurile pentu tinerii jurnalişti, predate în cadrul Institutului European pentru mass-media, cu sediul la Dusseldorf/Germania. Începând cu anul 1999, ocupă funcţia de redactor-prezentator la Radiofuziunea Naţională, fiind realizatoarea programului Focul din vatră dedicat românilor de pretutindeni.
Debutează cu placheta de versuri Clarviziunea orbului (Editura ARC, Chişinău, 1996), după care editează volumul de poeme Moartea ca certitudine (Editura Civitas, Chişinău, 1999).
Scriind o poezie modernă şi inovatoare în limbaj, poeta modelează din cuvinte o lume interioară discretă, reluând motive lirice existenţiale fundamentale şi personalizându-le, reeditându-şi într-un fel trăirile lirice proprii poemelor din cartea Clarviziunea orbului în volumul Moartea ca certitudine. Utilizând un limbaj poetic saturat de neologisme şi stilizat pe alocuri, poeta abordează în ambele cărţi problematica ideii de moarte, proiectând-o în diferitele ei ipostaze. Practicararea verlibrului facilitează mult exprimarea directă a trăirilor personale, pe care aceasta reuşeşte să le exprime printr-o formulă poetică voit abstractizată, uşor însă de pătruns în esenţă. În unul dintre poeme, unde titlul este plasat în mod original la sfârşit, poeta zice: „Moartea este o fiinţă / cu mai multe guri sparte / şi e proastă de (ne) / dă prin gropi” (“in memoriam”).
Despre originalitatea formei în lirica poetei s-a afirmat că „…Poezia Luminiţei Dumbrăveanu poate fi citită şi de la început, şi de la sfârşit” (Valeriu Matei). Referindu-se în parte la conţinutul propriu-zis, poetul Gheorghe Vodă scria: „Intuiesc ne-„frica de rostire” a Luminiţei Dumbrăveanu, care-şi caută propriul punct de reper, sigur, şi cred, deloc „al imperfecţiunii”. Salut viziunea proaspătă a acestei tinere, abilitată în felul ei de a gândi profund, de a se găsi cât mai aproape de cultura poetică şi care, existând prin acelaşi izvor – al cunoaşterii de sine, ajunge la eleganţa frazei…”.
Romantice şi eclatante sau ironice şi, pe alocuri, sumbre în modul de a reflecta realitatea, cele mai reuşite poeme din aceste două cărţi ar fi la părerea noastră „clarviziunea orbului”, „călimara meteo”, „te iubesc”, „spleen”, „recviem pentru o stare de spirit”, „moartea ca certitudine” ori „vina şi ghilotina”. Preocupată fiind de cultura românească în general şi, implicit, promovarea ei prin intermediul mutlaudiatei emisiuni radiofonice Focul din vatră, Luminiţa Dumbrăveanu a lansat, în luna mai 1999, proiectul de concepere a unui Dicţionar Enciclopedic intitulat „Români celebri pe mapamond”.

miercuri, 10 februarie 2010

O melodie rămasă neinterpretată




(în centrul imaginii fratele ION)

O melodie rămasă neinterpretată


    Nimeni nu va putea ghici unde şi când se termină drumul vieţii unei persoane, de cine sau de ce depinde existenţa umană în timp şi spaţiu. Abordăm fundamentalul subiect în spirit filozofic, apoi îl lăsăm la discreţia timpului, a fatumului neiertător, ca până la urmă să facem trimitere la forţele divine, cu speranţa creştinească a „vieţii de apoi”... Căutând de secole la rând remediul contra misterioasei stări naturale, inclusiv pe diverse căi ştiinţifico-fantastice, analizăm limitele sau posibilităţile cunoaşterii umane şi, cu fiecare reuşită sensibilă, încercăm să nu ne resemnăm.
    Fiind recunoscută drept arta tuturor artelor, muzica a devenit o mesageră a spaţiului cosmic, a infinitului ce ne înconjoară planeta. Dacă-i anume aşa şi nu altfel, atunci persoanele cu talent muzical au rara şansă de a gusta printre rpimii din fărâmile veşniciei împrăştiate de cineva prin Univers. Depinde doar de valoarea fiecărui muzician în parte, adică de măsura de manifestare a capacităţilor individuale pentru a repera sunetele armonioase venite de undeva din cosmos. Aşa se face că marii compozitori ai lumii au rămas în timp să fie nedepăşiţi, indiferent dacă apar noi talente şi, odată cu ele, diverse genuri de muzică sau alte forme de interpretare scenică. Or, simfoniile lui Beethoven sunt şi azi ascultate cu plăcere de melomani, în paralel cu melodiile ce sună în ritmurile de avangardă.
    O altă chestiune rămâne a fi muzica izvorâtă din spaţiului rural, ce se identifică sincretic cu folclorul naţional, cu melodiile populare transmise din tată în fiu. Perpetuarea fondului interpretativ de la ţară se bazează pe improvizaţii autentice tradiţionale gen, şezătoarea, „hora satului” sau nunta şi petrecerile de tot felul. Manifestaţiile culturale cu program muzical organizate de către direcţiile caselor de cultură de la sate, matineele desfăşurate la grădiniţile de copii sau orele de muzică predate în şcolile rurale constituie piste concrete menite să susţină interesul faţă de regina tuturor artelor.
    Mileştenii au avut mereu un respect aparte pentru interpreţii de muzică, preferat fiind genul focloric sau popular. Ansamblurile populare, precum şi alte grupuri de interpreţi care poposeau pe aici prin anii 60-90, indiferent de nume şi valoare, erau primite cu braţele deschise, punându-li-se la dispoziţie o scenă mare, aflată în aer liber vizavi de parcul dendrologic, şi asigurându-li-se de fiecare dată prezenţa unui public destul de numeros. Din acea listă largă de artişti făceau parte Nicolae Sulac, Zinaida Julea sau Nicolae Glib, precum şi multe alte nume de estradă sonore.
Cu siguranţă, unul dintre idealurile copiilor acelor timpuri era să devină interpret de estradă sau măcar să poată cânta la un instrument muzical. Pornind de la acest nobil imbold, la începutul anilor 60, la Mileşti, a fost înfiinţată o fanfară adevărată, cu tot instrumentariul necesar, completată în întregime din tineri băştinaşi şi condusă de un oarecare Trusov, rus de origine. Sărăcia şi „postăucele” ce trebuiau date în timp util statului, nu au constituit la începuturi o piedică întru afirmarea tinerilor instrumentişti. La scurt timp după înfiinţare, datorită repetiţiilor insistente, s-a reuşit performanţa de a apărea în faţa publicului local. „Hora satului”, adică dansurile ce se făceau în mod tradiţional în drum „La Darie” sau în Piaţă, părea a fi mai aprins sub acompaniementul deja recunoscutei fanfare. Nunţile, diversele petreceri şi cumetrii îi aveau drept protagonişti muzicali pe „băieţii” din fanfara lui Trusov sau discipolul său Nicolae Basoc. Spre regret, acea frumoasă iniţiativă a rămas fără atenţia cuvenită din partea administraţiei săteşti, sunetele fanfarei cu care se obişnuise sătenii dispărând la un moment dat în neant, dealtfel ca şi numele ciudat al dirijorului rus Trusov. Au rămas însă numele unui Ion Petic /Bădărău/ sau a companierului său Petru Langa, muzicanţi autodidacţi, care au ţinut vie mulţi ani la rând cultura muzicală a satului. Eu au fost cei care, prin anii 60 ai secolului trecut umblau cu vălăritul, cu cocoşul la Sărbătorile de Crăciun şi cu iedul la Paşti, invitând fetele la Horă şi primind de la cei mai buni gospodari câte un colac mare, cât roata câruţii...
    Tineri talentaţi, cu certe aptitudini muzicale, au existat mereu la Mileşti, doar că puţini dintre ei au făcut şi studiile profesionale adecvate. Generaţia anilor 70-80 a dat nume răsunătoare în lumea muzicii, ce-i drept manifestate la nivel local, cum sunt Oleg Dunaev, Ion Talpă, Oleg Angheluţă, Dumitru Roman sau Ion Langa. Pentru exemplificare, vă invit să cunoaştem mai bine destinul ultimului dintre ei, dramatic în esenţă, un nume merituos care va rămâne cu siguranţă în memoria sătenilor.
    Originar din Mileşti, născut în familia lui Constantin şi Anastasia Langa (Petic) pe data de 14 august 1961, Ion absolveşte şcoala medie din localitate (secţia serală), însă fără prea mari succese la învăţătură. Nici nu a fost cazul să insiste în studierea aprofundată a materiilor de bază, ori deja, după absolvirea a opt clase, în vara anului 1976, fusese angajat preparator muzical la grădiniţa de copii din localitate. La acea dată, în funcţia de director al acestei instituţii preşcolare se afla Maria Jardan, fiica ex-primarului Ion Jardan, care, din lipsă de concurenţi cu studii profesionale, i-a dat un vot de încredere tânărului aspirant la acel post vacant. Pe parcursul anilor s-a văzut că dumneaei nu a dat greş cu alegerea făcută...
Odată cu trecerea timpului, în Mileşti s-a construit o nouă grădiniţă, fostele localuri de cultură au fost demolate, integral sau parţial, însă tânărul preparator muzical a rămas să-şi presteze serviciile, predându-le arta de a cânta şi dansa la sute şi sute de copii băştinaşi. Fire harnică şi onestă, a lucrat prin cumul şi la casa de cultură din sat în calitate de director sau ca animator voluntar, organizând multe manifestaţii culturale la scenă închisă sau în aer liber. Dragostea sa pentru muzică se manifesta oriunde şi oricând, fie că era invitat să cânte cu ansamblul său la o nuntă, petrecere la armată sau cumetrie, fie că participa împreună cu elevii săi la vreun concert desfăşurat în afara satului de baştină. Conştiincios din fire, pentru el era importantă orice ieşire în public, orice număr muzical interpretat la grădiniţă, la şcoală, la casa de cultură ori în aer liber, fiindcă aşa îi dicta spiritul interior. Cu durere în suflet, suntem nevoiţi să amintim la timpul trecut pe Ion Langa, deoarece o boală grea şi nemiloasă i-a luat viaţa la puţine zile după ce împlinise vârsta de doar 47 de ani, mai exact pe 22 august 2008...
    Iată de ce nimeni nu poate să-şi cunoască soarta, adică prin ce îi va fi dat să treacă în cursul vieţii şi când îşi va trăi ultima sa zi din viaţă. Atunci când ne referim la moartea prematură a unui adevărat muzician, trebuie să recunoaştem în cazul respectiv că rămân astfel neinterpretate atâtea şi atâtea melodii necunoscute nouă.

***
(Fratelui Ion, in memoriam)

Ai ştiut de adevărul vieţii,
Despre drumul ce trecea prin tine,
Începând din anii singurătăţii,
Revelându-se azi sau poate că mâine.

Încercarea de a fi mai presus de toate
Şi dorinţa de a recupera...
Un cor de suflete îndoliate
S-au adunat în inima ta.

Chipurile anilor revin în parte
Sau poate că e doar o himeră.
La ce bun râvnita maturitate
Într-o lume efemeră?


***
A mi hermano Ion, in memoriam 

Sabias todo sobre la verdad,
Del camino que pasaba por ti
Desde los años con nombre de soledad,
Revelándose ahora y aquí.

Tu intento agudo de sobrevivir
Y las ganas de ser valiente,
Todo se ha concentrado en ti,
En el dolor de tus parientes.

Volvieron los rostros de la niñez
O es solo una quimera…
¿Por qué llegamos a la madurez
En un mundo efímero?

(traducere în spaniolă)

sâmbătă, 6 februarie 2010

„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

Iată o dilema cu semnificaţie aproape hamletiană, în aburii căreia se sufocă zilnic mulţi dintre imigranţii noştri, acei ajunşi, printr-un joc al fatumului neiertător, la capătul puterii în a suporta, în parte sau la un loc, sentimentului înstrăinării, ruperea treptată şi chinuitoare de matrice, adică de rădăcinile care îi leagă în mod firesc (dacă încă îi mai leagă!) de baştină.
Îl vezi tot mai abătuţi, preocupaţi de varii probleme cotidiene, plecând „la muncă” sau venind poate de la „cumpărături”. Par a fi roboţi cu vene prin care este pompat sânge uman.
Imigrantul modern, acel care şi-a lăsat deja „cochilia” grea de emigrant, aflat de ceva timp într-o ţară străină, devine sau, mai exact, se transformâ treptat într-o clonă, parte integrantă a unei noi societăţi, prezenţa sa aici constituind deseori un subiect de polemică pentru politicienii autohtoni şi chiar oamenii de rând...
Dureros destin dacă nu ar avea şi un revers luminos, lipsit însă de coloratură romantică. Mai ales pe timpurile acestea de prelungită recesiune. Or, acel Eldorado visat sau, mai pe româneşte, multdoritul „pământ al făgăduinţei” capătă până la urmă formele lui reale, lipsite de sclipirile imaginarului fecund, prinzând omul în menghia cotidianului anost, ce are mai rar trăsături revelatoare. Aşa se face că un întreg continent se reduce până la dimensiunile unei peninsule, care, la rândul ei, capătă în timp configuraţia geografică a unei insule, apoi, încet-încet, ia forma abstractă a unei nave vaste, ce pluteşte în derivă pe valurile oceanului vorace...
Aclimatizare, dezaclimatizare – procese terifiante de viaţă prin care trece imigrantul - se suprapun reciproc din motivul firesc al plecărilor sale succesive spre locul de origine şi revenirile de acolo la habitatul ales, alcătuind în definitiv un mod frustrant de existenţă. Se trece deseori prin stări depresive acute şi, în final, se poate ajunge chiar la nesuferitul proces de depersonalizare sau la multmediatul acum „avatar”.
Punct şi de la capăt: salvarea o putem afla tot aici, în preajma noastră, individul din noi fiind obligat până la urmă să opteze – şi unii dintre imigranţi o fac cu mare plăcere – pentru o nouă identitate, una aferentă. Oricum, nu e ușor să mimezi fericirea.
Un individ ajuns într-o lume străină poate să şi dispară la un moment dat, deşi are destule şanse de supravieţuire. Asta depinde de cum va ateriza bolidul, de impactul său cu, să-i zicem, „terra incognita”. Nu e nici urmă de filozofie aici. E absolută realitate. Adică, debusolare continuă, orizont închis sau, în cel mai bun caz, împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Asta pentru „binele tuturor”, mai puţin al propriului eu.
Alegerea trebuie făcută până la urmă. Nu e loc pentru trişare. Nu există nici timp suficient. Doar se merge pe nisipuri mişcătoare. Step by step.
Valurile mării nu lasă urmele, mai mari sau mai mici, ca să se muleze. Le spală zgomotos în spatele nostru şi, în paralel şi fără ca să-i conştientzăm efectul, ne atrag spre adâncurile aproape uitate ale spaţiului acvatic, acolo unde se afla laboratorul vieţii pe pământ ...

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Romana Iorga. Poemul sosirii



Intrarea în lumea “frumuseţii nelocuite” (L.Blaga) a poeziei este cunoscută multora, dar nu fiecare dintre doritori ştie sau va şti cum să-i descifreze codul complet.
Romana Iorga, nume pe care îl vizăm aici, şi-a făcut deja cunoscută intrarea propriu-zisă printr-o carte de o rezonanţă poetică deosebită – “Poemul sosirii” (Editura Crater, Bucureşti, 1995). Cu cel de al doilea volum, intitulat “Auz simplu” (Editura Semne, Bucureşti, 2000), autoarea vine să confirme sau să reconfirme calitatea versului prin sinceritatea sensibilitaţii lirice.
Apropierea de marile taine ale existenţei umane se produce lent, trecînd de la un poem la altul, pe calea unei ritmici suave, perfect feminine, auzu-i de factură transcedentală, zis cu discreţie ca fiind unul simplu, ajungînd dincolo de lumea cunoscută a lucrurilor: “Aud cum se friînge tremurul cerbului în văgăuni / Şi cum sfîrîe roua în ţipătul frunzei, eteric, / Aud cum mişcă privirea albaştri goruni / Pe muşchiul îmbătat de întuneric”.
Referindu-se la cartea-i “Poemul sosirii” şi amintind de destine diverse ale marilor poeţi care au debutat de timpuriu (Arthur Rimbaud sau Iulia Haşdeu), Anatol Ciocanu nota la modul exclamativ: “Şi să dea Dumnezeu ca aceste prime fioruri să n-o părăsească nicicînd, de-a lungul zbuciumatei noastre vieţi pe poeta care o avem în acest volum de debut – Romana IORGA!” (“Fiorul care ne renaşte”).
Merită să subliniem efortul autoarei de a-şi face cunoscut versul publicului larg de cititori prin intermediul uneia dintre cele mai utilizate limbi moderne din lume, traducîndu-şi cu destulă acurateţe structurală si exactitate lirică, în engleză, cea mai mare parte din poemele cuprinse în volumul “Auz simplu”. De fapt este vorba, cu rare omisiuni în structura cărţii, despre o ediţie bilingvă româno-engleză, caz mai puţin întîlnit la noi, cînd autorul işi traduce propria scriitură într-o limbă de circulaţie universală.
In concluzia celor relatate mai sus, semnez cu certitudinea că poezia Romanei Iorga are valoare artistică şi maturitate stilistică, adresată fiind unui cititor elevat.