joi, 23 decembrie 2010

VOLVER (ÎNTOARCERE) de Julián Borao

Fotografia mea

ÎNTOARCERE

E plăcut să revii.
Mereu e plăcut să te întorci în locurile albe
ce simt condiţia cea de orfan
a fermentului ce tânjeşte
în fiecare pauză a sa precum o pasăre migratoare.

Este plăcut să parcurgi în grabă
străzile şi pieţele
pe care un val spumos le inundă cu intimitate fertilă,
salvând secrete
care încă nu sunt exacte,
tremurând în braţele spumei ce se agită,
se schimbă mereu, ia alte forme bizare,
intrat într-o stare de părăsire ce încet dispare
şi ajunge până la liniştea statică a contemplaţiei.

Este plăcut să retrăieşti
acest mister, această transformare involuntară
ce are loc acolo în suflet
timp în care devine surdă şi temerară,
această amintire legată de o veche sentinţă de pedepsire,
ce a fost un loc de întâlnire,
iluminare şi beatitudine
pentru un alt moment ce îl salvezi de la clipele moarte.

Devine plăcut acest miros,
acest parfum al uitării pe care memoria îl evocă,
acestă sentiment de noroc în viaţă
care, trăit altfel, luptă ca să fie adevărat,
această bucurie ingrată ce se impune şi surpirnde
fără compătimire.

În astă lume a plăcerii revin, mă reîntorc,
colindez ungherele întunecoase
pentru a găsi o lumină distinctă,
asemenea unui foc nou
ce caută prin oraşe
cenuşa lor proprie presată în unghiurile moarte
aflate în unghere permanente,
reînvii mutaţiile
fiecărei primăveri şi a oricărei toamne,
aspir să respir aerul liber al trandafirului rupt,
ca o palidă ofrandă
ce se micşorează agonic între palme,
savurez lacrimile
pe care gunoierul le pune
alături cu frigul vremii de afară,
acceptând fatumul său de om muritor.

Or, orice întoarcere conţine ceva
din faptul negării umbrei uzate,
din tenta îndepărtării gesturilor
ce se combină cu obişnuinţa
de a intui irealitatea
prin a cărei proprii puteri ne stă alături
când trecem prin curţi străine şi reci,
departe aşadar de locurile
ce nu mai sunt aceleaşi
precum cele în care ne plăcea cândva să trăim.

VOLVER

Es grato regresar.
Siempre es grato volver a los lugares blancos
que siente la orfandad
del fermento que añora
cada estación que pasa como ave migratoria.

Es grato recorrer
las calles y las plazas
que la resaca inunda con intimismo fértil,
rescatando secretos
que ya no son exactos,
temblando entre la espuma que se agita,
que cambia, que se pliega,
en una deserción que se va yendo
y llega hasta la calma inmóvil de la contemplación.

Es grato revivir
ese misterio, esa transformación involuntaria
que sucede en el alma
mientras se vuelve sorda y temeraria,
ese recuerdo atado a una antigua condena
que fue lugar de encuentro,
destello y paraíso
de otro instante al que salvas de los instantes muertos.

Se hace grato ese olor,
ese sabor a olvido que la memoria evoca,
ese sentir la dicha de la vida
que en la desdicha pugna por ser cierta,
ese gozar ingrato que acorrala y sorprende
sin conmiseración.

Y en esa gratitud regreso, vuelvo,
recorro los rincones alumbrados
por una luz distinta,
igual que un fuego nuevo
que busca en las ciudades
sus cenizas prensadas en los ángulos muertos
de esquinas permanentes,
revivo mutaciones
de cada primavera y cada otoño,
aspiro la intemperie de la rosa cortada
como pálida ofrenda
que agónica se encoge entre las manos,
saboreo las lágrimas
que la hojarasca pone
junto al frío del tiempo,
aceptando su azar perecedero.

Porque volver tiene algo
de ese negar la sombra consumada,
de ese espantar los gestos
que anidan la costumbre
para reconocer la irrealidad
que a fuerza de ahuyentar nos acompaña
en patios escondidos y ateridos,
lejos ya de lugares
que ya no son iguales
a aquellos en que fue grato vivir.

luni, 13 decembrie 2010

SCUFUNDAŢI/HUNDIDOS de Rosa Iglesias

SCUFUNDAŢI

*...Pentru prietena mea Ana...


Tu ştii, desigur, cum e să agonizezi în mare

Cum
- atunci când urlă vântul -
ritmul aerului
e asemenea dispariţiei subtile
a unui eveniment anonim până la agonie

Oare tu nu vezi cum timpul
trece grăbit în favoarea viitorului
şi în contra faptelor de neuitat ale trecutului?

Suflete şi cugete, spirite şi spaţii goale
încearcă să-şi recupereze materialitatea
prinsă în pânza visurilor irealizabile şi fără de scop

Azi simt prea departe
acea mână amabilă ce mângâia mâna mea,
acele degete lente şi senzitive
ce netezeau, cu gingăşie, pletele mele

Uit acea ignoranţă fericită
a rebelilor suferinzi şi a exilaţilor nenorociţi

Memoria iminentă, precum razele luminiscente
şi bliţurile, imortalizează în mod curios
veridicitatea instantanee a vreunui moment de vârf

Existăm... şi ne lăsăm în vâltoarea voinţelor

Tu ştii, desigur,
cum adică e să agonizezi în mare
fără remediu, fără îndurare şi fără salvare

Scufundaţi

*****

HUNDIDOS

... Para mi amiga ANA ...

Tú ya sabes cómo se agoniza en el mar

Cómo
- cuando el viento grita -
el ritmo del aire
es la evanescencia sutil
de un acontecimiento agónicamente anónimo

¿ No ves, acaso, cómo el tiempo,
corre apresurándose a favor del futuro
y en contra del imborrable pasado ?

Almas y mentes, espíritus y vacíos
intentan recuperar su materialidad
anclada en sueños irrealizables sin meta

Hoy siento muy lejos
aquella mano amable que acariciaba la mía,
aquellos dedos pausados y sensibles
que atusaron alguna vez, amorosamente, mis cabellos

Olvido aquella ignorancia feliz
de los insumisos padeceres y las desterradas desdichas

Memoria inevitable, que como rayos lumínicos
y flashes, congelan curiosos
la veracidad instantánea de algún álgido momento

Existimos.... y a la fuerza de la voluntades

Y tú, ya sabes,
cómo es que se agoniza en el mar
sin antídoto, sin misericordia y sin salvamento

Hundidos

duminică, 5 decembrie 2010

Oasis de palabras/Oaza de cuvinte (www.oazadecuvinte.com), astfel se numeşte blogul literar bilingv spaniol-român, creat în colaborare cu Ana Muela Sopeña


Concha González Nieto

Claro de luna

Me he detenido.

En la voz interior de la piedra,
en la piedra escrita en la mano,
en la edad que se teje y desteje en mi voz.

Con el tiempo acunando el acero,
con el rostro de nadie,
me he detenido.

En los despojos que salen de aquellos
que enfangan el agua
con la náusea callada y tan lejos
del aire...
me he detenido.

Y he mirado por encima del muro
la palabra escupida en la tierra
y luego y luego...

Cansada de abrocharme las mañanas
cansada de esta habitación oscura
cansada de esta hiel seca que cabecea
en la sangre, llena de sed, llena
de otros, dentro de mí, decapitada.

Vacía de todo,
con la savia muerta entre los brazos
he bajado los párpados a la sombra
y asida al filo de la navaja...
dispongo los nombres, la esperanza,
el sudor viscoso de la vida,
el final del beso, el vaho monstruoso
del amor y de su máscara deforme.

Sin cuerpo, sin texto.

Cansada de la ceremonia íntima y sagrada
de ser locura ártica que vivirá de la nieve.


Clar de lună

M-am oprit.

În vocea interioară a pietrei,
în piatra înscrisă pe palmă,
în vârsta care se ţese şi se desprinde din vocea mea.

Cu timpul încrustând oţelul,
cu chipul nimănui,
m-am oprit.

În potroacele ce ies din acei
care tulbură apa
cu dezgustul tăcut şi atât de departe
de aer...
m-am oprit.

Şi am privit peste perete
cuvântul scuipat pe pământ,
iar mai apoi, iar mai apoi...

Obosită de a mă dichisi dimineţile,
obosită de această odaie obscură,
obosită de această gheaţă seacă ce se rostogoleşte
prin sânge, prea însetată, plină
de alţii, în corpul meu, decapitată.

Goală de tot pe dinăuntru,
cu seva moartă dusă în braţe,
am dat în jos pleoapele spre umbră
şi, prinsă pe ascuţişul cuţitului...
pun în ordine nume, apoi speranţa,
sudoarea vâscoasă a vieţii,
finalul sărutului, ceaţa monstruoasă
a dragostei şi a sa mască diformă.

Fără corp, fără text.

Obosită de ceremonia intimă şi sacră
de a fi dezmăţul arctic ce va trăi din zăpadă.