joi, 30 martie 2017

PIATRĂ




PIATRĂ*

Piatra are în pântec o altă piatră,
însă nu poate naște, nicidecum...

Orice scânteie de ea separată
lasă în urmă un mic drum.

Pe cerul înalt o lumina plutește,
de stea căzătoare, de meteor.

În ochiul de apă, oricare pește
poartă în burtă nisip sclipitor.

Piatra nu e o vietate, oare,
ca toate valurile, vânturile?

Chiar de nu naște, știe să zboare
și să cutreiere adâncurile.

*poezie de A.L.

luni, 27 martie 2017

Luis Tamarit, Metástasis [101]*



Fotografia postată de Luis Tamarit.


El poema final de Metástasis I, final del primer libro y principio del segundo, Metástasis II (imagen: obra de Juan Carlos Mestre).

Dedicado a Sara Castelar, Chema Lagarón, An Nuck, Antonio Medinilla y Jesús (Amicitia vera illuminat).

[101]

En algún aquí en algún ahora todas las visiones son la misma visión todas las versiones la misma versión todas las ventanas el mismo camino
La distancia entre presencia y permanencia
Tensar la cuerda hasta romper los hilos

[101]

Pe aici undeva într-o clipă oarecare toate viziunile sunt una singură toate versiunile-s o versiune toate geamurile deschise spre un drum
Distanța între prezență și permanență
A întinde funia până rupi firele

*trad. al rumano por Andrei Langa
 


miercuri, 22 martie 2017

EXTREMITATE*



EXTREMITATE
(lui Tudor Bejanu, in memoriam) 

Felul de a fi al fumului,
ca ultimă rabufnire a focului,
pisc al muntelui ce se pierde în cer,
fir de iarbă crescut pân-vârful se uscă.

Inimă văzută la ultimile sale zvâcniri,
lente dar cu atât mai cuprinzătoare,
agonie a corpului ce stă răpus,
arzând în propria pară.

Formă rămasă fără de fond,
existență redusă a cosmosului,
spațiu lipsit de aștri, golit de timp,
praf în care s-au prefăcut toate stelele.

Vene prin care nu va mai curge nimic,
doar ceva invizibil, materie neagră
menita să acopere goluri imense,
fără să poată fi percepută.

Capăt tocit al unui ecou,
săgeată trimisă la întâmplare,
ajunsă să fie purtată de vânturi
spre cele mai îndepărtate tenebre.

LA EXTREMIDAD
(a Tudor Bejanu, in memoriam) 

La forma de ser del humo,
como la última respiración del fuego,
el pico de la montaña perdido en el cielo,
la hierba que crece hasta que se seca su pico.

Corazón visto en sus últimos latidos,
lentos pero aun más extensos,
la agonía del cuerpo caído,
quemándose en su llama.

Forma quedada sin fondo,
la existencia reducida del cosmos,
espacio sin planetas, vaciado del tiempo,
polvo en que se han transformado las estrellas.

Venas por donde nada puede fluir,
solo lo invisible, la materia negra
que es para completar los huecos,
sin ser perceptible.

La punta desafilada de un eco diferente,
una flecha enviada sin saber el destino,
llevada al final por la fuerza del viento
hacia las más negras lejanías.

*poezie tradusă în spaniolă de autor 

HAY PETUNIAS, poema de PILAR IGLESIAS DE LA TORRE (traducido al català y rumano*)



Fotografia postată de Pere Bessó.


HAY PETUNIAS

Hay petunias que sólo esperan
la calma horizontal de una epidermis
donde la voz
como substrato, pueda ser
esa espiral etérea
que traza el gorrión al horizonte
germinando perímetros de enlace.
Si fueran los jardines
avalancha de pupilas en midriasis
o un todavía, bebiendo infinito entre los dedos,
si fuera este universo, fotosíntesis contínua,
embriagado de palomas,
el jersey de los protones, lecho blanco
en la cuna de los niños, al nacer.
¡Pétalo de iris que me escuchas,
desgarrado el lápiz de tu labio,
siembra rocío entre las manos
como tul de paz,
para una infancia con visos de futuro!
Hay petunias de todos los colores
que sólo esperan la crecida
de un lago cristalino
que, al alba, las refleje.

(De ‘LA ESTEPA DE LAS MANOS’)

HI HA PETÚNIES

Hi ha petúnies que només esperen
la calma horitzontal d’una epidermis
on la veu
com a substrat, puga ser
aqueixa espiral etèria
que traça el teuladí a l’horitzó
germinant perímetres d’enllaç.
Si foren els jardins
allau de pupil·les en midriasi
o un encara, bevent infinit entre els dits,
si fóra aquest univers, fotosíntesi contínua,
embriac de colomes,
el jersei dels protons, llit blanc
en el bressol dels infants, en nàixer.
Pètal d’iris que m’escoltes,
esquinçat el llapis del teu llavi,
sembra rosada entre les mans
com tul de pau,
per a una infància amb besllums de futur!
Hi ha petúnies de tots els colors
que només esperen la crescuda
d’un estany cristal·lí
que, a l’alba, les reflectesca.

*poema traduït en català per PERE BESSÓ

SUNT PETUNII

Sunt petunii care abia așteaptă
liniștea orizontală a unei epiderme
unde vocea,
ca substrat,
poate fi această spirală eterică
ce o face vrabia la orizont
desenând teritorii de dragoste.
Dacă erau grădini
mulțimea de pupile în midriatic
sau un veșnic acum, sorbind infinitul printre degete,
dacă era acest univers, fotosinteză perpetuă,
îmbătat de hulubi,
jerseul protonilor, așternutul alb
în leagănul copiilor, la naștere.
Floare de iris ce mă auzi,
culoare prelinsă de pe buza ta,
rouă eternă de pe mâinele tale
ca un voal al păcii,
pentru o copilărie cu viitor!
Sunt petunii de toate culorile
care așteaptă ca să se umple
un lac cristalin
care, în zori, să le reflecte.

*poema traducido al rumano por Andrei Langa