duminică, 17 februarie 2019

Poema* de SAGRARIO HERNÁNDES (Sago Say)


(foto de autor)

NIEGO lo que mis ojos ven
lo que mis manos tocan
lo que mis oídos escuchan
lo que mi nariz olfatea
lo que mi paladar gusta.
Niego lo que mi mente piensa y percibe
y mi memoria guarda y reproduce.
Todo ello no busca otra cosa que la auto complacencia
Y en ese trance
la verdad es un pálido y parcial reflejo 
de la realidad única.
Alejarme de todo
para estar en el centro.

NU RECUNOSC ce-mi văd ochii
ceea ce mâinile-mi ating
ceea ce aud cu urechile
ceea ce cu nările-mi miros
ceea ce pun pe cerul gurii.
Neg ceea ce gândesc și percep
iar memoria-mi păstrează și reproduce.
Toatea astea nu sunt decât o complăcere
Și în astă stare hipnotică
adevărul apare ca o palidă reflectare
a unicii realități.
Îndepărtează-mă de toate.
ca să rămân în centru.

*traducido del español por A. Langa

HAIKU*


***
În pas cadențat,
totu-n jur se transformă,
devine trecut.

*haiku și foto de autor

duminică, 10 februarie 2019

AQUÍ Y ALLÁ/ AICI ȘI ACOLO* de André Cruchaga






AQUÍ Y ALLÁ

No hay límites, salvo el engaño que germina en todas partes.
La luz siempre nos vuelca a lo inenarrable de los vacíos,
o a ese viejo tanteo entre penumbras.
Fluvial la espina que se nos revela en los costados, como un riel
desplomado que empieza a beber el cuerpo.

—Juro que a menudo me toco para saber si estoy vivo.
Me olvido fácilmente de mi cuando oigo la de medianoche
a través de la campana del más allá.
(Uno libra batallas disímiles en el ámbito del recuerdo;
por ello, doy vueltas alrededor de las esquinas del presente.)

Procuro estar liviano para levantarme de la oquedad del aquí.

Mañana será otro cuento frente a los que parten y nunca regresan. 

Acaso porque todo me impulsa a lo difuso y así lo asumo.
A la sangre profunda de todo lo que nombro, sea fugaz o perenne
realidad. Sea la luz o la oscuridad en mi cuerpo.

Del libro “Vallejo dream”,, 2019
©André Cruchaga
©Pintura Per Kirkeby


AICI ȘI ACOLO

Nu există limite, doar minciună ce apare din toate părțile.
Lumina ne împinge mereu  în indefinitul din viduri,
ori în astă dănțuială arhicunoscută a umbrelor.
Unduioasa coloană vertebrală ce termină în coaste, ca o margine
abruptă care începe să ne absoarbă tot corpul.

—Vă jur că deseori îmi pipăi membrele, ca să știu de mai sunt viu.
Uit cu ușurință de mine când aflu că e miezul nopții
de la clopotul ce bate de partea cealaltă a lumii.
(Cineva se aruncă în lupta finală întru salvarea memoriei;
iată de ce evit cu discreție curbele bruște ale prezentului.)

Încerc să fiu cât mai simplu, ca să pot ieși din găoacea de aici.

Maine va fi scrisă altă poveste pentru cei care pleacă și nu mai revin.

Poate fiindcă sunt împins spre nebulozitate și cu asta mă împac.
Dus prin sângele ascuns al revelațiilor, chiar dacă-i ceva efemer
sau clipă perenă. Fie că e lumină sau întuneric în corpul meu.

*trad. în română de A. Langa