luni, 24 august 2009

Valeriu Jardan: „Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat”

Născut în anul 1953, în familia lui Ion şi Ana Jardan. Surori: Olga, Maria, Vera. În anul 1969 absolveşte Şcoala medie Mileşti, avându-i ca profesori pe Vera Vârlan, Margareta Chirilovici, Ion Paladi, Alexandru Tofan, Lidia Parfeni. În perioada 1969 - 1975 studiază la Facultatea medicină generală a Institutului de medicină (actualmente Universitatea „Nicolae Testimiţanu”) din Chişinău, rezidenţiat în neurologie. Între anii 1990 -1994 îndeplineşte funcţia de deputat în primul Parlament al R.Moldova (circumscripţia nr. 339, Corneşti, raionul Ungheni). Semnatar al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Decorat prin decret prezidenţial cu medalia „Meritul Civic”. Pe parcursul mai multor ani lucrează medic-şef al spitalului din Pârliţa, medic-şef al Spitalului din or. Corneşti, medic-şef al Spitalui raional Ungheni. Din anul 1993 ocupă funcţia de director al Colegiului de Medicină din or. Ungheni. Promotor al echipei de fotbal „Codru” Mileşti” şi unul dintre membrii ei de onoare. Preşedinte al Asociaţiei Teritoriale de Fotbal Ungheni.

A.L.: - Îmi permiţi să fac abstracţie de orice soi de etichetă formală (care poate că s-ar impune în asemenea cazuri!) şi să te invit într-un peregrinaj imaginar retroactiv, unde să poţi reflecta asupra anilor petrecuţi la baştină... Care ţi-au fost prietenii din copilărie şi de ce fotbalul, din câte cunoaştem, te-a marcat ca disciplină sportivă încă de pe atunci? Te rog să faci câteva referinţe vii la meciurile, cu balonul din piele sau confecţionat din cârpe, disputate pe terenul din Vladnic, vizavi de punctul de vinificaţie sau prin alte locuri: cine dintre sămaşi mai participa la acele jocuri improvizate?..
V.J. - Casa noastră se afla chiar în centrul satului, în mahalaua numită „În piaţă”. Acolo, de fapt, era într-adevăr o piaţă, iar pentru noi, copiii, era centrul tuturor nebuniilor. Ne adunam, după ce oamenii plecau pe la casele lor, în acel loc, unde puteam să alergăm în voie. Prin anii 60 (aveam pe atunci vreo 10 ani) începusem să jucăm fotbal. Pentru mine, care am jucat ulterior şi volei, şi baschet, şi handbal, această disciplină sportivă a fost o dragoste la prima vedere, o dragoste pe care nu am trădat-o niciodată. Dar să revin la amintirile acelor ani. La început, formam două echipe din fetele şi băieţii din mahala. Puneam de o parte şi de alta câte două cărămizi care marcau porţile, alegeam doi portari dintre cei mai slabi „fotbalişti” şi jucam ore în şir. Îi aveam în calitate de coechipieri pe Nicolae Rotaru, pe Gheorghe Potlog ş.a.. Apoi am început să mergem în „Deal la Cruce”, unde băieţii de acolo, printre care Ion Gorincioi, Ion Suhan şi Andrei Bobeică, îşi aveau echipa lor de fotbal. Iniţial, pierdeam toate meciurile. În scurt timp însă am progresat, jucând deja de la egal la egal. Peste 2-3 ani, am format o echipă comună care avea să ducă mai târziu faima Mileştiului în tot raionul şi chiar în toată Moldova. Membri ai acelei echipe au fost: Alexandru Butnaru, Vasile Roman, Ion Scutaru, Valeriu Păduraru, Vasile Talpă, Valeriu Arseni, Andrei Bobeică, Gheorghe Petic, Vasile Basoc, Victor Viziru, Nicolae David, Vasile Petic, Victor Viziru, Vasile Miler, Mihai Guţu şi, bineînţeles, eu.
A.L. - Ai observat probabil din conţinutul textului întrebarii de mai sus că interesul manifestat aici este centrat în mod preferenţial pe latura fotbalistică a activităţii tale, fapt ce nu vrea să denote dezinteresul nostru şi pentru alte idealuri proprii, mai puţin cunoscute publicului larg. Cum au corelaţionat în timp spiritul aprins de fotbalist cu temperamentul de regulă calculat al oamenilor îmbrăcaţi în halate albe?
V.J. - Să ştii că este o îmbinare perfectă. Dragostea pentru medicină a venit puţin mai târziu decât cea pentru fotbal. Aveam vreo 12 ani, când am vizionat la TVR un serial pe atunci în vogă, care se intitula „Evadatul”. Eroul central era un medic chirurg. M-au impresionat atât de mult peripeţiile prin care a trecut acest personaj, încât mi-am zis: voi fi şi eu chirurg! N-a fost să fie aşa. Până la urmă, am ales neurologia şi nu regret. Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat.
A.L.: - Dacă tot am sărit de la subiectul propus iniţial, zi-mi când şi din ce motiv/motive ai decis să te laşi de cariera politică? (Poate faci o replică lui V.Voronin vizavi de expresia prin care te viza în mod personal: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”).
V.J. - Îţi voi spune mai întâi de ce am decis să fac politică. „Perestroika” lui Gorbaciov, care a şi generat mişcarea de eliberare naţională în Moldova, nu a putut să mă lase indiferent. M-am implicat cu toată fiinţa mea, chiar din primul moment fiind unul dintre liderii locali ai Frontului Popular de pe atunci. Peste aproape 20 de ani, preşedintele Vladimir Voronin, aflându-se într-o vizită la Ungheni, avea să-mi spună: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”. În 1990 am fost ales deputat în Parlament. Peste puţin timp, am înţeles că în politica moldovenească nu sunt decât interese murdare, trădări, divizări, ceea ce nu corespunde idealurilor şi viziunilor mele despre viaţă. Deşi, trebuie să recunosc, că şi după anul 1994, când mi s-a încheiat mandatul de deputat şi a trebuit să renunţ la cariera politică, am fost curtat încă foarte mult timp de numeroase partide politice.
A.L.: - Să revenim, însă, la ideea de fotbal, în speţă la anii 80 ai secolului trecut (de parcă s-ar fi depănat o sută de ani de atunci!?), perioadă când băieţii de la „Codru” Mileşti, printre care figurai şi tu în postura de lider autoritar, obţineau cele mai mari succese la nivel raional şi republican din istoria clubului. Ce amintiri relevante ai de la acea vreme şi pe cine dintre colegii de echipă poţi să-i evidenţiezi pentru calitatea jocului prestat şi pentru alte valori umane?
V.J. - Eram o echipă, eram un tot întreg. Prima victorie memorabilă am obţinut-o în anul 1972, în meciul cu faimoasa şi invincibila pe atunci echipă a satului Şişcani (Nisporeni), disputat în cadrul campionatului raional. Câştigasem în deplasare cu scorul de 5:2. Înainte de a pleca la meci, mulţi dintre microbiştii mileşteni ne spuneau pe şleau: „Ce bătaie o să mai mâncaţi!”. Am învins şi voi spune fără falsă modestie că eu am marcat atunci patru din cele cinci goluri. A urmat apoi un şir lung de victorii care a culminat cu locul V, în anul 1980, la Cupa „Gagarin”, una dintre cele mai importante competiţii fotbalistice ale acelei perioade din Moldova. Atunci porniseră bătălia pentru cupă peste 80 de echipe din republică. „Codru” Mileşti devenise o echipă de temut...
A.L.: - Sunt sigur că, pe lângă multiplele preocupări cotidiene, te interesează şi ce se mai întâmplă nou în satul natal, inclusiv în domeniul fotbalistic, organizând periodic meciuri amicale între unghenenii tăi adoptivi şi tinerii din echipa locală. Exista chiar şi o tradiţie de a disputa meciuri în memoria lui Radu Mâtcu, tânăr fotbalist din Mileşti, decedat într-un accident de trafic. Mai e valabilă şi azi vechea dar frumoasa relaţiune fotbalistică cu baştina şi cum se manifestă aceasta?
V.J. - Sigur. Niciodată nu uit de mileşteni. Sunt totdeauna la datorie atunci când trebuie să organizăm vreun turneu fotbalistic la Mileşti. Ori de câte ori am ocazia, îi invit pe tinerii fotbalişti din satul natal la competiţiile pe care le organizăm la Ungheni. Sunt sigur că fotbalul îi uneşte pe oameni, îi face mai buni.
A.L.: - Ajunşi spre finalul dialogului nostru, spune-mi ce părere ai despre proiectul existent de a deschide la Mileşti, în imediata apropiere a vechiului stadion şi a parcului dendrologic, un complex sportiv de nivel regional. Nu încape îndoială că există motive suficiente pentru realizarea unui asemenea proiect...
V.J. - Ce părere aş putea avea? Ar fi extraordinar dacă am putea realiza un asemenea proiect. Pentru început însă mi-aş dori mult să văd la Mileşti un teren de fotbal artificial. Chiar am discutat despre aceasta cu primarul satului, Petru Leucă. În parteneriat cu Federaţia Moldovenească de Fotbal, o asemenea idee este absolut realizabilă.
P.S.: Merită să mai adăugăm la cele expuse mai sus că cei doi fii ai lui V.Jardan sunt şi ei fotbalişti împătimiţi. Cristi, care lucrează şi ca reporter Pro TV, este atacant în echipa "Olimp" Ungheni, participantă la Campionatul RM, Divizia A. Ionuţ este titular în echipa "Rapid-CSCA", participantă la Campionatul RM, Divizia Naţională, fiind si unicul unghenean din ultimii cinci ani care a ajuns sa joace in Divizia Naţională.
P.S.P.S.: La realizarea interviului şi-a adus contribuţia Lucia Bacalu, redactorul ziarului „Expresul de Ungheni”, soţia lui Valeriu Jardan.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu