Poem de Dolors Alberola

Fotografie cu velatură

(Femeie înecată pe plaja din Tarifa)

Dacă ajungeam astăzi cu un tren.

Dacă ajungeam astăzi dimineaţă, foarte devreme, cu un tren.

Dacă ajungeam astăzi, încărcată, foarte, foarte încărcată,

aproape dezorientată, cu un tren de pasageri.

De pasageri chinezi sau albi precum eu. De teribile bărci amputate.

De avioane căzute, de automobile, pasageri de automobile cu airbag

şi aş fi zis -ca printre altele-:

„Eu sunt fiică de fiică de la fiica de un cineva

descendent direct a lui Averroes

-panteist de asemenea ca bunicul meu-

sau străbunicul al aceluiaşi ascendent de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”. 

Nu însă. „Să nu zicem. Să nu pronunţăm cumva”.

Nu aş putea să  vă spun că numele meu e de descendenţă firească sudică,

filiaţie de carne cu puf,

de draperii pufoase cu sudoare din sud,

de timp al tampoanelor de grăsime de cămilă,

de acoperire a feţei albe-obscure, cu două oglinzi negre precum lunile

pe suprafaţa de pânză, căi de lacrimi ca perlele de alcófar,

de salivare de la aromele emblematice de miel contra vânturilor nordice

de scuipare a cuvintelor la coborârea din trenul acesta,

de scuipare a tăcerii călătorilor albi, negri ca noaptea

atunci când sunt înghiţiţi de mare,

de scuipare în atâtea state, în atâtea demarcaţii

pestilenţiale, cu muşti pe buzele -fără de apă- ale copiilor,

de scuipare în tren.

Dacă aş fi ajuns în astă dimineaţă rece

înfăşurată de cu zori într-un tren.

Dacă aş fi ajuns fără de haine la astă altă extremitate

                                                           sau

cu haina îmbibată de vrerea de a crede

în dumnezeul din nord ori în Al-andalus.

Fotografía con veladura 
(Mujer ahogada en la playa de Tarifa)

Si hubiera llegado hoy en un tren.
Si hubiera llegado esta mañana, temprano, muy temprano, en un tren.
Si hubiera llegado, cargada, muy, muy cargada,
extraviada casi, en un terrible tren de pasajeros.
De pasajeros chinos o blancos como yo. De terribles pateras amputadas.
De aviones caídos, de coches, pasajeros de coches con airbag
y os hubiera dicho -casualmente-:
“Yo soy la hija de la hija de la hija de alguien
descendiente directo de Averroes 
-panteísta también mi bisabuelo-,
o la tataraalgo del mismo ascendiente de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.

Pero no. “No decir. No pronunciar acaso”.
No podría contaros que mi nombre es normal descendencia del sur,
descendencia de carne con hilachas,
de tapices hilados con el sudor del sur,
de tiempo de tampones de grasa de camello,
de cubrirme la cara blanca oscura, con dos espejos negros como lunas
aflorando del lienzo, sendas lágrimas como perlas de alcófar,
de escupir un cordero de aromas emblemáticos contra el viento del norte,
de escupir las palabras al bajar de este tren,
de escupir el silencio de viajeros blancos, oscuros tal la noche
cuando devoran mar,
de escupir tantos pueblos, tantas demarcaciones
pestilentes, con moscas en los labios -sin agua- de los niños,
con oasis de miedo encendidos de rabia,
de escupir en el tren.

Si hubiera llegado esta mañana fría
envuelta en algún tren de madrugada.
Si hubiera llegado sin ropa a esa otra orilla
                                               o
con la ropa mojada de creer
en el señor del norte o en Al-andalus.