ÎN MEMORIA LUI ALEXANDRU COSMESCU: „CU TOT CE-A FOST ODATĂ EL”

 

ÎN MEMORIA LUI ALEXANDRU COSMESCU:

„CU TOT CE-A FOST ODATĂ EL”

 

          O carte care rămasă necitită cu greu poate fi denumită astfel, adică să aibă acea valoare intrinsecă în adevăratul sens al cuvântului. Ea își pierde actualitatea, iar odată cu trecerea timpului se transformă pur și simplu în maculatură. Nu încape îndoială că apar situații adverse, când cartea respectivă, din cauze ideologice sau religioase, e interzisă de regimurile totalitare și pusă la index de administrație. Dar asta constituie o altă temă de cercetare...

Valoarea artei cuvântului scris, acolo unde există, are însă durată nelimitată în timp, indiferent de ce se întâmplă într-o societate sau alta - revoluții, răsturnări de guverne, cataclisme naturale, etc. - ceea ce poate duce într-un final la dispariția unei civilizații. Să luăm cazul Greciei Antice, de exemplu, supusă de tânărul împărat macedonean Alexandru Macedon, a cărei cultură perenă a continuat să inspire imperiile formate mai târziu. Cum ar fi Imperiul Roman, care s-a constituit pe „ruinele” vechii culturi eline, adică s-a format  pe modelul societății grecești. 

Revenind la ideea de scris, scriere sau scriitură, apărută acum circa 5000 de ani în urmă și inscripționate în stil cuneiform pe papirus în perioada apariției și dezvoltării statului Mesopotamia, remarcăm prioritățile scrisului ca formă de exprimare a ființei umane. Așadar, dacă e să personalizăm, cartea a avut și încă mai are un rol important în progresul unei societăți, ce nu poate fi minimalizat sau trecut cu vederea de contemporani. În primul rând, cartea reprezintă și perpetuează totodată memoria colectivă, uitarea fiind pericolul iminent ce se prefigurează la capătul fiecărei vieți luate în parte.

Iată că și volumul la care ne vom referi în continuare se vrea a fi o stavilă împotriva uitării, recreând din amintiri și memorii imaginea unui chip emblematic în literatura româno-basarabeană de la jumătatea secolului XX. Din câte se știe, scriitorul și traducătorul Alexandru Cozmescu - căci la el ne vom referi în continuare – a crescut și tutelat o pleiada de tineri literați talentați. La trei ani după moartea măiestrului, în anul 1992, la inițiativa soției sale Valentina Cosmescu s-a editat un volum de memorii intitulat „Cu tot ce-a fost odată el”, de unde aflăm date puțin cunoscute despre personalitatea sa. De la Vasile Vasilache la Sanda Lesnea sau de la Ion Ungureanu la Gheorghe Urschi, îi sunt aduse omagii și aprecieri, expuse cu un plus de amănunte relevante și pe alocuri chiar picante, ce imprimă cărții spirit viu și fac textul ușor de lecturat. Cu toate acestea, constatăm că volumul a stat oarecum în umbră din cauza indiferenței criticilor literari, dar poate și fiindcă a fost tipărit în perioada anilor Renașterii Naționale, când potențialii cititori se aflau mai mult în stradă, la proteste și mitinguri, pledând pentru revenirea alfabetului la grafie latină și pentru obținerea independentei naționale prin ieșirea imediată din cadrul fostei u.r.s.s.

Deși însăși Alexandru Cosmescu era partizanul promovării idealurilor naționale și a susținut cu trup și suflet spiritul liber al tinerilor literați pe care îi tutela așa cum știa mai bine, acest volum inedit a trebuit să-și aștepte viitorii cititori mulți ani la rând. Redescoperit prin pana celor care au contribuit la scrierea și completarea celor aproximativ o sută de pagini, constatăm cu reală plăcere că neobișnuitul destin scriitoricesc își merită cu prisosință detaliile apreciative. Ar fi păcat astfel să îl dăm uitării, deoarece volumul dedicat memoriei lui Alexandru Cosmescu ni se arată acum - la peste 30 de ani de la apariția editorială – împodobit cu o nouă fațetă de imagini și idei revelatoare. Rupte din viața sa tumultoasă pe care a dus-o, redată cu lux de amănunte în scrierile scurte, dar cu atât mai exacte, referenții i-au întregit portretul literar în culori cât se poate de vii. 

Fie că-i un poem scris cu dedicație de Leonida Lari sau câteva referințe critico-literare de Vasile Nastasiu, sau ceva critică de teatru de Constantin Cheianu, sau unele amintiri din anii de copilărie, punctate de vechiul său prieten Anatol Gugel, dar și aprecieri inedite ale lui Vasile Vasilache despre arta traducerii pe care o practica, textele per ansamblu se contopesc până la urmă într-un tot întreg, pledoarie perfectă întru profilarea portretului veridic al bonomului scriitor Alexandru Cosmescu. Valentina Cosmescu, soția sa, tot dumneaei fiind alcătuitoarea volumului, presărat ici-colo de șarjele asemănătoare cu prototipul lor, realizate de Glebus Sainciuc, s-ar părea la prima lectură că nu a dat o formă bine determinată cărții. Lipsa unei forme, însă, reprezintă și asta o formă de reprezentare, iar referitor la conținut, poezia „Credința” de Leonida Lari, publicată în prima pagină a cărții, ne oferă un moto relevant prin profunzime și sinceritate: „Suflet copil și visător/ furat de timp, de toți și toate,/ Credeai în harul tuturor/ Și într-un spirit de dreptate.// Care va săvârși ceva/ cu-o sacră mină hotărâtă/ Și va mai arunca vreo stea/ În balta noastră nesfârșită”.

Inegalabilă capacitatea poetului de a pătrunde în esența lucrurilor, în forul lor interior, unde conturează chipul idealizat al eroului liric, definindu-i calitățile umane și exprimând judecăți de valoare printr-o prismă voit metaforizată. Fără să fie un ștab de pe vremuri, dumnealui i se adresau ca unui șef de generație, editor și redactor de carte care avea o mare putere de decizie. De aici și provocările cu nemiluita, ce i-au cauzat într-un final trei infarcturi de inimă și, în consecință, moartea la o vârstă când se afla în plină forța de creație...

Ideea de moarte, de fapt, l-a urmărit ca o umbră încă din copilărie, când decisese împreună cu fratele său Gheorghe să se sinucidă. Motivul unei asemenea hotărâri neașteptate a rămas și  până acum un tabu, ambii copii la vârsta de nici zece ani trecând printr-un stres similar, care a pus capăt zilelor unuia dintre ei. Două imagini copiate din original se păstrează în arhiva Muzeului, prezentându-i pe gemeni într-o postură dezinvoltă de copii ai vremii. Pasul fatal l-a făcut doar Gheorghe, iar Alexandru a ezitat... Frustrarea de a nu se decide la un asemenea gest extrem l-a marcat probabil pentru toată viața, ecourile unei decizii de acest gen ținându-se oarecum în secret. Așadar, istoria cunoscută de puțini contemporani a fost trecută sub tăcere, ca o taină ascunsă a lor, dar și ca o cruce pe care a trebuit să o ducă scriitorul de unul singur până la capătul vieții.

Alte frustrări de ordin personal, cauzate de lipsa posibilității de a-și scrie opera, nu i-au permis să se exprime integral, reducându-și elanul scriitoricesc la nivelul prolix al romanelor de început „Dealul viei” (1951) „Povestiri” (1952) și „Spre liman” (1954), ca să dăm titlurile primelor trei scrieri în proză. Nici dramele ce au urmat mult mai târziu nu l-au propulsat pe scenele teatrului, deși aveau valoare de netăgăduit - „Drumul diamantelor” (1961) sau „Vârsta succeselor” (1988). Din păcate, piesele nu au fost montate și pare-se că l-a debusolat, publicarea primei dintre ele în revista „Nistru”, abia după 18 ani, cum afirmă Ion Ungureanu, a lăsat teatrul moldovenesc fără un dramaturg veritabil. Despre ambele drame lăsate oarecum la voia întâmplării, Constantin Cheianu avea să scrie că „... dacă „Drumul diamantelor” ar putea să pară depășită sub anumite aspecte, „Vârsta succeselor” își mai așteaptă regizorul”.

Ceea ce s-a încercat a cuprinde din subteranele vieții lui Alexandru Cosmescu au fost totuși amintirile ale autorilor selectați, așa cum am accentuat și mai sus, de Valentina Cosmescu, reuniți în volumul „Cu tot ce-a fost odată el”. Dar mai sunt și alte articole și interviuri, la care avem datoria să revenim, pentru a-i contura portretul literar deplin. Astfel doar, luate toate la un loc, pot fi în măsură să redea chipul autorului. Numele lui, mai exact anii lui Cosmescu în viziunea lui Vasile Nastasiu în tableta „Anii cu nume”, nu au nume, de aceia se identifică într-un fel cu ființa și existența-i nepieritoare.

Deși dispărut înainte ca să-și definitiveze opera, Alexandru Gromov îl ridică la rangul de „percept” într-un text intitulat „Perceptul”. Alexandru Cosmescu apare aici în postura unui escalator al drumului sinuos al cuvintelor magice, ce formează limbajul literar firesc al limbii române, evitând cum a știut mai bine hidoșenia exprimării ingrate a invenției „idecebanismului”. Se venea cu o idee și mai îndrăzneață: de a se edita manuscrisele redactate de Cosmescu, unde s-ar pune în evidență adevărata mânuire a cuvintelor. Acolo s-ar putea observa ce e limbaj autentic, artă a cuvântului scris, domeniu în care a excelat cu prisosință.

Despre aportul său în arta traducerii avea să scrie cu acribie și Arcadii Evdoșenco:  ”Importanța traducerilor, așa cum a promovat-o Alexandru Cosmescu, s-a extins considerabil în noua realitate. Sârma ghimpată  nu ne mai desparte de frații noștri de peste Prut și odată cu aceasta crește numărul doritorilor de a savura în limba română cărțile unor autori străini” („Traducător prin excelență”).

Vasile Vasilache - cel care de asemenea avea temeinice cunoștințe în arta tălmăcirii textelor dintr-o limbă în alta - invita la lectura traducerilor sale în mod direct, indicând operele în care am putea să-i redescoperim „irepetabilul farmec al limbii, frazei, chiar vocii acestui împătimit al cuvântului” („O limbă dureros de frumoasă”). Și aici ni se aduc câteva titluri memorabile, cum ar fi „Seara în sat lângă Dicanca” a lui Gogol sau „Alunică” a lui Șolohov. ”Darul magilor” (1960), volum unde sunt adunate laolaltă operele mai multor autori de renume mondial, reprezintă unul din primele argumente editoriale serioase ale lui Alexandru Cosmescu în calitatea sa de traducător de calibru. Traduse din engleză, franceză, germană sau rusă, scrierile din opera unora dintre celor mai buni prozatori din străinătate, l-au propulsat pe basarabeanul nostru în fruntea confraților săi de condei. S-a ridicat substanțial astfel și nivelul de interpretare a textelor de la un caz la altul. Dintre traducătorii consacrați, au susținut pasul ferm al reproducerii exacte a textelor din original colegii săi de breaslă Igor Crețu și Aureliu Busuioc, dar și Alexandru Gromov, recunoscut mai cu seamă prin traducerea operelor scriitorilor fantaști, unul dintre înaintași fiind Herbert Wells, cu fenomenalul bestseller „Războiul lumilor” (1982).

Rămas parțial tradus pe masa de scris, romanul lui Lev Tolstoi „Război și pace”, ca și romanul de autor „La hotarul negurilor”, publicat fragmentar, sunt exemple clare ale capacității de lucru a lui Alexandru Cosmescu, care „nu a dovedit totul...”, așa cum se obișnuiește să se spună despre scriitorii talentați plecați de timpuriu din viață.