Rodrigo Verdugo Pizarro (Chile)

DUMINICĂ

Lui Miguel Arteche

Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul

Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată

Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie

Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână

Şi acum această cădere pasională,

Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă

prin toată această ploaie şi ceaţă.

Rugina supune palpitaţiile sângelui.

Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?

Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?

Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.

Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât

Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase

E dreptul celor care au de sângerat

asupra magnoliile venerice

Să imprimă raza combinatorie peste pânză

Ieri rugină şi sânge picurător

Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă

Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă

Înainte de a te acoperi cu pânza

Şi înaintând spre ultima barcă

Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi

Precum cel care vede marea pentru prima oară

Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?

Desprinde-te de cer,  mi-aţi zis

În dimineaţa aceasta cu multă ploaie şi ceaţă

După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.

DOMINGO      

A  Miguel Arteche

Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan solo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El oxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquellos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinacion te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguen pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de mas lluvia y neblina
Despues conquista mi temblor de sangre.

Un poem de Domingo F. Faílde

NAUFRAGIUL

Acolo unde începe noaptea, se termină marea.

Aşa,  până când neonul

se înalţă la ceruri,

vântul din Est parcurge străzile,

parcul silenţios, orele acestea goale,

tavernele rămase însingurate în mod ciudat,

şi se opreşte poate prin unghere,

precum o barcă sumbră,

urcând prin ceaţă.

Ştii doar că nu duce spre vreun paradis,

că grădina a rămas în urmă

cu murmurul ei de nume,

intemperia ştergând urmele vieţii tale

şi nişte date confuze în aşteptarea unui rol.

Insişti, oricum, să umbli pe străzile pustii,

cătând acele locuri pe care nimeni nu le-a tranzitat,

acoperişuri protectoare

sau o rămăşiţă de vară,

departe de memoria ce merge încet

spre singurătatea albastră şi spre maree.

Doarme după geamurile de Algeciras. Eterică,

culcă pulsul său pe perine.

Lasă ca vântul să hohotească iar timpul să se rotească în ea

precum un prâsnel de cristal şi spumă

pe stâncile dimineţii.

Sigur că ştii, da, această Insulă

s-a destins prea devreme şi a stins toate luminile.

Iarna umblă printre prâsnele, incerte.

Taie în ceaţă ascuţişul discordant al sirenelor  

Naufragiul înaintează, însă, spre zorii zilei,

spre templele triste ale eşecului şi ale frigului,

cel hărţuit de umbre şi fulgere şi ogari,

până la porturile triste ale deziluzionării.

Acolo unde începe noaptea, se termină marea.

Un corp frumos, un corp,

precum un trandafir învins,

râul visurilor se varsă peste plajă.

EL NÁUFRAGO

　
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Así, mientras asciende
el neón a los cielos,
el viento de levante cruza las avenidas,
el parque silencioso, a estas horas vacío,
las tabernas extrañamente solas,
y se instala tal vez en las esquinas,
como un velero oscuro,
trepando por la niebla.
Sabes que no conduce a ningún paraíso,
que atrás quedó el jardín
con su rumor de nombres,
la intemperie borrando las huellas de tu vida
y unos datos confusos pendientes de un papel.
Insistes, sin embargo, por las calles desiertas,
buscando esos lugares que nadie ha transitado,
los techos protectores
o un retazo de estío,
lejos de la memoria que camina despacio
hacia la soledad azul y las mareas.
Duerme tras las ventanas Algeciras. Ingrávida,
tiende su pulso lento sobre los almohadones.
Deja que el viento brame y el tiempo gire en ella
como una peonza de cristales y espuma
en los acantilados de la madrugada.
Lo sabes, sí, esta Isla
se ha acostado temprano y ha apagado las luces.
El invierno deambula por los muelles, inciertos.
Corta la niebla el filo ronco de las sirenas.
Pero el náufrago corre,
sin rumbo, hacia la aurora,
hacia los tristes templos del fracaso y el frío,
hostigado por sombras y rayos y lebreles,
hacia los tristes puertos de la desolación.
Donde empieza la noche, acaba el mar.
Un cuerpo hermoso, un cuerpo,
como un rosal vencido,
el río de los sueños vierte sobre la playa.