Poem de María García Romero

NOIEMBRIE

-Nimeni să nu-mi consemneze acel salt mortal şi silueta ta clară înconjurată de maci-

Ţin minte,
peste respiraţia de gheaţă a lui noiembrie,
un drum de flori în gura ta,
un parfum cu miros de soare,
o nebunie,
şi picioarele mele atârnând deasupra pământului.

Tinereţea ta marcată de o oboseala de cruci,
o bruscă necesitate urgentă
de a trăi şi a ucide,
cele mai amare sedimente de pe buzele mele.
Ca un înger căzut, fără teama de a pierde ceva,
mi-ai deschis larg porţile infernului tău.
Eu te iubeam.
Eu te-am iubit.
Eu te iubesc şi binecuvântez
calea secretă a paşilor tăi.

Iartă-mi strigătul de iubire către tăcere,
că m-am redus doar la tandreţea mea fără de soartă,
un suicid în întuneric care sfâşie
liniştea îmbrăţişărilor mele.
Ceea ce nu pot să uit,
nenorocirea, că
niciodată nu vom mai avea vreun noiembrie
care să ne surprindă pe străzi sărutându-ne.

NOVIEMBRE.

-Que nadie me mencione aquel salto mortal y tu silueta nítida cercada de ababoles-

Recuerdo,
sobre el gélido aliento de noviembre,
una ruta de flores en tu boca,
un perfume de sol,
una locura,
y mis pies suspendidos por encima del suelo.

Tu juventud tenía un cansancio de cruces,
una súbita urgencia
de vivir y matar,
los más amargos posos de mis labios.
Como un ángel caído, sin nada que perder,
de par en par me abriste la puerta de tu infierno.
Yo te amaba.
Yo te amé.
Yo te amo y bendigo,
el camino secreto de tus pasos.

Perdóname que grite este amor al silencio,
que sólo quede en mí ternura sin destino,
un suicidio en la noche, que devora,
la paz de mis abrazos.
Que no pueda olvidar,
la desventura, de que,
nunca jamás, habrá noviembres,
que nos hallen amándonos por sus calles.