miercuri, 14 august 2013

OFICIO DE LA EXTRAÑEZA de André Cruchaga (traducere în română)




OFICIO DE LA EXTRAÑEZA

Los racionalistas, con sombreros cuadrados,
piensan, en estancias cuadradas…
WALLACE STEVENS

Después de la desnudez quedan las palabras y las postales.
La historia que transcurre de la puerta a la cama, el paisaje vivido
—reducido a la memoria, la escalera de los recuerdos.
Hay instantes de bienaventuranza para respirar la luz del amanecer.
Cada día, sitiados por la hoguera, hacemos el fuego: es decir,
palpitamos y frotamos las manos como un haz de orégano.
El mayor oficio de la extrañeza es escribir en tu ombligo palabras
no dichas. Palabras, digamos, que nos adviertan umbrales.
Ante el frío, busco el libro de las sábanas.
Cuando deseo escribir un poema, me siento a mirar fijamente
el horizonte, —el principio de la idea está en la desnudez del verde.
A menudo el silencio se vuelve eco de cenizas e incluso, abierto
equilibrio en la doble agua del espejo.
Cuando hay neblina, el cielo baja a las calles a realizar sus quehaceres
de transeúnte doméstico.
Dos cuerpos constituyen una sombra obstinada: sombra
de un jardín espeso de saliva, alcobas del tacto.
Escribir un poema siempre es una forma de morir: cada palabra
nos libera de los cuchitriles y de las asas rotas de los significados.
Cuando dos almas se miran, es una sola gota de azúcar la que brota
de todo el firmamento de la ficción.
No hay nada más frágil que la irrealidad del arcoíris, en los ojos
de la espera, en ese otro mar que la piel transpira en sal.
Digamos que la respiración es el aleteo supremo de la vida.
Cuando llega el crepúsculo a mis manos, impera la tinta blanca de la luz
con todos sus pájaros de tinta.
Cuando los zapatos se cansan de caminar, pongo a descansar
mis calcetines: lo benigno siempre es leve. Lo benigno es inamovible.
Por más huracán en las sienes, la audacia es un apero
infalible. No hay puño que derribe las palabras, ni saña que arrase
el buen pensar y sentir.
(Ah, pero cuando te presiento, me es suficiente el olfato; entran
por la ventana los alelíes; en las pupilas, las olas de la respiración.
La alegría de las puertas acumuladas, abre la madera y empieza
la fuerza de la ráfaga a subir la escalera del bosque.
Cuando estás, estamos, en ese extrañamiento del estertor: el murmullo
siempre es una tarea difícil de ocultar,
cuando color y luz empiezan a cambiar de lenguaje.
Cuando estás, estamos, paladeando el obsceno laberinto del sendero.
Cuando estás, estamos, visibles, irreconocibles: es el ejercicio de libertad
decantando, indispensable frente a la mojigatería…)
Barataria, 15.XI.2010


PROBĂ A BIZARERIEI

Raționaliștii, cu pălării patrate,
cugetă în cabinete pătrate...
WALLACE STEVENS

După nuditate rămân cuvintele și cărțile poștale.
Istoria ce parcurge drumul de la ușă până la pat, peisajul trăit
-redus la memorie, scara amintirilor.
Există clipe de beatitudine în a respira lumina dimineții.
Ficare zi, așezați în jurul vetrei, facem focul: mai bine zis,
atingem și ne frecăm mâinile ca un snop de măghiran.
Cea mai mare probă a bizareriei e să scrii cuvinte nespuse
pe ombilicul tău. Cuvinte, să zicem, din cele ce ne previn de  praguri.
Contra frigului, caut cartea despre plapume.
Când doresc să scriu un poem, mă așez și îmi fixez privirea
în orizont, - începutul ideii se conține în goliciunea verdelui.
Tăcere devine deseori ecou de cenușă și, deasemenea, ecilibru clar
al apei cu doză dublă pe suprafața oglinzii.
Când e ceață, cerul coboară pe străzi pentru a-și pune la punct lucrul
de pieton domestic.
Două corpuri alcătuiesc o umbră refractară: umbra
unei grădini pline de salivă, culcușul tactului.
A scrie un poem e mereu o formă de a muri: fiecare cuvânt
ne scapă de cocine și de sucul semnificațiilor.
Când două suflete se privesc, doar un pic de zahăr  străbate
cu totul firmamentul ficțiunii.
Nu există nimic mai fragil decât himera curcubeului, în ochii
așteptării, în astă altă mare pe care pielea o transpiră în sare.
Să zicem că respirația e bătaia supremă a aripilor vieții
Când vine crepuscului în mâinile mele, cerneala albă a luminii domină
împreună cu toate păsările ei de lumină.
Când bocancii se satură de mers, las ciorapii
să se odihnească: benignul e mereu vindecabil. Benignul e de neschimbat.
Cât de mult mi-ar sufla vântul în tâmple, îndrăzneală e un instrument
de neîntrecut. Nu este pumn care să doboare cuvintele, nici furie să măture
gândirea și simțirea aleasă.
(Ah, însă atunci când te presimt, îmi e îndeajuns mirosul; intră
pe geam matiola: în pupile, valurile respirației.
Bucuria porților suprapuse, crapă lemnul și începe
forța rafalei să urce pe scara pădurii.
Când stăm, ne aflăm, în acest șuier straniu al respirației: murmurul
e mereu un lucru greu de ascuns,
când culoarea și lumina încep să-și schimbe limbajul.
Când stăm, ne aflăm, savurând labirintul  obscen al potecii.
Când ești, suntem cu toții, vizibili, de nerecunoscut: e exercițiul libertății
limpenzindu-se, indispensabil în fața supușeniei…)

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu