luni, 8 septembrie 2014

Margareta CURTESCU. Poezia română din Basarabia sub semnul migraţiei


 
Margareta Curtescu
Născută în 22 septembrie 1960 în s. Hînceşti, jud. Bălţi
Membru al uniunilor de creaţie:
membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2005)
membru al Uniunii Scriitorilor din România (2007)
Cărţi pubblicate:
Prinsă între clamele speranţei (versuri) (col. Prima verba), Chişinău, Editura ARC, 1997,
Simple bluesuri (versuri) (col. Rotonda), Chişinău, Editura Cartier, 2003,
Eternul Orfeu (eseu critic) (col. Opera aperta), Chişinău, Editura Ştiinţa, 2005.

Poezia română din Basarabia sub semnul migraţiei
(Comunicare prezentată la Congresul Internațional al Universității Apollonia
Pregătim viitorul promovând excelența,
Iași, 27 februarie – 1 martie 2014)

În condiţiile când migraţia a devenit în Europa de Est un fenomen, existenţa unei literaturi române în afara spaţiului lingvistic naţional e o certitudine. În plan literar, această experienţa devine sursă ideală a unor scrieri autobiografice, cu o doză diferită de documentar. Ca şi multe alte fenomene, în special, cele sociale, poezia română se situează astăzi, sub semnul migraţiei.
Ceea ce intenţionăm să afirmăm în demersul nostru e tocmai ideea că, în acest perimetru, unde confruntarea cu celălalt şi criza identitară nu pot fi evitate, creatorul, îndreptându-şi privirea spre sine, îşi re-dimensionează esenţa, îşi re-defineşte opţiunile estetice. Germinative, spaţiile culturale în care s-au stabilit, în virtutea unor decizii ale destinului, le oferă celor doi poeţi din Basarabia, la care ne vom referi mai jos, Eugenia Bulat şi Andrei Langa, în prezent, rezidenţi, în oraşul italian Veneţia şi, respectiv, în Salamanca, Spania, experienţe revelatorii, ei valorificându-şi cu succes condiţia de artist. Exegeza literară constată certe diferenţe calitative între volumele lor de versuri, publicate anterior momentului migrării şi cele inspirate din realităţile străine. În poezia autorilor evocaţi, se remarcă metamorfoze evidente la nivel de concept şi de stil, înstrăinarea de Ţară provocându-le imaginaţia şi mobilizându-le resursele creative.
Menţionăm că, în trecut, ambii scriitori au avut o biografie literară notabilă: Eugenia Bulat, poetă, autoare a 6 volume de versuri, a fondat și a condus cenaclul literar „Iulia Hasdeu” (1991) și Revista „CLIPA SIDERALĂ” (1995), sprijinită de Institutul Cultural Român din București (Premiul de Stat pentru Literatură. Chișinău, 2009). Din 2007, se află la Veneția, Italia, unde a fost nominalizată la Premiul special pentru literatură străină în cadrul Concursului Literar Internațional „Ugo Foscolo” pentru ciclul de poezie „În debara. Al doilea jurnal al unui evadat din Est”, Ediția 2008. Genova, Italia. Andrei Langa, absolvent al Facultăţii de Ziaristică a Universitatii de Stat din Moldova, doctor in filologie si membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a semnat cartea de versuri Pe cand se vor trezi zeii, o monografie Leonard Tuchilatu. Creatie prin destin si studiul literar Expresionismul in poezia romaneasca de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu.
Referinţele de mai jos vizează volumele de versuri Veneţia, ca un dat... sau Jurnalul unui evadat din Est (Editura Cartier, Chișinău, 2007. Prima ediție, în română – apărută în 2007, Editura Prima „Augusta”, Timișoara, România), În debara. Al doilea Jurnal al unui evadat din Est (Editura Gunivas, Chişinău, 2010) de Eugenia Bulat şi Copacul călător de Andrei Langa (Editura. Democrația, București, 2007).
Dicţiunea confesivă, structurile dialogice, mărci ale acestor cărţi este organizată de experienţele complexe, care traversează fiinţa instanţelor enunţiative, segmentate între Est şi Vest („cu ochi bifocali, care văd simultan două lumi”, cum îşi defineşte Eugenia Bulat această condiţie). Sunt creaţii în care zvâcneşte frenetic drama identitară şi în care maladivul dobândeşte, în mod fericit, semnificaţia descoperirii de sine, căci ambii poeţi îşi revendică lirismul de la discursul autoscopic, transcriindu-şi traiectul interior, care, în contextul dezrădăcinării, capătă conotaţii dramatice.
Publicarea plachetei Veneţia ca un dat... sau Jurnalul unui evadat din Est (Artpress, Editura Augusta, Timişoara, 2008) îi va conferi poetei Eugenia Bulat "un alt statut scriitoricesc şi o altă vizibilitate literară" afirma Adrian Dinu Rachieru în Cuvânt de însoţire (prefaţă)[1][1]. Într-adevăr, detaşate, prin calitate estetică, de compunerile lirice anterioare ale autoarei, poemele incluse in această carte relevă itinerarul fiinţei, parcurs dinspre Est/ patria fizică, spre spaţiul venet, asumat în forma lui concretă. În virtutea unei opţiuni personale, autoarea se va autoexila în Veneţia, unde va trăi frenetic sentimentul febril al întoarcerii la propria esenţă poetică. Astfel, drumul spre sine presupune, în mod obligatoriu, trăirea dureroasă a înstrăinării, conştientizarea fiinţei deconcertate, re-facerea entităţii pierdute producându-se doar prin scris, activitate autoedificatoare şi automodelatoare. Urmează, inevitabil, transfigurarea, ca o consecinţă a travaliului spiritual: „ ... Să te surprinzi brusc/ toată un ochi în noapte albind,/ ca un peşte.../ toată doar gând, abur cald emanat/ de o baltă de miere.../ Nimic din tine să nu regrete/ prânzul regal care eşti,/ râvnit de zei...// Prin noapte purtată de-o oarbă maree,/ să simţi c-o tristeţe mai veche, !fatală,/ te-absoarbe-n adânc” (... Să te surprinzi brusc...). Scenariul iniţiatic se compune din trăirea stărilor-limită şi echivalează, în cazul Eugenia Bulat, cu iniţierea în propria fiinţă poetică, autocontemplarea, condiţie sui generis a creativităţii artistice, descoperindu-i neapărat faţa nevăzută a sinelui: „Atunci când cobori/ în apele ei,/ terra ferma devine-un tărâm/ imposibil./ Cobori tot mai jos, tot mai jos,/ către ape,/ de parcă-ai pluti îndărăt/ către-un uter matern./ Totul devine altfel,/ altceva...” (Atunci când cobori...).
Eugenia Bulat îşi soluţionează, într-o manieră originală, problema identitară, opunându-i condiţiei sale de înstrăinat, dezrădăcinat pe cea de creator împlinit. În acest sens, poeta semnează „ cartea „rupturii”, constată acelaşi Adrian Dinu Rachieru: rupturii de trecut, dar şi de cele scrise anterior, căci poemele comentate, având ca ligament redimensionarea propriului statut existenţial şi artistic, sunt alimentate de neliniştea ce ebulează în interiorul poetei. Concepute în forma unor confesiuni tulburătoare, marcate de o reflexivitate febrilă, piesele lirice ale Eugeniei Bulat, subordonate conceptului de jurnal intim, divulgă un spirit animat de noua experienţă existenţială, ce-i catalizează şi-i canalizează energiile interioare spre un teren fertil – cel al facerii, unde i se acutizează apetenţa pentru creaţie. Cum se întâmplă, de obicei, în aceste cazuri, străinătatea devine un univers al literarului personalizat, unde, potenţat, biograficul este convertit în estetic, transformându-se, în consecinţă, într-o sursă ideală de construire a scenariilor artistice. Sentimentul izolării se manifestă turbulent, activând, concomitent, esenţa feminină şi pe cea lirică: „ ... Femeie tu,/ de căldură prin zodii ferită,/ mereu o placentă visând/ pentru rodu-ţi,/ precum eschimosul la pol/ faţa spre rug îndreptând./ ! Ca o ţestoasă tu, de faceri preaplină,/ nisipuri fiebinţi în deşert amuşinând./ !Ca un peşte-n adânc, cu ochi plini de neant,/ bancuri roze-adulând/ drept culcuş de visare...// ... Ca o placentă enormă, Veneţia/ azi te-a-nfiat,/ ! Arterele-i reci te-au vrăjit, infernale.../ în ele să naşti, să re-naşti,/ călător plutitor/ dinspre Est/ către Vest,/ dinspre Est/ către sine...” (Femeie, tu).
Substratul biografic al versurilor înclină spre metafizic, poeta afirmând în altă parte că e „plină de faceri”. În sensul definirii actului po(i)etic, expresia generalizează starea de creativitate, concepută şi „Ca o ploaie-n laguna aceasta,/ care te prinde-nsetată şi/ nudă.../ şi te inuuundă,/ te uuumple.../ te  uuumple” (Poezia aceasta ciudată...) .
Proiectată prin intermediul frecventelor imagini acvatice, care, în dimensiune arhetipală, întreţin ideea de spaţiu matriceal, Veneţia este, pentru eul liric al Eugeniei Bulat, toposul care exaltă latenţele creativităţii, căci îi revigorează senzaţiile, trăirile, îi suscită resursele interioare, în fine, îi fertilizează solul poetic: „Oraşul acesta e doar un decor,/ un decor mai aparte,/ cu ape tăcute şi verzi care ochi-ţi întorc/ îndărăt.../ E tocmai peisajul ce face femeia/ doar ochi şi auz/ către făt.../ ...! Linişte. Scalpel” (E ca şi cum te-ai decupa...). Impregnat de semnificaţii, acest simbol ordonează discursul liric, îl omologhează. Evocarea spaţiului veneţian are loc, de obicei, prin intermediul unor şiruri de imagini nominative, în care absenţa verbelor-predicate produce senzaţia de contemplare a unei realităţi agasante, prelinsă toată în interiorul eului, amplificându-i ritmurile elegiace. Cităm din poemul ce a dat titlul plachetei: „Veneţia, ca un dat:/ în apă,/ pe apă,/ sub apă.../ şi ploi peste ea,/ nesfârşite, nebune./ Cer gri, încheiat,/ mugind în adânc,/ ca un leu/ sângerând în savană./ Ape verzi, violent clocotind peste praguri,/ punţi nalte,/ albind,/ fantomatic topite în zare...”. Gerunziile produc efectul unui vaer prelung, înfiorător şi sinistru, tensiunea trăirilor repliindu-se într-un crescendo emoţionant: „ ... Pescăruşi speriaţi,/ porumbei contopiţi peste ziduri.../ şi figuri statutare:/ bărbi albe,/ bărbi ude,/ romane.../ coapse dulci de femei,/ şiroind din înalt/ pe biserici.../ O sirenă urlând,/ putregai ozonat,/ fulgerări.../ !Fulgerări din neant”.
Pentru a consolida autenticitatea imaginii, versurile cooptează toponime, indicii ale unui spaţiu real (Strada Nova, Calle dei Boteri, Rialto, Palazzo Da Mosto etc.), care se opacizează, transformându-se în unul simbolic. Veneţia devine, astfel, un nume generic pentru străinătatea asumată de migranţi. Adresându-i-se lui Iurie Bojoncă, poet basarabean aflat şi dânsul în Italia, Eugenia Bulat, prin aluzia transparentă la realitate, reflectează: „ ... Să vorbeşti de-un exod,/ fatalist, disperat, fără acte.../  despre-un salt peste moarte să spui,/ detaşat, surâzând.../ Şi de-o ţară să zici,/ de-un pământ lins de ape,/ invadat de-o maree din Est,/ speriat c-ar putea să te-ncapă...” (Să stai aşa...).
Astfel, pentru autoarea plachetei de versuri Veneţia ca un dat..., exilul dobândeşte dimensiunile unui univers po(i)etic prin excelenţă, căci, în pofida unor fisuri ontologice, îi oferă clipe de revelaţie, de voluptate, de veritabilă activitate orfică. În mediul cultural al Veneţiei, ca în unul uterin, eul poetic se reface şi renaşte, abandonându-şi vechea imagine, statică şi inexpresivă. El se re-edifică din trăiri febrile şi dramatice, din senzaţii (auz, văz), din stări de suspans şi cădere: „ !Şi, vai, ce vestminte în urma-ţi.../ ce spaime, orori, câte lacrimi,/ ce lumi dezbrăcate de sensuri,/ de farduri, de măşti, de culori...// ...O, cine eşti tu, cine eşti, cine,/ din haos din nou rechemată,/ când firul de abur se-ntoarnă/ privind către tine mirat:/ - Ma tu non dormi mai,/ il mio angelo custode?” (Suspans cu îngeri). 
Confesive, complementare realului oripilant, piesele lirice din Copacul călător de Andrei Langa înregistrează intensitatea trăirilor interioare ale unui tu voiajer, etalându-i universul melancolizat. În prefaţa volumului, însuşi autorul explică această relaţie de proximitate a poeziei cu lumea concretă: „Realitatea obtuză si atitudinea ostilă a omului fată de om ştirbesc mult din miracolul vietii, făcând astfel să domine in jur angoasa si incertitudinea. Situatia propriu-zisa anihilează, în paralel, şi sentimentul morţii. Acolo, probabil, la punctul de trecere dintr-o lume in alta, are loc intensa revărsare a spiritului si, implicit, regăsirea celor pierdute sau pierduţi. Aici, in cotidian, totul este prea nuantat ca să poată fi esenţial”.
Conţinutul poemelor din cartea lui Andrei Langa aminteşte mai mult de o tânguire. Chiar şi un poem este intitulat Tânguire târzie: "Tânguire târzie/ într-un oraş înecat/ de marea cântecelor străine./ Oameni necunoscuţi/ joacă scene bizare de viaţă./ Pe unde ai trecut o dată/ nu mai este loc de trecere./ E altfel decât în altă lume/ şi aştepţi să cadă întunericul./ Tu ştii să trăieşti într-adevăr,/ chiar dacă somnul te evită viclean,/ chiar dacă visurile te văd tot mai rar".
Proiecţiile unui eu tensionat guvernează aceste notaţii lirice, în care se reflectă stările spiritului său abuzat, căutându-şi consolarea în spaţialitatea recluzionară, care nu-i stimulează, ca şi în cazul Eugeniei Bulat, zonele creaţiei artistice, ci îi amplifică dramatismul fiinţării: "Ascultă cântecul trist/ al si-re-ne-lor/ şi vei adormi în braţele vântului lin/ deschise larg peste ape" (Ascultă cântecul). Străinătate nu e deloc favorabilă sensibilităţii poetice a lui Andrei Langa, vieţuirea în acest spaţiu-provizoriu fiind amendată în versurile: E timpul să pleci de aici./ Vin vânturile sălbatice dinspre nord/ şi te vânează ca pe o pradă rebelă,/ rătăcind prin văile aproape pustii./ Te vor prinde într-un târziu/ şi te vor urca pe umerii lor uriaşi/ purtându-te îndelung prin văzduhul uscat/ către soare-apune fără ca să poţi spune adio/ celor rămaşi încă vii.// Călător fără voie/ în lumea celor care nu se mai întorc/ şi nu se vor mai întoarce/ din neputinţa de a fi ceea ce au fost cândva// Pe acest tărâm s-au ascuns păsările migratoare/ şi păşeşti strâmb printre pietre în/ în formă de inimă/ fără să laşi urme adânci".
Evocată într-un registru liric elegiac, străinătatea, în antiteză cu ideea de spaţiu venet germinativ, desprinsă din poemele Eugeniei Bulat, e proiectată obsesiv, ca o latitudine a tristeţii şi a durerii, unde eul trăieşte sentimentul sterilităţii artistice şi starea fiinţei condamate la ne-comunicare: "DE VOR VENI ACELE ZILE,/ când cad fulgii ca îngerii,/ tu să nu spui nimănui/ ce ai văzut sus,/ pe muntele negru./ Lasă totul să dispară/ în soarele roşu al amurgului/ odată cu razele lui reci./ De vor veni acele zile,/ când copiii se scaldă/ în apele calde ale amiezii,/ tu să nu-mi aminteşti că exişti./ Rămâi ascuns în sălbatica ta singurătate/ acolo unde se adună strigătele lumii,/ strigăte de durere şi disperare.// E locul spre care duc atâtea drumuri şi de unde nu începe niciunul" (DE VOR VENI ACELE ZILE). În postmodernitate, opinează tânăra cercetătoare Nicoleta Sălcudeanu,  „Tragicul stării de exil se repatriază în ubicuitatea locuită ca spaţiu de descărcare a tensiunilor existenţei mundane”[2][2].
Însemnele prezentului în care se consumă destinul eului apar proiectate în tonuri sumbre, contrastând cu altele, luminoase, dintr-o altă dimensiune – cea a trecutului. Interioritatea celui care scrie e fisurată de regrete şi de amintirea altei lumi: "Demult nu culegi/ florile rare ale bucuriei./ S-a acoperit pământul/ cu praful alb al stelelor căzătoare/ şi nu mai recunoşti lucrurile/ care cândva te înconjurau cu dra-gos-te.// Pe aici s-a lăsat întunericul( şi nu mai poţi reveni/ la leagănul veşnic verde/ al vi-su-ri-lor (DEMULT NU CULEGI FLORILE RARE ALE BUCURIEI).
Mutaţiile ce se produc în conştiinţa artistului originar din alte zone geografice şi culturale decât cele adoptive implică o abordare dihotomică a noţiunii de patrie, dar şi a propriei identităţi, situată sub semnul dezrădăcinării certe şi al înrădăcinării incerte. Cităm din Andrei Langa: "Ce a mai rămas din tine,/ patrie părăsită de timp,/ de larma mahalalelor de altădată,/ din zilele lungi ale lumii?// Pământul nu mai poartă urmele mici/ ale paşilor noştri grăbiţi/ undeva spre alte patrii,/ departe de casa soarelui.// Sus te salută stelele triste/ din ochii copiilor tăi călători.// Cine însă să-i recunoască?/ S-au scuturat seminţele magice/ ale soarelui acesta mare/ şi nu are cine le culege (CE A RĂMAS DIN TINE).
Compunerile lirice ale poeţilor basarabeni Eugenia Bulat şi Andrei Langa se înscriu în opera unei generaţii de scriitori, decăzute din arealul firesc şi dislocate pe alte spaţii geografice, unde, totuşi, au reuşit să se afirme. Volumul Copacul călător/ El árbol viajero a apărut în ediţie bilingvă, româno-spaniolă şi a obţinut Premiul revistei Katharsis-2008. Etalând, în egală măsură, o poetică a extroveririi şi a introvertirii, Veneţia, ca un dat... sau Jurnalul unui evadat din Est, va fi urmată de o ediţie bilingvă, Venezia ti fu data (Editura Cartier, 2008, traducere de Gabriela Molcsan); În debara. Al doilea jurnal al unui evadat din Est, volum apărut în 2010 la editura Gunivas din Chişinău în ediţie bilingvă, româno-italiană, cu titlul paralel Nello Sgabuzzino : Il secondo diario di una latitante dell'Est, fiind tradus în italiană de Geo Vasile.


[1][1] Adrian Dinu Rachieru, Cuvânt de însoţire (prefaţă), în  Eugenia Bulat, Veneţia, ca un dat... sau Jurnalul unui evadat din Est (Artpress, Editura Augusta, Timişoara, 2008, p. 7 – 10.
[2][2] Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hîrtie. Eseu despre exil, Editura „AULA”, 2003, p. 63.

Un comentariu :