POEMUL TĂCERII*

POEMUL TĂCERII

Tacerea e sus, aproape de cer,

cel ce acoperă privirile noastre,
cel ce frige vederile, sparge timpanele,

ne înfioră ființa cu fulger din nori.

Nu stă la picioare, unde mișună totul

cu efervescență, de neînchipuit,

și nici în lucrurile ce nu se mai mișcă,

și nici în răcoarea, cea a dimineții.

Tăcere-i ceva ce trece pe alături,

apucă pe drumurile întortocheate,

cărări suprapuse peste rădăcini,

ocolind vocile de pe costișă.

Ea își duce tiptil tot golul din piept,

căutând să ajungă pe vârfuri de munte,

acolo să-l umple cu aerul rece,

departe de lumea impacientată.

EL POEMA DEL SILENCI

El silenci és allà dalt, a prop del cel,
el que cobreix les nostres mirades,
el que crema les visions, trenca els timpans,
ens estremeix l’ésser amb llamp de núvol.

No és als peus, on tot formigueja

amb efervescència, inimaginable,

ni en les coses que ja no es mouen,

ni en la frescor del matí...

El silenci és quelcom que passa al costat,

avança pels camins entortolligats

-viaranys superposats als arrels-,

evitant les veus de l’abisme.

Ell se’n du d’amagatotis tot el buit del pit,

buscant arribar als cims de muntanya,

per omplir-lo allà amb l’aire fred,

lluny del món desinquietat.

*Poema d’ANDREI LANGA traduït del romanés al català per PERE BESSÓ