LEONIDA LARI: VIZIUNI METAFIZICE (II)

 LEONIDA LARI: VIZIUNI METAFIZICE (II)*  

Venerată și elogiată de unii critici literari, criticată de alții încă din debutu-i promițător („Piața Diolei”, 1974), Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, câștigând sau recâștigând simpatia cititorului de rând cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare noua apariție editorială. Indubitabil rămâne faptul că doar criticii imparțiali și cititorii activi sunt cei care au știut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei opere sau a unui destin literar, acestora fiind-le străin orice soi de interese personale sau de grup. O asemenea reacție firească și sinceră (chiar și atunci când e exprimată în mod tacit) poate să aibă credibilitate și durată în timp și spațiu, lăsând astfel să se întrevadă carențele referințelor arbitrare ale unor critici literari.

Nu intenționăm cumva să minimalizăm aportul exegeților la diseminarea valorii artei cuvântului scris. Totuși, datoria criticului sau a cercetătorului literar a fost și este mai mult de natură informativă/formativă, consistând în a aduce la cunoștința lectorului metodele de pătrundere în tainelor creației, sensibilizând astfel opinia publică la apariția unui nou autor sau a unei cărți de valoare. Criticul s-ar asemăna astfel cu un arbitru de fotbal, a cărui prestație și judecată promptă vor fi cu atât mai valoroase, iar jocul  între părțile adverse cu atât mai reușit, cu cât mai puțin se va face observată prezența sa în teren.

Dacă e să ne referim la volumul „Sibila” (ed. Democrația, 2006, Arhiva MNLR, nr. de inv. 14911), apărut la București sub îngrijirea editorului Eugen Florescu, acesta confirmă sau reconfirmă referințele de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit (și viceversa) - parcurs nelipsit de tot soiul de sinuozități - autoarea și-a selectat cu atenție piesele de rezistență scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă și să convingă în același timp eventualul lector că ceea ce trăiește are continuitate, spor și eficacitate valorică. Efuziunile-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau imaginare, pe care le trăiește sau le retrăiește poetul: „Căci suflă Universul-n noi! / Cu acest suflu respirând, / cu orice rană luminând, / Noi împlinim metareal / Setea de veșnic ideal / Și ne-apărăm orice trimis, / Când ploua-n gând, când plouă-n vis” (“Ploaie în gând, ploaie în vis”). Un factor nu mai puțin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conține și în desenele grafice, cu tentă de pictopoezie, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul „Sibila”.

Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacționează culorile și imaginile voit abstractizate cu poezia însăși. Sufletul omului, așa cum se întitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuță pe un râu, râul trecerii dintr-o lume în alta - Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor etc.) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu „sufletul” în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi ușor de pătruns și mesajul bătrânului din poemul „Șarpele” de pe pagina precedentă: „Ne amărâm la gândul că vom muri cândva, /Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine”. Vom observa că și celelalte desene grafice își au corespondențe lirice în contextul cărții, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creație. Mai mult decât atât, nu se știe care și cui i-au servit autoarei drept motiv de inspirație, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru distincte poezii, căci și una și cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc și generând un evantai de cuvinte și culori. Procedeul nu e nou și are rezonanță în literatura tuturor timpurilor, mulți dintre poeții vizionari ai lumii făcând uz de penel și de vopsele pentru a se face mai înțeleși sau pentru a-și întregi arta poetică cu alte modalități plastice de expresie. Ori, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puțin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparținând genului de artă plastică. Acesta e și cazul unui artist plastic, care ar fi ridicol dacă nu ar ști ce e o „metaforă” sau un „picior de vers”. O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menționat aflăm un poem închinat lui și intitulat în mod generic „Cântă cocoșii...”. De ce zic că poemul respectiv e întitulat în mod generic, fiindcă vine în consonanță lirică cu o poezie semnată de Leonard Tuchilatu, despre care amintește și scriitorul George Meniuc în prefața sa la cartea „Sol” (Chișinău, 1977): „Încolțit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat ca și ciobanul din baladă, predestinat morții, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găsește altceva decât o viziune cosmică”: „Ascultă, au cântat cocoșii de zi... / S-au deschis porțile mari ale lumii, Mamă”.

Dar să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei „Despre poeți, poezie și „Singurul”, așa cum sună titlul din „argumentul” volumului la care ne refeream mai devreme, prin „Singurul” avându-l în vedere pe însuși Dumnezeu. Să zici că „Poezia e scrisă de oamenii cei mai triști și mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul „argumentului” său, înseamnă cel puțin să anulezi neintenționat ceea ce au susținut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată (și mai este?) de spirit militant, exploziv în esență, în stare să dea ripostă oricui și oricând pentru a se apăra de hulă și a apăra adevărurile pe care le susține, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Se știe doar că poeta a trecut prin câteva etape de creație, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma „poet vizionar și antisocial” sau „poet mistic”, lucru mai grav pentru acea perioadă sovietică la care facem referință (vezi plachetele de versuri „Piața Diolei”, „Marele vânt” sau „Mitul Trandafirului”). Pe de altă parte, volumul „Anul 1989”, editat la Chișinău, conține mai multe poeme de factură socială, „patosul civic”, fiind o nouă fațetă a liricii sale, care va răzbate și din alte cărți editate ulterior („Dulcele foc”, „Învingătoarele spații” sau „Răstignirea porumbeilor”).

Din același registru poetic vizionar fac parte și eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul „Epifanii și teofanii”, care denotă apetența ascetică pentru religios, credința în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberații lirice. Una peste alta, constatăm că „singurătatea” și „tristețea” sunt sau caută să fie, reieșind și din „argumentul” autoarei la cartea Sibila, caracteristici esențiale ale poetului modern sau postmodern, cum nu s-ar numi acesta. Etichetările generaționiste nu-și mai au loc aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului modern a anihilat sau duce la un proces de anihilare universul imaginar, caracteristic omului încă din timpurile preistorice. De un asemenea pericol ne avertizează și autoarea, subliniind cu pertinență în același „argument” că „Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli și mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar și de aceea că poezia cuprinde tristețea și singurătatea lumii, sublimate prin frumusețe” (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o „frumusețe nelocuită”: n.n.). Bine scris, dar avem certitudinea că mulți dintre cei care fac poezie ar căuta să nu-i dea dreptate Leonidei Lari. Judecând lucrurile la justa lor valoare, așa cum au fost explicate și enunțate mai sus, nu avem prea multe de adăugat la cele scrise anterior. Vom aminti doar că poezia ca gen literar e un material abstract prin excelență rămâne la discreția oricărui poet să „plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulți riscă ca, spre finalul strădaniilor lor, să se aleagă cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginației seci și lipsite de harul divin. Asta pentru ca să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă precum că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu. Reieșind din arhicunoscută idee ce relaționează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm și o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind „pioșenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut să avem chipul Său, de ce nu am reuși să ne îndumnezeim și noi?

În acest context, Leonida Lari propagă „singurătatea” și „tristețea”, luate la un loc, drept singurele și esențialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Ori, afirmă dânsa, „Poeții sunt triști pentru singurătatea Lui”. Luând ambele caracteristici drept un argument ce tine implicit de actul de creație, Leonida Lari însă nu se dezice la stilu-i tradițional și de forma directă de expresie, zicând: „De-oi fi-n vreo pușcărie de pomină / De-oi fi pe-un munte. Ascetic, auriu, / Din criză de hârtie, cu lumină / Pe aer poezia am s-o scriu”. Sub aceeași notă declamatorie încheie poemul cu rândurile: „Eu sunt un trist poet și las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând, / Că de la Domnu-i dată libertatea / și că Unirea nu se-așteaptă în rând” („Poetul și puterea”).

După cum putem observa, spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă. Vom face o altă paranteză pentru a reveni din nou la desenele prezente în volum, câteva dintre care denotă atașamentul pentru faună și floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o redea în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate „Motanul Fifi” sau „Câinele Nort”, două lucrări remarcabile prin naturalețea lor. „Sirena și delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, își au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relația reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică chiar („Lupul”). Poeta zice: „Lupul nu are cum să fie dual, / L-am văzut într-o noapte, pe gheață, / Se scălda, pe când mentorul universal / Mă gătea pentru viață. // M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini, / Hăituit într-o vale amară, / M-a rugat, măcar frații săi ce-ajuns-au câini / Lângă om să nu moară”.

Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în mod automat în memorie poemul rusului Serghei Esenin, închinat unei cățelușe care, chiar fiind moartă, își alăptează puii. În altă parte, aflăm o nouă inter-relație specială, între om și lumea animală, de fapt între eroul liric și un delfin, una de asemenea de respirație cosmică. Poemul „Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o ființă umană și un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărții și intitulat Sirena și delfinul. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai ușor percepute versurile: „Soarele-apune singur pe ape sângerând, / Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste / și-n valurile care de țărm se-aud izbind / Eu și delfinul părem două animale triste” („Delfinul”). Și iarăși „tristețea”, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, sugerează tendința de depășire/transcendere a realului. Întunericul nopții devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena și Delfinul. Evadarea din spațiul îngust al cotidianului se produce în mod eminescian și are un profund răsunet metafizic: „O lună ca securea se va ivi apoi / Și va tăia hotarul ce astăzi ne desparte, / Și-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi, / dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe”.

Pe aceeași coordonată lirică sună și poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism, substituind la nivel de imagine supradimensională cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate și reprezintă cazul inundației din delta unui râu din România, când apele dezlănțuite au înghițit totul din jur, dar și un cal mare și frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea: n.n.) se derulează astfel într-un registru înalt de supra conștiință, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaștem, neavând analogie în modul-i modern de reprezentare faptică sau fictivă. Impregnată în realitatea imediată și receptivă la necesitățile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari își trage esențele din zonele periferice realului, acolo undea devine posibilă apropierea de Singurul, așa cum îl supranumește ea pe Dumnezeu.

*text revăzut și redactat