El amor es su entornada sustancia
Encendido en los boscajes del tiempo, el amor
es su entornada sustancia. Abre
con hociquillo de marmota,
senderos y senderos
inextricables. Es el camino
de vuelta
de los muertos, el lugar luminoso en donde suelen
resplandecer. Como zafiros bajo la arena
hacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floración
de pedernal, blanca y hundiéndose
y volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,
de la calma del agua, y del sol
que toca,
con dedos ígneos y delicados
la frescura vital. Así nos dicen
con su candor de caracolas; así van devanándonos
con su luz, que es piedra,
y que es principio con el agua, y es mar
de hondos follajes
inexpugnables, a los que sólo así, de noche,
nos es dado ver
y encender.
Dragostea e substanța sa simpatetică
Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotă
cărări și cărări
încurcate. E calea
de întoarcere
a morților, un luminiș
unde aceștia revin
să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescență
de silex, albă,
afundându-se
și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,
de la liniștea apei, de la soarele ce atinge,
cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă
cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și
marea
de adânc frunziș
de nestrăbătut, pe care doar
așa, noaptea,
ne e dat să o vedem
și să o încingem.
Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)
Sin ti
Cuando me quede sin ti
no me crecerán más las uñas
ni el cabello
Sin ti,
congelaré para siempre el firmamento
en un eterno gris
/colores de lamento/
Sin estrellas
Sin luna
Sin un sol
Olvidaré masticar
y decir buenos días
a la gente que más quiero.
Cuando no estés conmigo
ni a mi lado
incendiaré mi balsa,
se secarán mis rios
Se morirá mi verde
Todo me será ajeno
Vulgar,
solo e inútil
Sin ti
no tendré más destino
y perderé mi nombre
y creo que en cuclillas
me quedaré flotando para siempre
en un limbo frío
Sacudida, sin habla
espectando mi enloquecido drama.
Cuando no estés más a mi lado
seré una solitaria sola
y alguien caritativo
me inventará una vida
Pero tendrá que hacérmela
creer cada mañana.
Fără de tine
Când voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părul
Fără de tine,
voi acoperi pentru totdeauna
bolta cerească
cu un gri etern /culori ale tânguirii/
Fără de stele
Fără de lună
Fără de soare
Voi uita să mănânc
și să salut
oamenii pe care-i iubesc mai mult
Când nu vei mai fi cu mine
și nici alături
îmi voi da foc la plută,
îmi vor seca râurile
Verdele meu va muri
Totul îmi va fi străin
Vulgar,
îndepărtat și inutil
Fără de tine
nu voi mai avea destin
și numele mi-l voi pierde
și cred că așa ghemuită
voi rămâne levitând pentru
totdeauna
la o margine rece de univers
Cutremurată, în tacere
așteptând înnebunită mea
dramă.
Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată
și cineva milos
îmi va inventa o viață
Însă va trebui să mă facă să cred în ea
în fiecare dimineață.
Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)
Amour Fou
Cada uno en
su asiento
o de pie en su lugar
la ciudad recorremos
deseando llegar pronto
ligeramente incómodos
entre extraños molestos
En el fondo
tenemos mucho miedo
de sabernos
reunidos aquí
en esta humilde luz
contra la noche
En el fondo
tenemos mucho miedo de sabernos
como grandes amantes reunidos
Como grandes amantes reunidos
en el pliegue del manto de un dios ciego
Como polvo de estrellas reunidos
bajo esta luz fugaz nos desconocemos
Porque es muy breve el tiempo concedido,
evitamos mirarnos
Porque es muy breve el tiempo concedido,
amor tal en los ojos
sería sangre
Podría destruirnos
Así que vamos graves
como veinte astronautas que se encuentran
en extraño planeta
y de amor tal
que todo desintegra
no se miran siquiera
Y surcamos las calles
deseando no llegar
no tener que perdernos
tan fuera de la luz del colectivo
que nos congregó a todos,
pasajeros,
boleto en el bolsillo
El módico milagro
que pronto quedará
para siempre perdido
No tocar ese timbre no tener que bajarnos
–hasta nunca–
en nuestros respectivos paraderos
Amour Fou
Fiecare
pe seama sa
în grabă mare
cutreierăm orașul
dorind să ajungem rapid
ușor incomodați
printre ciudățeniile agasante
În suflet
purtăm multă frică
să ne știm
reuniți aici
sub astă lumină umilă
în toiul nopții
În suflet
purtăm multă frică
să ne știm
reuniți
ca marii amorezi
Ca marii amorezi
reuniți
în falda mantiei unui
zeu orb
Ca praful de stele
reuniți
sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem
Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,
evităm să ne privim
Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,
dragostea însăși e sânge în ochi
Ar fi putut chiar să ne ucidă
Așa că arătăm solemni
ca douăzeci de astronauți
care se află
pe o planetă ciudată
și din atâta dragoste
ce distruge totul în jur
nici măcar nu se privesc
Și brăzdăm drumurile
dorind să nu ajungem
să nu apucăm să ne ducem
prea departe de lumina cercului
ce ne-a reunit pe toti,
pasagerii,
cu biletele în buzunar
Mic miracol
ce degrabă va rămâne
pierdut pentru vecie
Nu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm
- niciodată -
la respectivele noastre puncte de destinație
Montserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)
Sublimación
Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.
Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.
Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.
Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.
Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.
Sublimare
Ce pot să fac
dacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,
dacă mâinile nu mi se supun
nici mareea nu ține seama de subterfugiu
și revine Luna ca întotdeauna
pentru a ți se pripăși la piept.
Ce pot face cu aceste degete inutile
cu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușă
unde vântul suflă dinspre apus
până la răsăritul soarelui iar noaptea
revine după trecerea timpului nocturn
al nesomnului luminii.
Cum pot să-mi scot din gură funigeii
fumului și vocea sa dulce de miere,
să împiedic ca sticla să se acopere
cu ceața de la furtună și să dezgolească
buzele tale naufragiul tăcerii
versului prins fără acul îndoit
în plasa sorilor desenați
la întâmplare în zorii sentimentului
ce se agață de apă
și pătează caligrafia
cuvântului oral.
Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului
unde germinează arbuștii din oase
și se îmbrățișează cenușiul și transparența
săruturilor prin întuneric
în roua de la capătul poemului
și în rana intangibilă din corp.
Ce pot să fac pentru a nu sta
trează
și nici să-ți simt ochii în privire,
ce să fac cu pielea,
cu suferința sângelui,
zi-mi ce se fac cu sufletul,
cu noi,
și cu iubirea.
*A. Langa
