Români prezenţi la Festivalul intercultural din Castro Urdiales

Asociaţia românilor “Atheneum” din Castro Urdiales (Cantabria) devine tot mai cunoscută în regiune graţie şi ultimei sale particpări la tradiţionala săptămână interculturală, desfăşurată cu mult succes de către organizatori, la finele lunii octombrie a.c., în Piaţa Barrera din acest cochet orăşel maritim, ce reprezintă în paralel şi un simbol al conchistei romane a părţii de nord a Spaniei.
Apropo, “Român în lume” a semnalat acu un an în urmă înfiinţarea acestei asociaţiei culturale româneşti, a cărui preşedinte, Marin Mitre, demonstra atunci disponibilitatea de a colabora cu organele autorităţilor locale întru afirmarea capacităţilor native ale compatrioţilor noştri nu doar pe şantierele de muncă sau în alte domenii aleatorii, ci implicit în aria spirituală, acolo unde este posibilă conturarea imaginii pure a unicului popor latin din Balcani (desigur dacă ţinem cont şi de teritoriile de dincolo de râul Prut: n.n.). Să mai notăm în acest context că numărul românilor domiciliaţi în Castro Urdiales a crescut în ultimii ani până la 800 de persoane, ajungând să fie a doua etnie majoritară în oraş, adică, în mod logic, după localnici (circa 30 de mii de oameni)
Desfăşurarea unui asemenea tip de festival intercultural nu este o noutate în Cantabria. Sunt arhicunoscute manifestări similare care au loc anual în Santander sau Torelavega. Doar că, în cazul dat, aşa cum ne-a relatat Patricia Porilla, asistentă socială la primăria din localitate, responsabilă pentru actuala ediţie, există o diferenţă de atitudine faţă de localnici şi oaspeţii prezenţi, una neformală, ce consistă în atragerea lor în diverse acţiuni ale programului de activitate. Printre altele, dumneaei a mai subliniat că prezenţa românească face sărbătoarea şi mai atractivă, etalând fără rezerve calităţile organizatorice şi pur umane ale maramureşanului Marin Mitre, ex-consilier în primăria locală. Evidenţiat în mod personal şi de către Patricia Porilla, preşedintele de la „Atheneum” corespunde caracteristicilor făcute dovedindu-se a fi un tip inteligent, amabil şi deschis către toţi cei din jur, reuşind să le explice celor interesaţi multe lucruri necunoscute despre România, dar şi să fie atent la conţinutul programului cultural, fie că urmează o prezenţă românească de dans folcloric sau este pus în scenă un moment teatralizat pentru copii, prezentat de o trupă de locală.
Aşa se face că la standul rezervat reprezentanţei româneşti veneau în permanenţă vizitatorii, deşi era o oră matinală, deşi mulţi români, membri ai asociaţiei, erau la muncă, unii dintre ei promiţând să revină în piaţă după ora mesei sau spre seară. Însuşi standul părea a fi unul obişnuit: câteva mostre de produsele alimentare şi vinuri neaoşe, mai multe lucrări religioase aduse de părintele Sorin Tomuţiu de la Parohia "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Santander, dublate de un set de imagini fotografice, realizate pe viu de ziaristul de la revista locală “El coreo”, Sergio Pablo Garcia, pe durata unei recente deplasări în România.
Produsele alimentare şi băuturile au fost propuse de un magazin românesc din localitate, artefacturile religioase au fost aduse de părintele Sorin în persoană (lucruri foarte importante pentru comunitatea românească din zonă, după cum ne-a mărturisit Marin), iar fotografiile, reprezentând realitatea românească (în special pe cea de la sate), au fost puse la dispoziţie de către inimosul ziarist spaniol de la “El coreo”, tot el, din câte am aflat, urmând să comenteze în scris, în formă de reportaje ad-hoc, experienţa sa trăită în România şi să reflcteze în parte asupra sufletului neamului dac.
Stereotipurile despre români, create artificial de mass-media de pe peninsula iberică şi inoculată în mentalitatea localnicilor, preocupă în mod deosebit pe Marin Mitrea şi acest fapt dubios, afirmă dumnealui, este un motiv serios de a ne pune în gardă şi a ne strădui să evidenţiem calităţile noastre native, inclusiv şi pe calea participării la astfel de festivaluri interculturale.

Feodosie Vidraşcu. Romanul "Prin vâltoare"

Feodosie Vidraşcu. Romanul "Prin vâltoare"

Se impune să specificăm din start faptul că scriitorul Feodosie Vidraşcu, născut pe data de 11 ianuarie 1929 în satul Mileşti (Nisporeni), autor de romane (”Prin vâltoare„, ”Răcoarea brazdelor”, ”Pe strada Trandafirilor” ”Cheiul Speranţei”), naraţiuni documentare (”Petru Groza”, ”Tudor Arghezi” şi ”Rapsodie”(scrise în limba rusă: n.n.)), piese de teatru (”Păcatul minciunii”, ”Două vieţi şi a treia”), precum şi publicist cunoscut mai ales prin activitatea prolifică la revista moscovită ”Novâi mir” (Moscova), aproape că a dispărut din conştiinţa critico-literară basarabeană contemporană. Poate că de vină a fost şi aflarea sa de lungă durată în îndepărtata Rusie, acolo de unde nu a mai revenit la baştină nici până astăzi. O cauză mai plauzibilă a situaţiei create, însă, pare a fi tributul plătit timpului ideologizat în care a trăit şi a activat scriitorul...

Fără a intra în detaliile mai mult sau mai puţin cunoscute ale acestui destin scriitoricesc comun, pe care l-au trăit în mod voluntar în anii postbelici de sovietizare şi alţi autori din cohorta propovăduitorilor realismului socialist, să încercăm a depista în lucrările lui Feodosie Vidraşcu acele tangenţe de conţinut inedite care pot să ne dezvăluie relaţiunea spirituală cu baştitină şi, implicit, cu sătenii...

Fluxul retroactiv al memoriei, îndreptat în direcţia reliefării realiste a ataşamentului faţă de satul natal, dacă e să facem iarăşi abstracţie de nocivul element de ideologizare la care făceam referinţă mai sus, îl aflăm perfect revelat, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului, în paginile romanului ”Prin vâltoare” (Chişinău, 1956), deşi valoarea lui artistică poate fi apreciată doar până la un punct.

Filmul evenimentelor care se derulează în roman acoperă o perioadă de timp clar definită, anume cea cuprinsă între anii 1939-1945. Uşor de înţeles şi din titlu, eventualul lector va avea ocazia pe viu să retrăiască tragedia basarabeană de pe timpul Războiului doi mondial, deşi aceasta se vrea observată de autor dintr-un unghi prea îngust şi voit pretenţios din punct de vedere artistico-ideologic, asta dacă e să urmărim cursul evenimentelor în desfăşurarea lor temporal-spaţială. Cele trei părţi din cuprinsul romanului punctează o linie de subiect bine marcată sub aspectul realizarii criptice, supără însă tendinţa exclusivă a naratorului de a o direcţiona spre un punct final marcat ideologic în totalitate, care pe parcurs, spre regret, degenerează ca valoare romanescă şi alunecă în zona unei proze-manifest ordinare.

Vom trece peste diversele clişee şi calapoade literare ce ţin de elementele ideologizării comuniste proprii acelor vremi, încercând să ne concentrâm exclusiv pe textele unde se fac observate referiri directe la panorama socio-culturală şi geografică a Mileştiului, care include, printre altele, diverse toponime, obiceie vechi şi expresii dialectale comune localităţii, chiar dacă autorul schimbă uneori datele problemei din considerente ce ţin exclusivamente de laboratorul său de creaţie, inclusiv rebotezând satul Mileşti în Petriceni, precum şi numele unora dintre personajele reale care i-au servit drept motiv de inspiraţie...

Începutul romanului predispune la o lectură relaxantă, limbajul popular utilizat fiind un ingredient necesar stilului cursiv al naratorului. Scris la persoana întâi, romanul captivează prin realismul imaginilor descrise, cum ar fi, spre exemplu, cazul când unuia dintre personajele centrale, Vanea, îi cade la ieşirea din ograda „o bucată de brazdă cu iarbă uscată, pusă de mamă-sa astă vară (pe stâlpul porţii), ca să nu-i fure cineva mana de la vacă”, iar acesta auzi drept răspuns o expresie batjocoritoare la adresa sa, ieşită din gura lui Ghiţă (Castravete), alt personaj central şi bun prieten din copilărie: ”– Hă-tii! Da bine te-o mai pocnit mana vacii, măi! Zău, parc-o dat cu tunul nu alta!..”.

Linia de subiect a romanului porneşte cu descrierea ajunului zilei de Sfântul Andrei şi gaptul cum se sărbătoreşte în mod tradiţional aceasta de către tinerii din sat, care vin pe ospeţe la mândrele lor, speriate de apariţia lor şi apărându-se cu o cunună de usturoi, cică pentru „ca să nu îi mănânce strigoii”. Tradiţionalul obicei de iarnă, când fetele fac vrăji la acea dată pentru a-şi afla ursiţii, iar junii fac glume pe seama lor, finalizează cu un festin bogat, aşa cum scrie autorul „cu găluşte unsuroase cu bulgur şi păsat, învălit în frunze de curechi murat, cărtoafe înăduşite în cuptor şi colivă de grâu cu făină prăjită pe de asupra”. Apoi urmează veselia, cu dansuri şi hore aprinse, când flăcăii tropăie din picioare, strigând fiecare cu voce tare: „Cine joacă băsmăluţa/ Săruta-i-aşi eu guriţa!..”. Însuşi motivul discordiei ce se iscă între cei doi prieteni se dovedeşte a fi unul de natură clasică, anume dragostea lor comună pentru Anuţa, camerista boierului cel mare Siriţeanu, care, subliniază autorul în mod ironic, „singur nu s-ar da într-o parte de aşa podoabă de fată”.

Practicând o scriitură captivantă de natură romanească, ale cărei elemente neaoşe sunt proprii generaţiei lui Ion Druţă, naratorul transbordează imaginar lectorul în lumea mirifică a vieţii de la sat. Trezirea din somn a sătenilor, după ce au trăit o noapte furtunoasă, se face în stil voit cosmogonic, anume cu „o trâmbiţare de cucoş”, care venea dinspre „Dealul Morii” şi de la înălţimea căruia se desluşea prin întuneric panorama satului. De acolo, de pe muchia acelui deal, scrie autorul făcând uz de o imaginaţie curioasă: „Se zăreşte şi Căţănăul, înălţându-şi spre cer cele trei gheburi, ca o cămilă uriaşă”. Acestea şi alte toponime proprii Mileştiului antebelic se păstrează şi astăzi în memoria colectivă a sătenilor, ca şi unele nume ale personajelor din proza vizată, cum ar fi popa Gobjilă, Duduca sau boierul de la conac, pe moşiile căruia erau chemaţi să lucreze ţăranii băştinaşi de un oarecare Toader Croitoru, care umbla şi striga îndelung la fiecare fircărei case: „Mâine la lucru la boier, măi, douăzeci de lei la bărbaţi şi cinsprezece la femei şi mânca-a-are, mă-ăi!”.

Tot din context mai aflăm cum copiii de ţărani umblau la şcoala sătească, unde veneau „pe apucate” din cauza că nu aveau haine şi încălţăminte suficientă, lipsa lor de la ore făcându-l să crape de ciuda pe directorul şcolii Vioreanu. De rând cu alte date memorabile expuse mai sus, aflăm şi alt adevăr luat din realitatea vremii, anume faptul cum elevii, care veneau la şcoala situată în preajma bisericii, îşi începeau lecţiile intonând în cor o rugăciune, aşa cum precizează naratorul, „...cu feţele îndreptate spre ungherul cu Sfântul Gheorghe (hramul bisericii din localitate: n.n.) şi stând în genunchi: „Înger, îngeraşul meu,/Ce mi te-a dat Dumnezeu/Totdeauna fii cu mine/şi mă-nvaţă să fac bine...””.

În paralel este descrisă munca răzeşilor pe câmpurile boierului, făcută mai mult pentru o plată simbolică (boierul vizat fiind Alic (zis Franţuzul), despre care îşi amintesc bătrânii şi astăzi că era căsătorit cu nepoata vestitului boier Constantin Cazimir: n.n.), iar în aer răsunau cântece populare inedite, unul mai trist dintre care era comun mileştenilor: „La şuşmeaua de la cruce/Curge-o apă şi se duce. /Curge, curge, nu se-ntoarce, cine bea copii nu face. /De ştia măicuţa mea,/Se ducea şi ea să bea,/ Pe mine nu mă facea...”.

Iată cum ar fi sunat un dialog în chestiuni de afaceri, fază pe care o avem redată cu lux de amănunte în romanul „Prin vâltoare”: „- Mai ai mult de arat aici, la boier? - Încă vreo săptămână. - Da După Rădi când începi? Deamu încolo, pe după paşte. - Eu credeam că ne-om împăca şi mi-i ara şi mie o bucăţică de pământ la Vladnic...”.

Merită să remarcăm un amănunt esenţial ce ţine de conţinutul romanului, anume că naratorul nu îşi reduce descrierile la simple observaţiuni de ansamblu, însă nici nu caută să tensioneze evenimentele ce se petrec pentru a pregăti lectorul către marile grozăvii belice ce urmau să aibă loc. Realitataea cotidiană apare desenată în culori mai puţin stridente, vare poate fi asemuită cu liniştea ce se lasă în ajunul furtunii...

Deocamdat viaţa din jur curge ritmic, cămăraşii adună bani pentru a plăti muzicanţii la jocul ce se făcea la sărbătorile de Paşti, ce se petrecea într-un loc cunoscut de către toţi sătenii, adică „În Drum la Darie”, acolo de unde pe parcursul acelui eveniment de masă, remarcă autorul cu un fin spirit de observaţie, „...se auzea bătaie de dobă, dârâit de dărăbănică şi mai aducea vântul un bâzâit ca de bondar - dibla lui moş Alexa”. Sărbătoarea propriu-zisă începea şi continua cu dansuri şi cântece populare, iar muzicanţii îşi făceau lucrul cu brio chiar în cerdacul primarului, aşa cum se specifică în context, „până când soarele se lăsa după Căţănău”...

„Din Dealul Morilor se vede Vâduţul, un fundac numai livezi. Câţi meri şi câţi prăsazi sunt la Văduţi. Dar toate livezile de aici îs moşie răzăşească a ţăranilor înstăriţi...”. În rândurile de mai sus este vizată o altă parte a comunei Petriceni/Mileşti, văzută dintr-o perspectivă panoramică, adică Văduţul, acolo unde îşi avea pământurile Gheorghe Castravete, un personaj inventat în roman, acesta fiind probabil prototipul unui om înstărit al satului, care, scrie autorul, dădea cu împrumut bani consătenilor, în special răzeşilor care posedau arii învecinate cu hectarul său moştenit de la părinţi. Faza era că datornicilor, în contul banilor ce urmau să-i întoarcă, li se propunea cumpărarea pe bani puţini a loturilor lor de pământ, altele sădite cu vii şi livezi, în acel mod Castravete extinzându-şi moşia.

Pentru a descărca atmosfera tensionată şi a tempera cursul evenimentelor ce se succed cu repeziciune, naratorul recurge uneori la momente de satiră şi umor din viaţa localnicilor, cum ar fi, spre exemplu, reproducerea unui banc de către Vanea („bun de spus braşoave”), care îl avea drept prototip autentic pe unul dintre ţiganii oploşiţi pe la Petriceni/Mileti: „Apoi iaca, măi, o furat un pui de ţigan, ca tine, un cal. La judecată l-au osândit la spânzurătoare. S-a pornit el la spânzurătoare ţanţoş, da din urmă bietul tată-său cu lacrimile pân în pământ se tot căina: „Dragul taichii pui, cât de rău ţi-a fi în cui”. Da el, puiul, ajunge la spânzurătoare şi, când să-i puie juvăţul în gât, zice: ”Aoleu, cuconaşilor! Am o rugăminte: Spânzuraţi-l, mă rog, pe tata, că eu mă gâdil”.

Pe lăngă argumente aduse mai sus, există şi alte argumente în favoarea identificării Mileştiului actual cu Petricenii din romanul „Prin vâltoare”. În Capitolul IV al prozei aflăm despre faptul cum o mamă („a lui Tolea”) îşi trimite fiul la păscut vaca „După Rădi”, acolo unde îşi avea vie moş Ion Horceag, de rând cu popa de la biserica din sat, punându-i iniţial în trăistuţă „o felie de măliguţă, vreo câteva cozi de ceapă, o legăturică de sare...”. Se impune să remarcăm în acest context că popa (Gobjilă) este des vizat în termeni satirici de narator („cu bărbuţă rară şi sură, răsfirată în două”), acesta fiind de fapt un personaj real, aşa cum ni-l descie autorul „..cu bani în bancă la Bucureşti şi soţie-preoteasă care îi soră cu nevasta lui Jianu, subsecretarul de stat la Interne...”.

Într-o lumină satirică apare redat şi tabloul retragerii soldaţilor români peste Prut, (cauzată de răufamatul tratat sovieto-german „Molotov-Ribbentrop”: n.n.), odată cu care pleacă şi câţiva locuitori „mai înstăriţi” din Petriceni/Mileşti. De fapt, odată cu descrierea acestui episod emblematic încep să apară tot mai des accentele ideologizante în roman, utilizate cu mare frecvenţă şi conţinând o idee clar direcţionată, dusă până spre finalul prozei, reflectatând pe larg activităţile comsomoliştilor şi a ştabilor lor comunişti „de la raion”.

Un caz demn de remarcat în roman, dacă e să ne limităm doar la conţinutul ce ne interesează în mod special, ţine de ultimile luni din ajunul războiului, când se afirmă că ar fi fost reconstruit „clubul” din preajma actuale primării, ridicat pe fundamentul ce urma să fie localul unei alte primării vaste, finanţate de liberalii români. Pe acel loc se presupunea că avea să încapă locuinţa primarului, biroul unui notar, arhiva şi alte „odăi de rezervă”. Asta se întâmpla înainte de fatidica zi de 28 iunie 1940, localul acelui edificiu cultural, odată reconstruit, durând până prin anii 90 al secolului trecut, atunci când s-a distrus din temelii de către administraţia locală, reproiectată peste acele ruini şoseua centrală ce trece prin preajma actualei clădiri a Primăriei din Mileşti.

Nu putem trece cu vederea şi alte realizări profesionale distincte ale ale lui Feodosie Vidraşcu, adică cele realizate pe tărâmul publicistic, inclusiv susţinerea personală a ideii publicării operelor scriitorului rus Soljeniţin. Ţinând neapărat să subliniem calităţile deosebite de bun narator, interesul nostru pentru acest roman se reduce la cele deja expuse mai sus. Spre regret, din motive pur ideologice, inclusiv de natură filorusă, acele calităţi narative nu s-au materializat şi în alte proze semnate pe parcursul anilor, văduvind literatura româno-basarabeană de o operă ce se prefigura a fi destul de valoroasă...

ELDORADO

Perfil:
Revista cultural-educativa y de religion cristiana rumana-española.

Argumento:
ELDORADO en su estructura y contenido es una revista de orientación cultural-educativa y religiosa, un proyecto periodístico dirigido a los miles de rumanos y moldavos inmigrantes en España (particularmente en provincia de Cantabria) de cualquiera edad, profesión y partenicendo a la religión ortodoxa o catolica.

La revista es apolítica, basándose en los valores humanos reconocidos y manteniendo una relación directa y viva con los posibles lectores. El contenido se fundamenta en la prioridad de darles a los inmigrantes algo importante que le falta viviendo, trabajando o estudiando aquí, además a aquellos que nacieron en España y no pueden expresarse en su idioma natal. Hablamos de cultura y de las costumbres populares de sus países de origen, donde ellos vuelan más por las alas de unos vivos recuerdos. Basándose en estos conocimientos complejos a nivel mental y psicológico que les proponemos, ellos pueden desarrollar más fácil sus identidades únicas para integrarce en la sosciedad española .

Los rumanos, junto con los moldavos, son una nación histórica integra, igual como, por ejemplo, los cantabros y los asturianos cuales todos juntos son españoles, asi que se necesita una misma visión analítica para comprender sus aspiraciones y acercarles de este modo a la sociedad española por la vía del intercambio socio-cultural y relijioso, proceso complejo a traves de cual y los autóctonos pueden saber más sobre istoria, cultura y contemporaniedad rumana.

Datos estadísticos:
Hay que tener en cuenta que, en los últimos años, ha crecido considerablemente el número de inmigrantes prociedentes del Oeste de Europa. Además, con la afiliación de Rumania a la UE, los rumanos, según los últimos datos de la Oficina de Extranjería (publicados en el periódico Rumano en el mundo nr.99 del año 2008), superaron a la cifra de casi 800 miles de emigrantes en España. Junto con los moldavos, la comunidad rumana existente en España se sitúa en primer puesto por el mayor número de inmigrantes. Sin duda, esta situación demográfica pasa y aquí, en nuestra provincia de Cantabria. El diario “QUE” (nr.769 del año 2008) ha publicado un amplio reportaje sobre el crecimiento de la población emigrante rumana-moldava en Cantabria. Según estos datos, los rumanos y los moldavos se sitúan en primeros puestos por el mayor numero de representantes y esta cifra creció rápidamente en últimos 2-3 años, sobre todo es interesante el salto positivo del crecimento de la población moldava en Cantabria. Pero lo recuerdo otra vez que, si los ponemos juntos, la cifra superara por mucho a los inmigrantes de otras nacionalidades y esta cosa hay que tenerlo en cuenta, porque la mayoría de los rumanos-moldavos legales viven con sus familias, compuestos de tres, cuatro o cinco miembros.

Idea base:
Esta reciente estadística tiene sus prioridades para los rumanos-moldavos residentes en Cantabria y viene apoyada por muchas voces de los inmigrantes a favor de la necesidad de publicar una revista cultural-educativa y religiosa. Sus opiniones positivas nos animan y nos crean ilusiones. ELDORADO puede contribuir substancialmente a resolver sus problemas de falta de información cultural-educativa y religiosa, orientada a sus necesidades nacionales genéticas y significando una oportunidad para ellos de no olvidar su patria y de soñar en un mundo mejor.

La metáfora que es la palabra ¨el dorado¨ tiene un mismo significado en ambos idiomas: castellano y rumano. La ciudad o el pueblo mítico, construido totalmente de oro, con los árboles de oro etc. etc., es una atracción admirable para a los soñadores y viajeros. Y quien son los inmigrantes si no unos viajeros en busca de un mundo mejor, pero con las raíces bien enteradas en su tierra natal.

A quien se dirige:
Queriendo ser una puente informativa cultural-educacional y religioso entre España, representada en nuestro caso de provincia de Cantabria, y los únicos países latinos del Oeste europeo, Rumania y Moldavia, la revista ELDORADO propone para todo los lectores - empesando desde los niños de primaria y terminando con los mayores de edad -, un conjunto de artículos y imagines fotográficas completadas con articules de cultura, psiqología, geografía, historia y literatura rumana y española. Allí se van a encontrar múltiples ideas relacionadas con el acercamiento cultural y religioso rumano-español, traducidas de un idioma a otro idioma, componiéndose asi una revista escrita la mitad en rumano y otra la mitad en castellano. Notificamos que, si para los inmigrantes de América Latina este acercamiento socio-cultural a la sociedad española no representa una barriera psicológica, en caso de los rumanos-moldavos se necesita una actitud diferente y efectiva en su esencia. Ademas, a traves del periodico, se quiere expresar varias opiniones sobre la actualidad de los reprezentantes de la iglesia catolica y oficiales del Ayutamento de Santander, Parlamento y Gobierno de Cantabria.
Recursos básicos:
Los recursos básicos que van a contribuir a desarrollar esta idea periodística se limitan a materiales informativo y ilustrativo con carácter autóctono y rumano (revistas, periódicos, libros, varios diccionarios etc.).

Presupuesto (provisorio):
El presupuesto de la revista ELDORADO esta compuesto de los siguientes puntos-claves:
1. Imprenta (original del presupuesto esta anexado) – 16 paginas impresas 4/4 A 3 tintas 23 X 16 cm. en papel de 150 gr. estucado mate. Encuadernación cosida a grape. La periodicidad es de una vez al mes, con una tirada de 500 ejemplares. Importe 680 euro (total con IVA 16% - 788.80 euro).
2. Un redactor principal y responsable de la sección cultural-educativa
3. Un secundo redactor y responsable de la sección religiosa
4. Un fotógrafo y responsable de paginar la revista
5. Un director comercial y responsable de la publicidad
6. Un despacho y técnica necesaria para la actividad periodística

Red de distribución:
La revista puede distribuirse gratuitamente a través del Centro de Inmigración de Santander, o repartiéndola por los colegios donde estudian todos los niños inmigrantes de nacionalidad rumana-moldava, o a través de los locutorios de la ciudad de Santander y otras ciudades de Cantabria visitadas por la mayoría de los extranjeros, así como repartiéndola por la calle, o poniendo una parte de los ejemplares a la disposición de la Capella Ortodoxa Rumana (call. Gr. Dávila 53), donde vienen muchos rumanos-moldavos residentes de Cantabria. Para empezar, la publicidad necesaria se puede hacer a través del periódico Rumano en el mundo (Român în lume), Cantabria Acoge (Santander) o por Internet.


Elaborado por
Andrei LANGA

Nuntă moldovenească made în Spania

„„Orice femeie este frumoasă, dacă-i iubită şi dacă-i mireasă...”. Versurile semnate de regretatul poet Grigore Vieru la un arhicunoscut şlagăr, aflat cândva în topurile preferinţelor muzicale ale basarabenilor, are rezonanţe profunde şi peste mulţi ani de la prima audiţie. Deşi mai rar poate fi ascultată pe calea undelor, melodia pe versurile vierene, având o tentă axiomatică distinctă, rămâne şi azi să ne mângâie auzul, iar simbolul frumuseţii şi al dragostei reciproce, care e în cazul acesta întruchipat de „mireasă”, capătă caracteristici realiste, adică absolut concrete.
Metamorfoza dictată de setea de romanticism se repetă cu regularitate, pe diferite meridiane ale globului pământesc, ţinând cont de caz, situaţie etc. Astfel că nunţile moldoveneşti, de rând cu ţări precum Italia, Grecia sau Franţa, au loc şi în Spania, migrantele noastre aflându-şi ursiţii acolo pe unde poate că nici nu au visat vreodată. Or, fapt demonstrat de realitatea cotidiană fadă, puţine evenimente notorii, personale sau sociale, fac interesantă viaţa conaţionalilor noştri aflaţi departe de meleagurile natale. Un exemplu în acest sens este şi cel al cuplului moldo-spaniol Olga (Palii) şi Sergio, a căror act de căsătorie s-a celebrat recent într-un frumos restaurant din preajma vestitului parc natural „Cabarceno”, situat doar la câţiva kilometri distanţă de capitala cantabră Santander.
Olga, elevă în ultimul an de colegiu, şi Sergio, angajat al serviciului de securitate din Santander, de rând cu părinţii şi invitaţii lor au trăit momente pline de emoţii (pozitive!), tradiţiile de nuntă moldoveneşti aflându-se la ele acasă, aşa cum se mai spune în mod metaforic, şi pe pământul iberic. Melodiilor lente şi dansurilor „en dos pasos” ale localnicilor, ce sunt obişnuite la asemenea gen de ceremonii, li s-au suprapus sârbele şi horele noastre, unii dintre spaniolii prezenţi fiind nevoiţi să o facă pe spectatorii...
Asta s-a întâmplat în nordul Spaniei, pe malurile Mării Cantabriei, în plină toamnă, în lipsa unui ansamblu muzical profesionist, doar cu un disc jockey începător angajat de prin îmrejurimi. Însă chiar şi în aceste condiţii sărbătoarea a reuşit, iar spre sfârşitul nunţii mirele a cântat în limba română şi a învăţat a dansa, desigur că împreună cu aleasa inimii sale, sub ritmurile vii ale melodiilor populare moldoveneşti.

"Lanka" sau "albia unui râu"

Dacă e să privim atent harta Europei, mai exact pe cea a Spaniei, vom descoperi câteva localităţi Langa (vezi: provinciile Avila (Langa), Cuenca (La Langa), Zaragoza (Langa de Castillo) şi Soria (Langa de Duero)). Expresia „albia unui râu”, aşa cum aflăm etimologic tradus idiomul „lanka” de provenienţă ibero-celtă, de la care au demonstrat lingviştii spanioli (ex. Blanca Maria Prosper în vol. „Lenguas y Religiones Preromanos del Occidente de la Peninsula Iberico” (ed. Universidad, Salamanca, 2002 (pag. 134-137)) că a şi provenit antroponimul toponimic „Langa”, sună azi oarecum ciudat, însă semnificaţia lui a trecut demult hotarele timpului şi spaţiului, dând denumiri la sate, după cum vedem mai sus, sau chiar materializându-se sub forma unei genealogii complexe. O dovadă a utilizării largi a toponimului apărut în perioada preromanică, datorată ulterior apariţiei şi dezvoltării Imperiului Roman care, după cum se ştie, a cuprins o bună parte a continentului european, ocupând Dacia lui Decebal şi Burebista şi extinzându-se până în peninsula Iberică, este şi denumirea dată unui sat italian din provincia Piemonte, numele propriu-zis purtându-l sute şi mii de oameni din întreaga lume. În aceiaşi Spanie sau, mai aproape geografic, în Polonia sunt înregistrate de fiecare parte peste două mii de persoane cu numele „Langa”. În România şi, implicit, în spaţiul pruto-nistrean persoanele care poartă familia „Langa” fiind mai puţin numeroase, dar destul de cunoscute publicului larg, cum ar fi, spre exemplu, preotul-scriitor Tertulian Langa sau diplomatul Constantin Langa-Râşcanu.
Pe teritoriul pruto-nistrean, mai exact în comuna Bărboieni (r-nul Nisporeni), există mai multe familii Langa, toate având între ele relaţii de rudenie mai mult sau mai puţin apropiate. Se afirmă chiar că şi în prezent jumătate din săteni poartă numele acesta cu rezonanţe sonore, adică „Langa”, primii lui purtători au poposit şi s-au stabilit cu traiul pe aici cu multe veacuri în urmă. Drept derivat etimologic al idiomului „lanka” în limba română serveşte cuvântul „lúncă” Informaţia respectivă o vom prelua din DEX, ţinând cont de cazul enunţat mai sus, atragând atenţia asupra ultimei fraze explicative, ce vehiculează ideea precum că, în contextul celorlaltor date revelatoare din punct de vedere etimologic, „Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der. luncet, s.n. (Munt., pădure la malul râului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăştinoase, de lângă apă). Cf. Prelucă”. Aşadar, ipoteza afinităţii etimologice între substantivele femenine „lanka” ibero-celtică şi „lunca” românească „pare” a fi una utilă în cazul nostru şi credibilă în esenţă, clarificând în parte chestiunea etimologică care ne interesează.
Ceea ce cunoaştem cu certitudine şi-i legat direct de subiectul central al microstudiului de faţă se reduce la faptul că anume din părţile Bărboienilor, începând din primii ani ai sec. XIX, a trecut cu traiul în Mileştii Mari, comună situată în imediata lui apropiere, răzeşul Constantin Langa, căsătorit fiind cu mileşteanca Elisaveta. În familia lor s-au născut trei copii, Iosub, Pavelina şi Ion, ultimul dintre care a şi rămas pe drept numit continuatorul familiei Langa în Mileşti. Străbunul Constantin Langa s-a pierdut în vâltoarea Primului război mondial, iar străbunica Elisaveta a apucat să-şi vadă şi nepoţii. Fiul lor Iosub a trăit o viaţă îndelungată, dar fără să lase urmaşi, iar Ion (n.1912 - m.1951) s-a căsătorit cu Elena (n.1910 – m.1972) şi au avut împreună şase copii: Efim, Iosub, Constantin, Ana, Petru şi Anastasia. Tatăl lor se stinge din viaţă de tânăr şi în mod tragic, la vârstă de doar 39 de ani, în urma unei intervenţii chirurgicale greşite. Elena decedează mai târziu, secerată de boli, dar cu grija celor şase copii pe care a reuşit totuşi să-i „pună pe picioare”, deşi a rămas de una singură. Efim, Iosub şi Ana au decedat şi ei între timp, dar au lăsat în urmă fiice şi feciori... Petru, cunoscut om de cultură la baştină, dar şi în satul de adopţie Vânători, s-a căsătorit cu Ana şi a activat timp îndelungat în funcţia de director al Casei de cultură din localitate. Mezina Anastasia s-a căsătorit cu Eugen şi locuieşte în satul de baştină. Au împreună o fiică şi un fecior.
În continuare ne vom opri mai detaliat la familia lui Constantin Langa, cel care poartă prenumele bunelului său, punctând un destin ce se vrea continuat prin urmaşi. Să începem cu faptul că micul Constantin a cunoscut ce înseamnă foametea şi seceta, născut fiind chiar în preajma războiului, pe 4 mai 1941, dar şi lipsa tatălui de la vârsta de doar 10 anişori. De fapt, familia lor numeroasă a supravieţuit mai mult datorită insistenţei şi hărnicie mamei lor Elena. Fatum-ul neiertător mai nu i-a luat viaţa lui Constantin încă din copilărie, moment când şi-a spart burta într-un ţăpoi, căzând din întâmplare de pe un stog de fân. Însă i-a fost dat să trăiască, datorită poate aceloraşi chirurgi care cu puţini ani înainte nu l-au putut salva pe tatăl-său, cel care striga la medici cu un rău presentiment: „Nu mă ucideţi, am o casă de copii!..”.
Constantin s-a tratat rapid şi doar după o săptămână s-a întors sănătos de la spital. Până a se căsători, în anul 1960, a făcut parte din fanfara satului, unde cânta la trompetă de rând cu alţi sămaşi de ai săi. Consoartă i-a fost Anastasia (Petic) (n.1938 – m. 1994), una dintre cele două fiici ale Varvarei Petic, rămase fără tată încă din perioada Războiului II mondial. Alţi doi frăţiori ai lor, Gheorghe şi Constantin, decedaseră la o vârstă fragedă în timpul foametei din anii postbelici. Maria Mărcuţă (n.1936 – m. 2007) (după familia soţului Dumitru), sora mai mare, a lucrat până la pensionare şefa contabilităţii din Mileşti.
În familia lui Constantin şi Anastasia Langa s-au născut cinci copii: Ion (n. 1961 – m. 2008) - muzician; Maria (n.1962) - soră medicală; Andrei (n.1965) - ziarist; Petru (n.1970) – profesor matematică şi fizică; Mihail (n.1975) – liber întreprinzător.
Să reamintim faptul că Ion a decedat în „floarea vârstei” (vezi mai sus Cap. 13): din prima căsătorie a avut doi copii – Alexandru şi Olga, iar din căsătoria cu Lidia (Gorceag) s-au născut Vasile şi Elena; Maria a absolvit Colegiul de medicină din Tiraspol şi a activat mai mulţi ani la Spitalul Oncologic din Chişinău, după care lucrează şefă a dispensarului din Bălăneşti, cumulând funcţia de soră medicală la Spitalul de Urgenţă din Nisporeni (este căsătorită cu Valeriu Macovei şi locuieşte în Bălăneşti, având trei fii – Adrian, Victor şi Valeriu); Andrei este căsătorit cu Tatiana (Ţurcan), originară din comuna Vadul-Raşcov (r-nul Şoldăneşti), şi au împreună doi copii - Lucian şi Anastasia; Petru a absolvit Universitatea „Taras Şevcenko” din Tiraspol, a lucrat mai mulţi ani în calitate de profesor la liceul „Gheorghe Asachi” din or. Ungheni, iar actualmente ocupă funcţia de vicepreşedinte al raionului Ungheni, fiind căsătorit cu Mariana (Balan), originară din comuna Brânzeni, r-nul Edineţ, şi având o fiică – Daniela (1991-2011); Mihail a lucrat mai mulţi ani în satul de baştină şi este căsătorit cu Silvia (Curmei), având împreună două fiici – Mirela şi Mikaela.
Reiterând în chip metaforic ideile expuse mai sus, concluzionăm că din „albia unui râu” („lanka”) a luat naştere un antroponim autentic şi, în consecinţă, s-a perpetuat peste generaţii un nume sonor „Langa”, purtat cu demnitate şi pe pământurile vechii Dacii.

Valeriu Jardan: „Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat”

Născut în anul 1953, în familia lui Ion şi Ana Jardan. Surori: Olga, Maria, Vera. În anul 1969 absolveşte Şcoala medie Mileşti, avându-i ca profesori pe Vera Vârlan, Margareta Chirilovici, Ion Paladi, Alexandru Tofan, Lidia Parfeni. În perioada 1969 - 1975 studiază la Facultatea medicină generală a Institutului de medicină (actualmente Universitatea „Nicolae Testimiţanu”) din Chişinău, rezidenţiat în neurologie. Între anii 1990 -1994 îndeplineşte funcţia de deputat în primul Parlament al R.Moldova (circumscripţia nr. 339, Corneşti, raionul Ungheni). Semnatar al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Decorat prin decret prezidenţial cu medalia „Meritul Civic”. Pe parcursul mai multor ani lucrează medic-şef al spitalului din Pârliţa, medic-şef al Spitalului din or. Corneşti, medic-şef al Spitalui raional Ungheni. Din anul 1993 ocupă funcţia de director al Colegiului de Medicină din or. Ungheni. Promotor al echipei de fotbal „Codru” Mileşti” şi unul dintre membrii ei de onoare. Preşedinte al Asociaţiei Teritoriale de Fotbal Ungheni.

A.L.: - Îmi permiţi să fac abstracţie de orice soi de etichetă formală (care poate că s-ar impune în asemenea cazuri!) şi să te invit într-un peregrinaj imaginar retroactiv, unde să poţi reflecta asupra anilor petrecuţi la baştină... Care ţi-au fost prietenii din copilărie şi de ce fotbalul, din câte cunoaştem, te-a marcat ca disciplină sportivă încă de pe atunci? Te rog să faci câteva referinţe vii la meciurile, cu balonul din piele sau confecţionat din cârpe, disputate pe terenul din Vladnic, vizavi de punctul de vinificaţie sau prin alte locuri: cine dintre sămaşi mai participa la acele jocuri improvizate?..
V.J. - Casa noastră se afla chiar în centrul satului, în mahalaua numită „În piaţă”. Acolo, de fapt, era într-adevăr o piaţă, iar pentru noi, copiii, era centrul tuturor nebuniilor. Ne adunam, după ce oamenii plecau pe la casele lor, în acel loc, unde puteam să alergăm în voie. Prin anii 60 (aveam pe atunci vreo 10 ani) începusem să jucăm fotbal. Pentru mine, care am jucat ulterior şi volei, şi baschet, şi handbal, această disciplină sportivă a fost o dragoste la prima vedere, o dragoste pe care nu am trădat-o niciodată. Dar să revin la amintirile acelor ani. La început, formam două echipe din fetele şi băieţii din mahala. Puneam de o parte şi de alta câte două cărămizi care marcau porţile, alegeam doi portari dintre cei mai slabi „fotbalişti” şi jucam ore în şir. Îi aveam în calitate de coechipieri pe Nicolae Rotaru, pe Gheorghe Potlog ş.a.. Apoi am început să mergem în „Deal la Cruce”, unde băieţii de acolo, printre care Ion Gorincioi, Ion Suhan şi Andrei Bobeică, îşi aveau echipa lor de fotbal. Iniţial, pierdeam toate meciurile. În scurt timp însă am progresat, jucând deja de la egal la egal. Peste 2-3 ani, am format o echipă comună care avea să ducă mai târziu faima Mileştiului în tot raionul şi chiar în toată Moldova. Membri ai acelei echipe au fost: Alexandru Butnaru, Vasile Roman, Ion Scutaru, Valeriu Păduraru, Vasile Talpă, Valeriu Arseni, Andrei Bobeică, Gheorghe Petic, Vasile Basoc, Victor Viziru, Nicolae David, Vasile Petic, Victor Viziru, Vasile Miler, Mihai Guţu şi, bineînţeles, eu.
A.L. - Ai observat probabil din conţinutul textului întrebarii de mai sus că interesul manifestat aici este centrat în mod preferenţial pe latura fotbalistică a activităţii tale, fapt ce nu vrea să denote dezinteresul nostru şi pentru alte idealuri proprii, mai puţin cunoscute publicului larg. Cum au corelaţionat în timp spiritul aprins de fotbalist cu temperamentul de regulă calculat al oamenilor îmbrăcaţi în halate albe?
V.J. - Să ştii că este o îmbinare perfectă. Dragostea pentru medicină a venit puţin mai târziu decât cea pentru fotbal. Aveam vreo 12 ani, când am vizionat la TVR un serial pe atunci în vogă, care se intitula „Evadatul”. Eroul central era un medic chirurg. M-au impresionat atât de mult peripeţiile prin care a trecut acest personaj, încât mi-am zis: voi fi şi eu chirurg! N-a fost să fie aşa. Până la urmă, am ales neurologia şi nu regret. Medicina şi fotbalul m-au făcut să fiu mai disciplinat.
A.L.: - Dacă tot am sărit de la subiectul propus iniţial, zi-mi când şi din ce motiv/motive ai decis să te laşi de cariera politică? (Poate faci o replică lui V.Voronin vizavi de expresia prin care te viza în mod personal: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”).
V.J. - Îţi voi spune mai întâi de ce am decis să fac politică. „Perestroika” lui Gorbaciov, care a şi generat mişcarea de eliberare naţională în Moldova, nu a putut să mă lase indiferent. M-am implicat cu toată fiinţa mea, chiar din primul moment fiind unul dintre liderii locali ai Frontului Popular de pe atunci. Peste aproape 20 de ani, preşedintele Vladimir Voronin, aflându-se într-o vizită la Ungheni, avea să-mi spună: „Ştiu că ai fost doctor şi ma-a-a-re frontist”. În 1990 am fost ales deputat în Parlament. Peste puţin timp, am înţeles că în politica moldovenească nu sunt decât interese murdare, trădări, divizări, ceea ce nu corespunde idealurilor şi viziunilor mele despre viaţă. Deşi, trebuie să recunosc, că şi după anul 1994, când mi s-a încheiat mandatul de deputat şi a trebuit să renunţ la cariera politică, am fost curtat încă foarte mult timp de numeroase partide politice.
A.L.: - Să revenim, însă, la ideea de fotbal, în speţă la anii 80 ai secolului trecut (de parcă s-ar fi depănat o sută de ani de atunci!?), perioadă când băieţii de la „Codru” Mileşti, printre care figurai şi tu în postura de lider autoritar, obţineau cele mai mari succese la nivel raional şi republican din istoria clubului. Ce amintiri relevante ai de la acea vreme şi pe cine dintre colegii de echipă poţi să-i evidenţiezi pentru calitatea jocului prestat şi pentru alte valori umane?
V.J. - Eram o echipă, eram un tot întreg. Prima victorie memorabilă am obţinut-o în anul 1972, în meciul cu faimoasa şi invincibila pe atunci echipă a satului Şişcani (Nisporeni), disputat în cadrul campionatului raional. Câştigasem în deplasare cu scorul de 5:2. Înainte de a pleca la meci, mulţi dintre microbiştii mileşteni ne spuneau pe şleau: „Ce bătaie o să mai mâncaţi!”. Am învins şi voi spune fără falsă modestie că eu am marcat atunci patru din cele cinci goluri. A urmat apoi un şir lung de victorii care a culminat cu locul V, în anul 1980, la Cupa „Gagarin”, una dintre cele mai importante competiţii fotbalistice ale acelei perioade din Moldova. Atunci porniseră bătălia pentru cupă peste 80 de echipe din republică. „Codru” Mileşti devenise o echipă de temut...
A.L.: - Sunt sigur că, pe lângă multiplele preocupări cotidiene, te interesează şi ce se mai întâmplă nou în satul natal, inclusiv în domeniul fotbalistic, organizând periodic meciuri amicale între unghenenii tăi adoptivi şi tinerii din echipa locală. Exista chiar şi o tradiţie de a disputa meciuri în memoria lui Radu Mâtcu, tânăr fotbalist din Mileşti, decedat într-un accident de trafic. Mai e valabilă şi azi vechea dar frumoasa relaţiune fotbalistică cu baştina şi cum se manifestă aceasta?
V.J. - Sigur. Niciodată nu uit de mileşteni. Sunt totdeauna la datorie atunci când trebuie să organizăm vreun turneu fotbalistic la Mileşti. Ori de câte ori am ocazia, îi invit pe tinerii fotbalişti din satul natal la competiţiile pe care le organizăm la Ungheni. Sunt sigur că fotbalul îi uneşte pe oameni, îi face mai buni.
A.L.: - Ajunşi spre finalul dialogului nostru, spune-mi ce părere ai despre proiectul existent de a deschide la Mileşti, în imediata apropiere a vechiului stadion şi a parcului dendrologic, un complex sportiv de nivel regional. Nu încape îndoială că există motive suficiente pentru realizarea unui asemenea proiect...
V.J. - Ce părere aş putea avea? Ar fi extraordinar dacă am putea realiza un asemenea proiect. Pentru început însă mi-aş dori mult să văd la Mileşti un teren de fotbal artificial. Chiar am discutat despre aceasta cu primarul satului, Petru Leucă. În parteneriat cu Federația Moldovenească de Fotbal, o asemenea idee este absolut realizabilă.
Merită să mai adăugăm la cele expuse mai sus că cei doi fii ai lui V.Jardan sunt şi ei fotbalişti împătimiţi. Cristi, care lucrează şi ca reporter Pro TV, este atacant în echipa "Olimp" Ungheni, participantă la Campionatul RM, Divizia A. Ionuţ este titular în echipa "Rapid-CSCA", participantă la Campionatul RM, Divizia Naţională, fiind si unicul unghenean din ultimii cinci ani care a ajuns sa joace in Divizia Naţională.
P.S.: La realizarea interviului şi-a adus contribuţia Lucia Bacalu, redactorul ziarului „Expresul de Ungheni”, soţia lui Valeriu Jardan.

Coaliţia democratică din R.M. a prins viaţă...

Cuvintele de mai sus nu sunt doar o constatare a unui eveniment aşteptat de atâţia oameni de bună simţire, redată în stil mai mult sau mai puţin telegrafic pe canalele mass-media, ci un fapt deja împlinit. Deşi tergiversare unei astfel de hotărâri comune, sub care şi-au pus semnăturile toţi cei patru lideri ai PLDM, PL, PDM şi AMN, a lăsat să se întrevadă fisurile din angrenajul democraic al politicienilor de generaţie nouă de la Chişinău, există o „Alianţă pentru Integrare Europeană”.
Iată principiile de bază a coaliţiei nou-formate: „Ne asumăm responsabilitatea să asigurăm libertatea mass-media şi a audiovizualului public, divizarea puterilor în stat, garantarea independenţei sistemului judecătoresc, reformarea structurilor de forţă, investigarea completă şi obiectivă a evenimentelor din 7 aprilie cu prezenţa experţilor internaţionali, depăşirea crizei economice, eradicarea sărăciei, gestionarea corectă a banilor publici, eliminarea implicării abuzive a politicului în economie, reluarea relaţiilor cu donatorii internaţionali, demontarea verticalei puterii, garantarea autonomiei teritoriale, continuarea negocierilor pentru soluţionarea problemei transnistrene, integrarea europeană a Republicii Moldova, negocierea şi semnarea acordului de asociere cu UE, eliminarea regimului de vize pentru cetăţenii români, semnarea Convenţiei pentru micul trafic la frontieră”.
Toate bune şi frumoase până acum, deşi PCRM-ul nu vrea să cedeze poziţiile şi a trecut suspect de paşnic într-o aşa-numită „opoziţie responsabilă”. Odată cu acest prim pas arhinecesar momentului, starea de suspans politic a început să fie depăşită, iar golul profund ce pare că s-a instalat în inimile moldovenilor de diverse orientări ideologice îşi are motivaţiunea mai mult în criza economică demolatoare şi mai puţin în elementul politic sau, să zicem, în gripa porcină care ameninţă lumea întreagă.
Cine şi cum va deveni preşedinte de parlament, prim-ministru sau preşedinte de ţară vom vedea mai târziu, surprizele putând apărea oricând într-un domeniu al umanităţii atât de vechi şi sensibil precum politica, bolşevicii aflaţi încă la putere având asul lor în mâneca deocamdată nesuflecată şi îl vor uza la nevoie.
Deocamdată stau în expectativă. Or e vreme caniculară şi ortacii lui Voronin trebuie să prindă la putere, unii dintre ei aflându-se la umbra codrilor bătrâni sau pe plajele Mării Negre pentru a se pregătiţi de o nouă escapadă...

Eugenia BULAT

Eugenia Bulat este absolventă a USM, facultatea de filologie română (1982). În anii 1990-1991 devine primul primar ales în mod democratic în satul de baştină Sadova. Printre alte activităţi poate fi remarcat faptul că a lucrat corespondent la ziarul “Zorile” din Călăraşi, profesor de limbă română şi rusă în şcoala din satul Sadova, colaborator la Institutul Naţional de Instruire Continuă, colaborator la Institutul Naţional de Creaţie Populară şi corespondent superior la Agenţia Naţională de Presă „Moldpres”.

Poetă şi ziaristă, născută la 19 septembrie 1956 în satul Sadova (r-nul Călăraşi), Eugenia Bulat a devenit deja un nume cunoscut în lumea literelor. Părinţii slujbaşi: mama – Ana Aghenie, tatăl – Gheorghe Cioclu. Debutează cu poezie în volumul colectiv al pedagogilor-creatori ai cenaclului „Lira” intitulat „Lumină de veghe” (Chişinău, 1992). Adevăratul debut şi-l face însă cu placheta „La Putna mi-e drumul” (Chişinău, 1994), pentru care i se înmânează Premiul I al Salonului Naţional de carte pentru debut (1994). Iată și alte cărţi editate: “Poeme de pe Valea Plângerii” şi “Si-la-bi-sind în tainele iubirii”, ambele apărute la Editura “Vatra Românească” din Satu Mare (România), în anul 1996. În toamna anului 1991, în cadrul Liceului Academic „Mircea Eliade”, întemeiază cenaclul literar „Clipa Siderală”. Ulterior, editează colecţia de creaţie adolescentină „Sclipiri Siderale” a membrilor acestui cenaclu. În anul 1995, cu sprijinul Fundaţiei culturale Române (Bucureşti) şi al Fundaţiei Soros (filiala Chişinău), întemeiază şi coordonează activitatea revistei independente pentru liceeni „Cetatea dăinurii”. În anul 1997 relansează revista pentru liceeni într-o nouă formulă: Revista de cultură şi creaţie a generaţiei preuniversitare „Clipa Siderală” (actualmente „Clipa”). În primăvara anului 1999 lansează prima ediţie a Concursului naţional de creaţie literară „Iulia Haşdeu”, iar la 14 noiembrie 1999, împreună cu laureaţii primei ediţii ai concursului întemeiază cenaclul literar republican pentru elevi „Iulia Haşdeu”.


Majoritatea poemelor din cartea de debut a Eugeiei Bulat sunt de inspiraţie naţional-patriotică, idee lirică ce se conturează şi din titlul „La Putna mi-e drumul”. În cartea „Poeme de pe Valea Plângerii” autoarea exteriorizează trăiri poetice revelatoare, drept reacţie la o realitate concretă în care habitează. Poezia socială pe care o scrie cu mult har este marcată de un sentiment de nelinişte pentru viitorul neamului său şi denotă un mod personal de a interpreta realitatea dură. 

Romantice în esenţă, versurile ei exprimă şi un alt sentiment major, fundamental pentru existenţa umană. Este vorba de exprimarea lirică a dragostei neţărmuite faţă de aproapele său, trăire profundă ce marchează cele mai frumoase poeme cuprinse în cartea „Si-la-bi-sind în tainele iubirii”, dintre care merită să remarcăm titlurile „Femeia”, „Astrală”, „Folclorică”, „Romanţă”, „Minunea înfloririi”, „Dor” etc. Atotcuprinzător, sentimentul de dragoste spiritualizează natura înconjurătoare în sens panteistic, sensibilizând în mod firesc şi cititorul. Or, aşa cum stă scris şi în motto-ul cărţii cu pricina: „Homo sum, humani nihil / a me alienum puto.” („Sunt om şi nu mă simt / străin faţă de nimic din / tot ce e omenesc” (Terenţiu). Un soi de melodicitate eminesciană persistă în mai multe din versurile E.B.: „De ce nu vii?… // Mi-s ochii o cărare, / Şi sufletul – o rană arsă-n piept… // M-au troienit ninsori de aşteptare, / De ce nu vii?… // De-atâţia ani te-aştept…(Revino).

Despre creaţia poetei s-a afirmat în mod sincer precum că „Scrisul Eugeniei Bulat vine din interior curgător ca izvorul ce se naşte mereu de la început. Este un dor fără de saţiu, daimonul dragostei de a-i da vieţii continuitate, de a lumina cu verbul „vremurile bicisnice” sub care omul trece” (Gheorghe Vodă).

Se impune să amintim în acelaşi context şi titlul unei publicaţii mai noi a Eugeniei Bulat, anume volumul de poeme bilingve româno-italiane întitulat „Venezia ti fu data/Diario di una latitante dell’Est” (Venezia ca un dat/Jurnalul unui evadat din Est (Chişinău, ed. Cartier, 2008), având parte de o prefaţă semnată de Adrian Dinu Răchieru şi, aşa cum citim în preambul, fiind „scrisă exclusivamente în Venezia”. Deci, o nouă carte de gândire poetică românească scrisă în emigraţie. Cu atât mai mare meritul autorului, care punctează în stil existenţial spre finalul unui poem: „...un poet evadat de prin Est,/ nostalgic şi el/ pentru tot ce-i frumos şi apune/ pe-o terră-n declin/ în care-un apus e-mbrâncit/ şi în Est şi în Vest…” (Palazzo Da Mosto)

Vera Paiul. Tezaurul monetar din secolele XVI-XVII descoperit la Mileşti (Nisporeni)

Despre tezaurul găsit în anul 1954 la Mileşti s-a scris puţin sau chiar prea puţin pentru a fi evaluat la justa valoare. Cunoaştem doar că fuseseră descoperite, mai mult sau mai puţin întâmplător, diverse relicve istorice fără de preţ pe întreg teritoriul Basarabiei în diferiţi ani ai perioadei postbelice. Tezaurul de la Mileşti e un caz aparte care merită o atenţie sporită din partea specialiştilor în materie. Redăm mai jos în forma sa integrală lista şi parte din imaginile monedelor descoperite, precum şi articolul cu referinţă la subiectul care ne interesează semnat şi publicat de către arheologul Vera Paiul în revista Tyrageţia (nr.VIII (1999)).

În anul 1954 în satul Mileşti, r-nul Nisporeni, în timpul lucrărilor agricole a fost descoperit un mare tezaur alcătuit din monede de aur, argint şi obiecte de podoaba. 19 monede de argint din conţinutul tezaurului au fost predate la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.
Ulterior piesele au fost transferate la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei Chişinău, în a cărui fonduri se păstrează până în prezent (nr. inv. 13455-13473). Informaţii succinte referitoare la acest tezaur au fost deja publicate în unele studii de specialitate.

C A T A L O G
Imperiul Romano-German

1. Magdeburg
Av. MONETA. NOVA.
Civita MAGDEBURGE 2. D: PLI (1).
Poarta oraşului străjuită de două turnuri crenelate,
între care apare o fecioară.
Rv. MAXI (MILIAN)ZII:D:
GRA ROMA IMPE.SEM.AVGVS.
Acvila bicefală cu glob crucifer pe piept; cifra 24. Pe glob.
Taler, 1572; Maximilian II (1564-1576); Ar. 41 mm.
J. Mez, V.2., 600

2. Bohemia
AV. RVDOLPHVS. II D.G.R.I.S.A.G.H.BO.REX.
Bust spre dreapta.
Rv. ARCHID. AVSTRI. DVX. BURG. MAR. MOR.1604.
Vultur bicefal încoronat; pe piept, scut cu stema Austriei.
Taler, 1604; Rudolf II (1576-1612); Ar. 41 mm, Praga.
3. Campen
Av. MONE. NO. CIVITATIS. IMPE: CAMPENSIS
ZIDUL CU TURNURI ŞI POARTĂ a oraşului Campen.
Rv. RVDOL II. D.G. ELEC. RO. IMP. SEM. AVGVS. PL I (3).
Acvila bicefală cu globul crucifer pe piept.
Taler, f.a., Rudolf II (1576-1612); Ar. 42 mm. Davenport, 888.

4. Tirol
Av. FERDI. DG. RO. VNG. BCE, DAL. GRO. Z. REX. PL. I (4)
Duşi spre dreapta cu coroană, armură,
sceptru şi cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei.
Rv. DVX. BVRG. INF. HISPA. ARHIDVX. AUSTRIE.
Vulturul tirolez pe piept, scut despicat.
În cartierul 1 stema Castiliei; în dreapta – cea a Austriei.
Taler f.a. Ferdinand I (1527-1564). Ar. 41 mm. Davenport 8026.

5. Provinciile unite. PL I (5)
Westwrland.
Av. DEVS. FORD. MVDO E. TS. TE? Nostra
Cavaler cu sabie.
Rv. MONE. NO. ARG. DOMI. WEST. FRISLE.
Cod, jos, scut cu doi lei
Taler, 1598. Ar. 41 mm.
Devenport. 8865
Polonia
Coroană
Sigismund al III-lea (1687 – 1692)

6. Av. SIG 3. D. D. REX. PO. M. D. L. PL I (12)
Bustul regelui.
Rv. III GROS. ARG. TRIP. REG. POLONI
Armele Poloniei şi ale Lituaniei.
Trei groşi, 1596. Ar. 21 mm. Lublin.
M. Gurnowski, nr. 1062 p. 125

7. Av. SIG. III. POLO. MOL.
Bustul regelui.
Rv. III GROS. ARG. TR. R. PO. 97
Trei groşi, 1697. Ar. 20 mm. Bramberg.
M. Gurnowski, nr. 1060, p. 126

8. Vezi mai sus, dar 21 mm.

9. Av. SIG. III. O. G. REX. PO. M. DL. PL I (6)
Rv. III GROS. ARG. TR: R POLONI 97
Trei groşi, 1597. Ar. 20,6mm. Olcusz.
M. Gurnowski, nr. 1054, p. 126.

10. Av. SIG. III. O. G. REX: PO. M. DL. Pl I (8)
Rv. III GRO. TRIP. R. PO.
Trei groşi, 1598. Ar. 21 mm. Poznan.
M Gurnowski, nr. 1078, p. 126

11. Vezi mai sus, dar jos iniţiala „P”
Trei groşi, 1598, Ar. 21 mm. Poznan.
M Grunewski, nr. 1079, p. 126.

12. Av. SIG. III. O. G. REX FO MDL. PL I (9)
Rv. III GRO. ARG TRR POLO, iniţiala „B”
Trei groşi, 1599, ar. 21 mm. Bromberg.
M. Gurnowski, nr. 1096, p. 126.

13. Vezi mai sus.

14. Av. SIG. III. DG POLO MDL. PL I (10)
Rv. III GROS. ARG. TR. R POLO. Iniţiala „t”
Trei groşi, 1500. Ar. 19,2 mm. Clksz.
M. Gurnowski, nr. 1100 p. 127.

15. Av. SIG. III. D. G. REX PO. M. DL.
Rv. III GROS TRIP R. PO
Trei groşi, 1680. Ar. 21 mm. Cracovia.
M. Gurnovski, nr. 1133, p.128. Lituania.

16. Av. SIG. III. D. G. REX FO M7 DI PL (12)
Bustul regelui spre dreapta.
Rv. III GROS. ARG. TRIP MDL
Armele Poloniei şi ale Lituaniei.
Trei groşi, 1597. Ar. 21 mm. Vilna.
M. Gurnowski, nr.1336. p. 135.

17. Vezi mai sus.
Riga

18. Sigismund al III-lea (1687-1632) PL (10)
Av. SIG III EG. REX. PO. D. LIV
Bustul regelui – spre dreapta.
Rv. II GROS. ARG. TRIP. CIVI. RIGE
Armele oraşului Riga.
Trei groşi, 1694. Ar. 21,8 mm.
M. Gurnowski, nr. 1453 p. 140.

19. Vezi mai sus, dar 21 mm.

Monedele ce compun tezaurul se întind pe o perioada de 59 ani începând cu anul 1572 (taler de Magdeburg), Maximilian al II-lea (1564 – 1576) până la 1606 (triplu gros polonez de la Sigismund al III-lea (1587-1632)).
Din punct de vedere al numerarului tezaurul constă din 5 taleri şi 14 tripli groşi; Talerii se repartizează în felul următor:
Magdeburg – 1572, Maximilian al II-lea (1564 – 1576) – 1
Bohemia – 1604, emis la Praga de către Rudolf al II-lea
Campen – fără an, Rudolf II (1576-1612)
Tirol – fără an, Ferdinand I (1527-1564)
Westfriesland – Provinciile Unite, 1598

Exemplarul tirolez din acest tezaur, emis de arhiducele Ferdinand între anii 1531-1547, este o raritate numismatică pentru regiunea noastră.
Grosul tezaurului este alcătuit din emisiuni poloneze – tripli groşi, emişi de către regele Poloniei Sigismund al III-lea între anii 1594-1606.
Atelierul de Riga este prezentat prin doua piese ce conţin semnul monetarului Heinrich Wulf, un crin stilizat.
De la atelierul din Lituania, Vilna, provin două piese şi poartă semnul meşterului D. Chalechi.
Din emisiunile coroanei patru piese provin din atelierul de la Bromberg, dintre care două exemplare poartă armele marelui trezorier al coroanei J. Firlej –LEWART cu iniţialele I-F iniţiala atelierului „B”.
Celelalte două piese, pe lângă armele trezorierului, au alăturate şi alte mărci: scut cu trandafir – marca monetarului H. Rudiger, şi cruce pe un trepied – marca lui S. Cikowski.
Emisiunile Poznanului sunt marcate: una cu semnul marelui trezorier Johan Firlej – LEWART şi iniţialele I-F, de asemenea, iniţiala „P”.
Cealaltă conţine scut cu trandafir, marca meşterului H. Rudijer, precum şi o crenguţă de frag, semnul meşterului J. Dietmar.
Monedele bătute la Olkusz au pe ele marca trezorierului coroanei J. Firlej – Lewart – scut cu leu, una din ele are şi iniţiala I (Ilcusia).
De la atelierul din Cracovia provine o singură piesă ce conţine scut rotund cu leu fără semn de monetar şi anul 1660.
În determinatorul Gumowski este indicat că acest an este greşit, o singură piesă reprezintă şi atelierul din Lublin.
Moneda este marcată cu semnul monetarului D. Koste – leu cu cange şi marca trezorierului Johan Firlej – LEWART.
Din ceea ce s-a expus mai sus obsevăm că tezaurul este compus din taleri ai Imperiului Romano-German, Provinciile Unite şi tripli groşi polonezi, bătuţi în două sisteme monetare ale coroanei, şi Lituaniei.
Emisiunea monetară a oraşului liber Riga este bătută tot în conformitate cu sistemul unitar adoptat la 1569.
Menţiunile documentare din intervalul 1580-1630 fac dovadă încheierii a numeroase tranzacţii, în deosebi pentru vânzarea pământului, în numerar de mare diversitate: ca taleri, orţi, tripli groşi.
Iar între piesele de aur sunt menţionaţi zloţii şi ducaţii.
De exemplu, un document din 1576 menţionează vânzarea a 38 de pământuri din satul Hândreşti cu câte 10 potronici pământul.
Alt document menţionează vânzarea unei ocini şi moşii din Măzăneşti drept un bou preţuit în 12 taleri tot pentru locul (adică pentru fiecare bucată de pământ).
Un document din 1590 ilustrează folosirea în tranzacţie a câtorva tipuri de monede concomitent: zloţi, galbeni ungureşti, taleri de argint. Este vorba de vânzarea unei case în satul Dersca cu 30 de galbeni ungureşti şi 40 de taleri de argint.
Reîntorcându-ne la tezaurul nostru, alcătuit din 5 taleri şi 14 tripli groşi şi folosind informaţia lui B. Murgescu că spre sfârşitul sec. Al XVI-lea un taler echivala cu 12 potronici (tripli groşi), am calculat valoarea tezaurului: 6 taleri şi 7 potronici.
În baza unui document din anul 1589 am constatat că cu 6 taleri se putea cumpăra a treia parte dintr-un sat. Depinde, probabil, ce fel de sat, poziţia lui, calitatea pământului, deoarece în alt document se constată că oarecare persoane au vândut partea lor din sat, din câmp şi din pădure cu 100 taleri bani buni.
Dar 6 taleri şi 7 potronici nu este valoarea totală reală a tezaurului nostru, deoarece se cunoaşte că fusese mai mare. El mai conţinea monede de aur şi podoabe. Se poate presupune că îngroparea lui s-ar lega de luptele turco-polone pentru Moldova. Posibil că din cauza acestor vremuri de restrişte tezaurul să fi fost îngropat de vreun localnic sau de vreun oştean.
Tezaure cu conţinut asemănător au fost descoperite la Chişinău (1950), Cobuşca Veche, r-nul Anenii Noi (1973), Moldoveneşti, r-nul Turda.

Scrisoare-confesiune sau ecoul unei dureri sufletești de Valentina Parfeni

Scrisoare-confesiune sau ecoul unei dureri sufletești

Sunt fiica unei familii demne și iubitoare de muncă, care a trecut prin toate amărăciunile deportării nedrepte din negrul an 1949.

Era o noapte de vară. În ograda noastră au intrat niște soldați înarmați. Mama se pierdu cu firea și a încercat să se ascundă, dar... Tata și fratele mai mare nu erau acasă. Ne-au permis să luăm cu noi lucrurile cele mai necesare și ne-au împins într-un camion. Așa am fost duși tocmai în Taiga. A trecut atâta timp de atunci (aveam 5 ani), dar nu pot să-mi amintesc fără înfrigurare de acel iad blestemat în care am nimerit din voința ”părintelui popoarelor”, ”iubitului tuturor copiilor de pe planetă - tiranului Stalin. Îmi amintesc cum în fiecare dimineață, înainte de a pleca la lucru sub escortă, mama i se ruga lui Dumnezeu ca să ne cheme la dânsul și să ne izbăvească de foame, de chinuri și de suferinți, astfel ca să-i fie și ei mai ușor să treacă în lumea celor drepți.
După o jumătate de an a venit la noi și tata. Viața se schimbă brusc spre bine. El nu era considerat deportat și a reușit relativ ușor să ne aranjeze la un loc de muncă, să construiască o cocioabă din lemn, să înjghebe o gospodărie. În tot acest timp, noi locuiam în barăcile comune, oricum eram bine alimentați.
În anul 1952 ne-a parvenit o veste tristă din Moldova: murise fratele mai mare, Pavel, în vârstă de doar 21 de ani. Nici până acum nu știm bine în ce împrejurări a murit. Timpul trecea încet. În lungile nopți siberiene vedeam visuri frumoase, cu meri, peri ți cireși doldora de rod. Mare îmi era dezamăgire când, spre dimineață, deschideam ochii și auzeam viscolul turbat de afară.
În primăvara anului 1956 ni s-a comunicat că suntem liberi, că avem dreptul să ne întoarcem acasă și că puterea locală ne va întoarce neapărat averea confiscată. Această veste ne-a produs o mare bucurie în suflet... În vară ne-am întors pe pământul strămoșilor, însă nu aveam unde să locuim. Casa ne era ocupată de alți oameni. Ne-au adăpostit rudele. Tata s-a adresat la autoritățile locale și ni s-a promis marea cu sarea. L.C.Dudnic, președintele sovietului sătesc, l-a rugat pe tata să le permită feciorilor Nicanor și Dimitrie să plece la tăiat pădure în orașul Arhanghelsk. I-a mai promis că la întoarcerea lor ne vor găsi pe toți în casa noastră. Puteți să vă închipuiți cu câtă bucurie îi pregătea mama de drum. Ei au plecat cu speranța că vom locui ți noi, în sfârșit, în casa noastră. Întorcându-se peste câteva luni, Nicanor și Dimitrie ne-au gasit în casa lui moș Colea. Cei de la sovietul sătesc îl purtau pe tata doar cu promisiuni deșarte. În cele de urmă i s-a dat de înțeles că nu va mai găsi dreptate la ei, cei care i-au și ticluit dosarul în anul 1949, ca unui culac, ca unui ”element străin socialismului„. Sărmanul tată! Fără mijloace financiare ți fără materiale de construcție, biuindu-se doar pe forțele proprii și pe ajutorul oamenilor buni, a construit o cocioabă în care am locuit mai apoi timp de 13 ani. În locul spinilor el a sădit și a crescut o livadă de toată frumusețea. Ea, livada, a crescut în ciuda strădaniilor și greutăților noastre, în ciuda nedreptății. Cu prima roadă din livadă, tata a cumpărat lemn de casă. Unde mai pui că, odată cu livada, crescusem și noi și ne venise timpul care să ne însurăm, care să ne mărităm. Or, un moldovean adevărat nu-și va permite să primească oaspeții într-o chichineață.
Mama (fie-i țărâna ușoară!) îi spunea des lui tata: ”Va veni ea vreodată, Mihaile, și sfânta dreptate...”. Cu această speranță a și plecat în lumea celor drepți.
Tare a mai vrut tata să ne vadă pe toți, în satul natal, fiecare la casa lui. Fratele Andrei, însă, mai locuiește și astăzi cu cei cinci copii ai săi în Siberia. Poate că ar fi vrut să se întoarcă acasă, dar unde să vină cu toată familia...

Kilometrul 92 le-a fost și casă, și mormânt...

Ne-au ridicat ca și pe multe altele familii de moldoveni, în noaptea spre 6 iulie. Mai târziu am aflat parțial cauza tragediei noastre. Povestea tata că pe atunci, pe baza satului Milești, fusese format e un colhoz și un sovhoz. El lucra în sovhoz în calitate de agronom-tehnician. Se bucura de stimă printre săteni, deoarece era un om destui de instruit. Prin părțile noastre toți îl cunoașteau drept bun pomicultor. Iată de ce cârmuirea kolhozului i-a propus să lase sovhozul și să treacă să lucreze la dânșii. Tata a refuzat. Atunci ei au cerut ca să intre mama în kolhoz. Ea, neprevăzând ce putea urma, deasemenea a refuzat. Faptul acesta a și predeterminat soarta noastră. Am fost incluși în lista culacilor. Nu eram săraci, dar nici prea bogați... Aveam vacă și vițel, multe păsări și o livadă minunată. Argați nu am avut niciodată. Adică nu exista nici un temei de a-i putea socoti pe părinții mei exploatatori. Cu toate acestea, am fost deportați.
...După mulți și grei kilometri petrecuți în vagoane înăbușitoare, în care mai înainte erau expediate vitele, am ajuns la destinație: regiunea Irkutsk, raionul stației Parcium. Cea mai apropiată localitate era orașul Taișet. Iată că se deschid ușile grele ale vagonului. Am ieșit încet afară. Aveam senzația că mi se învârte capul de foame și de dorința de a supraviețui. Santinele stăteau într-un lanț des de-a lungul vagoanelor, cu armele îndreptate spre noi. Însă nu le acorda nimeni atenție. Cei mai vârstnici tăceau, iar noi, copiii, abia de mai putea scânci de istovire fizică. Putea deja privi la lucrurile din jur. După zilele călduroase din Moldova, după cerul senin de la Milești care a rămas în memorie pe toată viața. Din norii grei și cenușii ca plumbul cernea o ploaie măruntă și rece. Îmi amintesc bine cum mama îi spuse cu o voce liniștită unei vecine: ”Ne-au adus aici ca să murim...”, și imediat ne-a strâns la pieptul ei.
Eram la kilometrul 92... Aici ne era și casa, aici ne va fi și mormântul. Aceste gânduri au început să ne urmărească mai des după ce am participat la ”politvzbucică” în așa-numitul ”colțișor roșu”, situat în centru barăcii. Venise o persoană îmbrăcată în uniformă militară și, adresându-ni-se, a exclamat: ”Sunteți aduși aici pentru vecie. Nici voi, nici copii voștri, nici nepoții voștri nu vor avea dreptul să se întoarcă la baștină!”. Imediat s-au auzit țipete din mulțime. Femeile , ridicând mâinile spre cer, întrebau disperate: ”Pentru ce păcat, Doamne, ne pedepsești în felul acesta?”. Tot atunci a urcat pe scenă mătușa Anica Aftanache din Nisporeni și a zis: ”Liniștiți-vă, oameni buni. Nu-i nimic veșnic pe lumea asta. Eu cred că va veni o zi când ne vom întoarce cu toții acasă!”. Imediat s-au liniștit toți cei din jur, iar mama ne-a spus înainte de somn că ne vom întoarce numaidecât la Milețti și ne vom sătura de fructe din livada noastră.
Iată încă un detaliu despre viața noastră pe care nu-l voi uita nicicând. După sosirea lui tata, s-a întâmplat un lucru extraordinar. El s-a interesat cum s-a păstrat slănina din coletul pe care ni-l trimisese în luna august. Mama l- privit mirată și i-a zis că nu-l primise. Tata i-a întrebat de acest caz și pe alți vecini de baracă, însă i s-a răspuns că nimeni din baraca noastră nu primise colete de la rude. Dat fiind că nu era considerat deportat, tata s-a adresat la comandamentul lagărului. S-au făcut cercetări și s-a clarificat că lucrătorii poștei formaseră o bandă criminală care îi fura pe bieții oameni și toți acești netrebnici au fost condamnați.
Vă voi descrie cel mai strașnic tablou care mi s-a întipărit în memoria mea de copil. Nu departe de barăcile noastre se afla un lagăr de deținuți politici. Ei erau păziți de soldați înarmați, având câini și urși dresați în mod special. Îmi amintesc cum se luaseră fiarele după doi deținuți care încercau să se ascundă în pădure... Era o priveliște de sadism nemaivăzut.
În nopțile lungi de nesomn se auzeau deseori vuietul mașinilor care se îndreptau spre pădure. Nimeni nu știa ce se petrece acolo. Odată, însă, jucându-mă prin pădure am descoperit o groapă mare acoperită cu ramuri, de unde venea un miros insuportabil. Cînd am ferit ramurile, am văzut un tablou zguduitor – multe cadavre de oameni. Apoi am aflat că acestea erau mormintele frățești ale deținuților politici necunoscuți.
Să nu credeți, însă, că am avut parte doar de zile întunecoase. Împreună cu alți bărbați, tata a construit o școală pentru noi. Acolo am început să învăț carte pe parcursul a cinci ani... Studiile se făceau în limba rusă, iar noi, copii din Estonia, Ucraina, Bieorusia, Moldova, Lituania etc., sorbeam cu nesaț lecțiile ce ni se predau. Trăiam în bună înțelegere cu toți cei din jur. Împărțeam între noi bucuriile și amărăciunile. Trebuie să precizez că, la kilometrii 92 și 97, majoritatea o alcătuiau familiile din Moldova. Vreau să amintesc câteva nume, anume familiile lui Constantin Buraga, Dimitrie Granaci, Pricopie Jalbă, Gheorghe Pușca, Ion Stamati, Timofei Țopa, precum și ale mătușilor Maria Gorciag, Vera Popescu, Elena Ivleva ș.a. Au fost timpuri grele, timpuri de neuitat.


(articol publicat în ziarul ”Patriotul sovietic” din 6 iulie 1989, nr.81)

JORGE MUÑOZ (Costa Rica). Poem tradus în română

 
















România


Patrie îndepărtată unde am lasat urmele tinereţii,
Pe tine te invoc acum în tăcerile bătrâneţilor mele.
De tine îmi amintesc acum,
Fetiţă dulce cu ochi verzi şi plete de culoare aprinsă.
Cât aş fi vrut să pot muşca din privirea ta zaharisită,
Din carnea ta albă de chiflă aburindă!
Îmi stai în memorie Românie fertilă de Eminescu.

Te evoc în gând vetustă ţară a lui Brâncuşi.
Perpetuu vis de a cunoaşte Istoria Moldovei,
destinul lui Virgil Gheorghiu şi ora sa douazeci şi cinci
care niciodată nu a mai sunat.

Îţi invoc numele Judith din câmpurile înflorite ale Transilvaniei,
în muzica lui Enescu şi în rapsodiile române,
în sărutările aprinse şi senzaţia de plutire
pe aripile unei iubiri subtile în mod particular şi frumoase.

Trăieşti în mine, Cluj Napoca,
oraş cu ţărani îmbrăcaţi în veşmintele lor de acasă
şi ţuica de cireşe cinstită în teatrul absurdului de Eugéne Ionesco.

Scumpă ţară românească,
în memoriile mele de fiu recunoscător, mereu te voi ţine minte.
Prin vinele fiului meu curge sângele lui Mihai Viteazul
şi din simpla această raţiune continui să te iubesc atât cât ve-i exista.



Rumania


País lejano donde dejé restos de juventud
a ti te invoco ahora en mis silencios viejos.
A ti dulce fetita de ojos verdes y cabellos rubios
¿cuanto quisiera poder morder tu mirada azucarada
cómo panecillos en tus muslos blanquísimos?
Te recuerdo fértil Rumania de Eminescu.

Te evoco vetusta tara de Brancusi.
El sueño perpetuo de conocer
la historia de Moldavia y de Virgil Gheorghiu,
Y la hora veinticinco que nunca llega.

Te invoco Judith en los campos floridos de Transilvania,
en la música de Enescu y las rapsodias rumanas,
en los besos ardientes y sensación de flotar
en un amor particularmente sutil y bello.

Vives en mí, CluJ Napoca taraneasca
con vestidos campesinos y tuica de ciruelas
en el teatro del absurdo de Eugéne Ionescu.

En mis memorias, de hijo agradecido
scumpa tara romaneasca
te recuerdo.
Por mi hijo que lleva la sangre de Mihai Viteazul
y que por tal razón, he de amarte, mientras viva.

Satul Mileşti din judeţul Chişinău (Kişinevschie eparhialnâie vedomosti, nr.4 din 19-29 februarie1877, Secţia studii)

Satul Mileşti din judeţul Chişinău
(Kişinevschie eparhialnâie vedomosti, nr.4 din 19-29 februarie1877, Secţia studii)

La 70 de verste depărtare de la oraşul gubernial Chişinău, în direcţia nord-vest, la poalele unei pante de deal, care se ridică în partea estică la o înălţime apreciabilă, supranumită de către localnici „Vâsoca”, se află satul Mileşti. Suprafaţa acestei aşezari rurale este predominant muntoasă, astfel că majoritatea sătenilor locuiesc pe panta acestui deal, săpată pe alocuri de râpi adânci provenite din cauza scurgerii apelor, pentru trecerea cărora sunt construite podeţe din lemn pe mai multe porţiuni de teren. Mileştenii posedă prioritatea că, în lipsa unui râu curgător în preajmă, aici nu se găsesc nici un fel de mlăştini sau alte locuri murdare care ar cauza vreo boală sau molime. Pe lângă asta, în Mileşti, cu teritoriul său cuprins decea parte bogată în păduri a Basarabiei, din care motiv se şi supranumeşte „Mileşti la codru” (această denumire i s-a dat pentru a-l diferenţia de alt sat Mileşti care face parte din urbea Chişinăului: n.a.), nu există probleme cu lemnul de foc şi va trece mult timp până asemenea material se va epuiza de tot, deşi nici astăzi nu este un dar de sus. Locuri deosebite aflate în vecinătate sau careva date istorice rămase în memoria sătenilor – nu sunt cunoscute.
Localitatea Mileşti, aşa cum reiese din povestirile bătrânilor, a purtat această denumire încă de la înfiinţare şi a primit-o de la primii săi proprietari, unul dintre care avea numele de familie „Milea” de unde provine şi denumirea „Milic”, dată părţii de pământ avută în posesie sa: anume pe acest teritoriu s-au aşezat cu traiul mai mulţi săteni, care l-au numit mai târziu „Mileşti”. La moment, două părţi din acest teritoriu aparţine răzeşilor–proprietari, iar o parte aparţinând moşierului, dvoreanului Petru Kazimir: această localitate în alte mâini nu a trecut.
Prima Biserică din Mileşti a fost construită din lemn şi purta numele Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. În cartea bisericească datată cu anul 1830 scrie că biserica a fost construită în anul 1795 din donaţiile enoriaşilor, iar în anul 1827 i s-a făcut o reparaţie din donaţiile aceloraşi enoriaşi, lucru ce a constat în ridicarea unui zid de piatră până la nivelul geamurilor şi montarea unor piloni pentru susţinerea pereţilor de lemn ai bisericii. În anul 1964, de către boierul Petru Kazimir şi enoriaşii bisericii a fost construită o nouă aşezământ religios, purtând numele sfântului mare mucenic Gheorghe şi având un singur prestol conform proiectului semnat de o comisie de construcţie. Fără îndoială că, datorită frumuseţii deosebite, această biserică se înscrie printre cele mai bune aşezământe religioase din Basarabia. Toată bisericia este realizată din piatră, acoperită fiind cu şendrilă dată cu vopsea uleioasă de culoare verde şi având doua cupole, una dintre care serveşte drept clopotniţa şi face corp comun cu întregul complex al construcţiei. Biserica a fost construită la poalele dealului „Visoca”, din care cauză trebuie să urci 15 trepte pentru a intra pe uşile ei. Odată urcate toate treptele, direct de la intrare se deschide vizitatorului imaginea unui iconostas lucrat destul de bine. Iconostasul este lucrat în lemn, având în prim plan reliefate foarte reuşit chipurile sfinţilor prinse în rame aurite; în al doilea cat putem observa, în centru, imaginea Mântuitorului aflat împreună cu toţi apostolii „La cina cea de taină”. Pe iconostas stă postată o cruce aurită cu imaginea Mântuitorului crucificat pe ea, iar deasupra porţilor cereşti străluceşte o zare aurie, pe fondul căreia apare Duhul Sfânt în formă de hulub, redând în faţa aceloraşi porţi - pe icoane de mici dimensiuni – chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului luminate de raze argintii-aurii. Iconostasul în general trezeşte sentimente plăcute în inimile celor prezenţi. Trebuie să precizăm că biserica are în folosinţă destule obiecte specifice ei.
Iată câteva date din lista completă a cărţilor moldoveneşti de biserică, ce sunt datate cu anul ediţiei foarte vechi: Trioda de Post, tipărită de către Episcopia română în anul 1761; Evanghelia, tipărită de editura Mitropoliei Iaşi şi datată cu anul 7270 de la Facerea Lumii, adică anul 1762 de la naşterea lui Hristos; Penticostarionul sau Sfânta Triodă, editată de către Mitropolia bucureşteană în anul 7276 de la Facerea Lumii, adică anul 1768 dela Naşterea lui Hristos (...). Celelalte tipărituri existente ţin de anii de după 1812. Începând din anul 1864, datorită străduinţelor moşierului Constantin Kazimir şi a enoriaşilor au fost procurate cărţi dintre cele mai necesare, scrise în limba slavă şi dăruite bisericii din Mileşti: evanghelii, cărţi de rugăciuni, registre pentru panihide ş.a.
Slujbele de până la construirea noii biserici din Mileşti au fost făcute exclusiv în limba moldovenească (română: n.n.), ca fiind limbă maternă a enoriaşilor. Odată cu darea în exploatare a noii biserici şi trecerea la cărţile de slujbă bisericeşti slave, respectivele slujbe se fac şi în limba slavă bisericească (în rusă). La citirea şi interpretarea slujbelor se alătură cu plăcere şi enoriaşii, mai ales acei care pot citi şi cânta nu doar în limba moldovenească (română: n.n.), ci şi în rusă: iată de ce slujbele, în limba rusă sau moldovenească (română: n.n.), se petrec la un nivel destul de înalt (...).
Carţile de cheltuieli şi venituri ale bisericii din Mileşti sunt datate începând cu anul 1934, iată de ce aceste informaţii încep anume de la acel an: venituri – 156 de ruble şi 16 copeici, cheltuieli – 116 ruble şi 85 de copeici; au rămas 39 de ruble şi 31 de copeici (...): anul 1874; venit total 148 de ruble şi 22,5 copeici, cheltuieli 125 de ruble 3,5 copeici; au rămas 19 ruble şi 18,5 copeici. În felul acesta, veniturile bisericii din Mileşti rareori depăşesc cheltuielile necesare şi nu pot alcătui un capital de bază, sumă care ar putea fi depusă pe un cont la procente în băncile de stat. Sursele de venit le constituie banii câştigaţi în urma vinderii lumânărilor şi cei daţi de către enoriaşi. Cheltuielile se fac în general pe lucrările bisericeşti aflate în atenţia Sf. Sinod, Eparhiei autohtone şi a bisericii locale, iar uneori sunt ajutaţi cu bani şi enoriaşii.
Până în anul 1864, cimitirul din Mileşti s-a aflat în ograda bisericii, iar odată cu zidirea noii biserici acesta a rămas situat în direcţia sud-vest de la ea, la o distanţă de 200 de sajini de la gospodăriile particulare, o parte a sa fiind împrejmuită cu un gard ridicat din piatră refolosită din rămăşiţele vechii biserici, altă parte – construită din crenji de copac împletite, la hotarul de sud adâncindu-se o râpă mare din cauza apelor curgătoare.
În anul 1874, Gheorghe I. Mărcuţă (Dorobăţ), locuitor al satului Mileşti, a zidit o cadelniţă de 1,5 metri înălţime şi 1,5 metri lăţime pe locul unde stă prestolul vechii biserici, acoperind-o cu şindrilă şi montând deasupra o cruce de fier bătută cu tinichea vopsită în alb. În afară de grija purtată acestui prestol, care se află într-o stare bună şi pe care stă în permanenţă o cruce în poziţie verticală, cadelniţa mai serveşte drept loc pentru panihide pe timp urât. Mărcuţă- Dorobăţ a cheltuit peste 50 de ruble de argint pentru construcţia acestei cadelniţe. În afară de cadelniţă nu există aici şi alte obiecte de interes comun. Privitor la cimitir merită să menţionăm că la Mileşti, în anul 1872, a fost expediată o circulară a şefului regiunii şi, respectiv, o altă recomandare venită din partea „ispravnicului” judeţean Chişinău, atenţionează asupra extinderii epidemiei de tifos în regiune şi, aşa cum această boală depinde în mare parte de starea proastă a cimitirelor săteşti şi situarea lor în perimetrul locuit al localităţilor, s-a decis să nu se mai facă înmormântări pe acele locuri, ca să se dea sub folosinţă alt spaţiu pentru acest scopu şi ca noile cimitire să fie situate sub nivelul aşezărilor omeneşti; cimitirele vechi din interiorul satelor să fie împrejmuite cu un gard de către proprietarii pământului care l-au dat în folosinţă şi să nu fie ridicate aici nici un fel de construcţii, iar noile cimitire să fie trecute pe un teritoriu adiacent, aflat la o distanţă nu mai mică de jumătate de verstă gospodăriile oamenilor. Această decizie nu a fost respectată la Mileşti fiindcă, probabil, aşa cum scriem şi mai sus, cimitirul mileştean se afla la distanţa de circa o jumătate de verstă de la biserică şi, în plus, se situa în afara gospodăriilor particulare.
(...) Începând din anul 1820 şi până în anul curent, populaţia satului Mileşti a crescut în felul următor: în anul 1820 numărul total al locuitorilor era de 560; în anul 1830 – 669; în anul 1840 – 908; în anul 1850 – 1108; în anul 1860 – 1308; în anul 1870 – 1424; numărul de locuitori în anul de faţă a atins cifra de 1500. Toţi locuiitorii din Mileşti sunt de origine moldoveni, în majoritate moşieri şi ţărani împroprietăriţi. Numărul total al populaţiei satului Mileşti cuprinde: 11 funcţionari, 11 militari în rezervă, 18 mic-burgezi şi 34 de ţigani.
Datele de mai jos cuprind referinţe exacte asupra numărului total de naşteri, căsătorii şi decesuri, informaţii din care se poate observa cum a crescut numărul populaţiei din Mileşti pe parcursul ultimilor 54 de ani.
În anul 1820 s-au născut 9 copii de sex masculini, 13 copii de sex femenin; au decedat 3 persoane de sex masculin şi 3 de sex femenin; au avut loc 3 căsătorii (...): în anul 1874 s-au născut 33 de copii de sex masculin, 56 de copii de sex femenin, au decedat 53 de bărbaţi şi 38 de femei, au avut loc 21 de căsătorii. În total pe parcursul anilor precedenţi: s-au născut 1371 de copii de sex masculin, 1325 - copii de sex femenin; au decedat 1097 persoane de sex masculin şi 968 de persoane de sex femenin, căsătorii – 646.
Mileştenii pot să se considere fericiţi prin faptul că satul lor nu a fost atins de epidemiile de holeră (1831) şi tif (1855): în anul 1872 au avut de suferit şi mileştenii din cauza unei boli, manifestată în special în rândul copiilor.
Preocupată în mod exclusiv cu agricultura, viticultura şi pomicultura, populaţia băştinaşă se arată a fi foarte harnică, datorită căreia sunt obţinute venituri materiale stabile. Însă din cauza recoltelor proaste din ultimii ani şi, din lipsă de furaje, a imposibilităţii de a întreţine numărul necesar de unităţi de tracţiune, sărăcia a ajuns şi la Mileşti, deşi mai există şi gospodari cu averi suficiente. Nutrim speranţa că, odată cu venirea anilor roditori, va creşte şi nivelul de viaţă a sătenilor dun Mileşti.
Religia ca învăţătură este destul de promovată printre mileşteni, iată de ce aflăm printre enoriaşi multe persoane care cunosc destul de bine citate din biblie, rugăciuni şi careva obiceie ce ţin de slujbele bisericeşti. Sunt printre enoriaşi persoane care pot înlocui în orice moment pe oricare dintre lucrătorii bisericii, fie că acesta este rus sau moldovean (...).
În ce priveşte tradiţiile şi obiceiele locale, vom aminti doar pe cele mai respectate de către enoriaşii din Mileşti. La naşterea unui copil, după citirea de către preot a rugăciunii de la naştere, se impune ca moaşa să cheme mai întâi vecinii la rodin, aleşi de însăşi femeia care a născut. Cei invitaţi însă nu vin cu mâna goală, ci neapărat cu un oarecare cadou pentru nou-născut, cum ar fi un păhăruţ de miere, o cană cu fasole sau altceva din produsele vegetale, prin acest gest dorindu-se toate bunătăţile pământeşti în viaţa noului-născut. Aşa cum se obişnuieşte printre mileşteni, martori la botezul copilului pot fi numiţi, în cazuri mai rare, doi bărbaţi şi o femeie, însă mai des se alege un bărbat drept martor când este botezat un copil de sex masculin, sau o femeie-martoră atunci când este botezat un copil de sex femenin, în alte cazuri aceştia se schimbă cu locurile dacă aceleaşi persoane au botezat şi alţi copii ai părinţilor respectivi. În cea de a opta zi de la naştere, preotul face slujba de sfinţire a apei în casa noului-născut şi, tot atunci, moaşa sfârşeşte îngrijirea lehuzei, iar la plecare, aşa cum dictează obiceiul şi rămâne de datoria celei care a născut, acesteia i se dă două arşine de pânză pentru mâinici de cămaşă. Nu suntem la curent cum se explică un astfel de obicei.
Decesul unui copil sau a unui om matur din Mileşti se anunţă cu sunete triste de clopotul biserii. În procesul funerar, grija principală a celor apropiaţi este pentru a-l boci cu voce tare pe decedat până la mormânt, redând în glas acea mângâiere sufletească pe care le-a adus-o în timpul vieţii, dacă cel decedat este un copil, sau, dacă acesta este un părinte al familiei, se exprimă meritele pe care le are faţă de familia sa. Înainte de a-l scoate pe cel decedat din casă, la intrare se aşterne un covoraş şi o pânză de trei arşini, la toate cele patru colţuri ale cărei se pune câte un colăcel şi o lumânare din ceară; în centru pânzii se aşează o farfurioară cu o părticică din mâncarea pregătită pentru masă, precum şi un pahar cu apă sau vin. În plus, aici se adaugă şi carne de berbec pentru sufletul celui decedat, iniţial acoperită cu apă, fapt care semnifică curăţirea de păcate. Toate lucrurile puse în pragul casei sunt mai apoi dăruite celor săraci. În drum spre biserică, rudele decedatului sunt obligate ca cel puţin de 12 ori să oprească şi să aşterne pe pământ un petec de pânză cu un colac pus deasupra, pe care se aprinde o lumînare şi se lasă câţiva bănuţi, preotul urmând să citească evanghelia sau ectenia pentru înmormântare. De asemenea, rudele şi doritorii aruncă bănuţi în mormânt. După înmormântare, pentru izbăvirea de păcate a sufletului celui decedat, se fac „ridicări” în zilele a treia, a noua şi a patruzecea, ce presupun în general ridicarea „şiurei”. Şiura înseamnă un lanţ de nouă colaci şi trei lumânări aprinse: atunci când se cântă „veşnica pomenire”, „şiura” este ridicată de către rude în sus. Pentru sfinţirea mesei se face „apaus”, adică toţi cei prezenţi beau câte puţin dintr-un pahar cu vin, iar apoi îl transmit gazdelor casei. Ridicarea şiurei semnifică înălţarea la cer a sufletului celui decedat; apausul – cunoaşterea a bunurilor veşnice. După trecerea celor 40 de zile, părinţii şi rudele celui decedat dăruiesc un „ podeţ” pentru sufletul lui, procesiune care are loc în preajma unei râpi sau altei văgăuni. Mileştenii respectă aceste obiceie în speranţa eliberării sufletului celui decedat de la viaţa pământească plină de păcate pentru a-l ajuta să treacă în cealaltă lume, considerând că astfel au procedat părinţii şi buneii lor şi aşa trebuie să procedeze şi ei.
(...) Bucură starea morală a mileştenilor. Caracterul le este deschis, străin la careva viclenii şi minciuni, iată de ce sunt puternici şi uniţi sufleteşte. În relaţia cu biserica – mileştenii se arată a fi destul de activi, atenţi la rugăciunile şi activităţiele preotului făcute în timpul slujbelor. Respectul faţă de preot se manifestă în mod special, deşi, în relaţiile particulare, unele persoane de rând şi cu mai puţină carte au prejudecăţi. Spre exemplu, dacă preotul îţi va trece drumul înseamnă că neapărat te va ocoli norocul; sau dacă preotul nu va rămâne cât mai mult posibil de ziua naşterii Domnului în casa unui enoriaş, gospodinei respective nu-i va cădea cloşcă nici o găină. Relaţiile între oamenii de diferite vârste sunt corecte şi în general acceptabile. Spre onoarea mileştenilor, în rândurile lor nu sunt depistate boli transmisibile, nu au loc mari fărădelegi şi chiar nu există beţivi; şi dacă sunt persoane care, în timpul liber, au plăcerea să stea la un pahar de vin, odată cu venirea unei noi zile de muncă lasă totul şi se apucă de treabă; asemenea iubitori de pahar, dacă-i raportăm la numărul total al sătenilor, nu sunt atât de mulţi. Atitudinea faţă de familie este foarte serioasă la Mileşti, de aici şi existenţa puţinilor cazuri de naşteri în afara căsătoriei.
Consiliul bisericesc din Mileşti, începând cu anul 1913, presupunea prezenţa a 6 persoane; statutul actual însă include un preot şi un interpret de psalmuri, iar restul consiliului rămâne alcătuit din 4 persoane: un preot, un diacon-psalmist, un diacon aflat în afară de state şi un consilier. Drept susţinere financiară a membrilor consiliului servesc mai cu seamă veniturile câştigate de pe urma activităţilor bisericeşti şi a exploatării pământurilor ce aparţin bisericii (43 de desetine), la care există un plan cadastral desfăşurat şi înregistrările respective în cartea bisericii. Plata pentru activităţile bisericeşti depind în cele mai dese cazuri de posibilităţile financiare ale enoriaşilor; donaţiile cuprind următoarele sume de bani: botezul – 30 de copeici; căsătoria – de la 3 până la 5 ruble, împărtaşania – de la o rublă până la 3 ruble, înmormântarea – de la 2,5 ruble până la 5 ruble, rugăciunea – de la 10 copeici până la 25 de copeici, sfinţirea cu apă – de la 25 până la 50 de copeici şi rugăciunea femeii care a născut – 15 copeici. Din cauza aridităţii, pământul bisericii din Mileşti a dat puţină roadă în ultimii ani. Veniturile de pe urma exploatării pământului şi cu cele obţinute din activităţile bisericeşti alcătuiesc o sumă anuală de întreţinere a preotului din Mileşti în sumă de 250 de ruble şi rareori atinge cifra de 300 de ruble.
Începând cu anul 1802, s-au aflat în funcţie doi preoţi la biserica din Mileşti. Preotul Chirică Călugăreanu, provenit din ţărani şi fără de studii, a fost numit în funcţia de preot la biserica din Mileşti de către prealuminăţia sa vlădica Dorofei pe data de 10 martie 1802, primind binecuvântarea mitropolitului Iacob de Iaşi. Preotul Constantin Macarescu, provenit din neamuri de preoţi, fără studii speciale, pe data de 5 iulie 1820, a fost binecuvântat de către înalta luminăţia sa mitropolitul şi exarhul Gavriil şi numit în funcţia de preot al bisericii din Mileşti de către luminătatea sa Dimitrie. Pe vremea acestor preoţi, în anul 1827, s-a făcut reparaţia bisericii vechi din Mileşti.
La Mileşti slujeşte în prezent preotul Ierimia Mihailov, fiu de preot, absolvent al Seminarului duhovnicesc din Chişinău şi, după terminarea ultimului curs, în anul 1845, numit preot la biserica respectivă de către înalta luminăţie a sa arhiepiscopul Irinarh. Din anul 1846 îşi face serviciul în corespundere cu indicaţiile conducerii eparhiale, fiind pe rând deputat de sector, responsabil pe chestiuni de urmărire penală, colaborator în chestiuni de tutorie a celor rămaşi înapoiaţi din punct de vedere duhovnicesc. Timp de opt an a ocupat funcţia de blagocin în sectorul patru judeţean Chişinău, iar datorită numărului dublu de lumânări vândute enoriaşilor i s-a înmânat o menţiune din partea conducerii eparhiale. Pe data de 11 august 1868, pentru activitate în propogarea învăţăturii biblice i s-au adus mulţumiri arhierice şi binecuvântare. (...) Între 22 decembrie 1871 şi 20 februarie 1875 a exersat funcţia de deputat şi agent de instrucţie pe sectorul patru al judeţului Chişinău, pe care sector a ocupat şi postul de cenzor de predici. În anii preoţiei sale a fost construită noua biserică de piatră din Mileşti (1864), lucru la care a contribuit personal. Şcoala populară din Mileşti a fost înfiinţată şi deschisă pe 16 decembrie 1874 şi e susţinută financiar de centru regional. Aici studiază actualmente 86 de băieţi şi 6 fetiţe.
(...) Bucură faptul că mileştenii nu se eschivează de la învăţătură, ba din contra se încurajează reciproc în ce priveşte prezentarea copiilor la lecţiile care se petrec în şcoală, astfel că într-o perioadă relativ scurtă de timp, doar în câteva luni de la înfiinţarea şcolii, s-au adunat 98 de elevi de ambele sexe. Deseori se întâmplă că însăşi mamele îşi aduc copii la şcoală, având rugămintea sinceră adresată către profesori ca să-i înveţe cum să citească şi să scrie, în special cum să se roage lui Dumnezeu conform textului scris în carte.

Preot Ieremia Mihalov (art. tradus fragmentar)