miercuri, 12 noiembrie 2014

SOMOS AYER de ANDRÉ CRUCHAGA (trad. în română)





SUNTEM ZIUA DE IERI

În vestibulul prezentului, suntem un profil, însă deasemenea umbră a trecutului.
Suntem respirația de ieri în a cărei răsunet se aude săgeata magiei.
Pentru azi, sfârâitul uleiului din candele.
Masca arde ca o petală incandescentă: în fiecare foc, flacăra invizibilă a ceasului,
Iarba orizontală, oarbă a sexului. Pielea oferită visului.
(Dintr-odată, apar plecări latente în orice amintire, lucruri aruncate la gunoi,
linguri sparte în oglinzi, reculuri de ultim moment, oameni lipsă
ca zilele care nu mai pot fi readuse la viață.)
Într-o clipă suntem ziua de ieri.
Ceea ce era în fiecare moarte a ploii. Pojghițe de la sărătură.
Un cortegiu continuu e lipsa de fiabilitate a efemerului: în cioburile împrăștiate
ale melancoliei, contururile sării pe firmamentul ochilor.
Pe piatra galben-roșcată a ofrandei, nimeni nu poate reface cu acuarela marginea
ascuțită a fotografiilor colorate în sepia.

SOMOS AYER

En el vestíbulo del presente, somos esbozo, pero también sombra del pasado.
Somos la respiración de ayer en cuyo aliento suena la flecha del conjuro.
Para hoy, el desvivirse en los candiles.
Vive el antifaz como pétalo candente: en cada fuego, el fuego invisible del reloj,
El césped horizontal, ciego del sexo. La piel ofrecida al deseo.
(De pronto, hay despedidas latentes en cada recuerdo, objetos desechados,
cucharas trizadas en el espejo, retrocesos de último minuto, ausencias
como los días que jamás resucitan.)
En un instante somos ayer.
Lo que fue en cada muerte de la lluvia. Los cascos de la salmuera.
Siempre es cortejo la disparidad de lo efímero: en los güishtes dispersos
de la melancolía, los contornos de la sal en el firmamento de los ojos.
En la piedra pómez de la dádiva, nadie puede elevar a acuarela el sesgo
afilado de las fotografías en sepia.

Barataria, 11.XI.2014

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu