marți, 9 aprilie 2013

O MARCĂ ATIPICĂ de Ghenadie NICU

ghenadie nicu200




(blog personal 








(blog personal Pe unde trecuse pangolinul...)

O MARCĂ ATIPICĂ

N-a făcut spaniolă (e ziarist de formaţie), dar a ajuns, iată, traducător, unul probabil bun câtă vreme poemele mexicanei au un sunet blagian şi revelează cu discreţie o feminitate retractilă, însetată de „diafanitate”...


Telefon, zilele trecute, de la Andrei Langa, prieten vechi şi drag, dintr-un fel de copilărie literară (poheticească şi critică), de care aproape că am şi uitat. Nu că aş fi împovărat de ani, ci fiindcă, contrar iluziilor pe care mi le făceam – cum că după patruzeci încolo, e-he!, ce mai timp berechet vom avea să ne dedăm lecturilor, copiii crescând şi despovărându-ne de griji –, viaţa a devenit nu ştiu cum mai alertă, cu turaţii care cresc în fiece zi. Serios! Câteodată mă simt ca mărfar fără frâne, care coboară în pantă, peisajul din faţă, altă dată vag, criptat în proiecte sau utopii şi oricum intangibil ca un orizont mereu prorogat, precizându-se ameţitor de repede. Nu ai răgaz nici pentru tine însuţi câteodată. Citeşti din fugă, adesea furtiv, prin vreo şedinţă, scrii pe unde apuci: la bibliotecă, în cafenea, pe genunchi, la gară, în aşteptarea trenului. Ziua e un amalgam de replici, deplasări, feţe, pagini citite, pagini scrise, telefoane date, telefoane primite. Toate astea aglomerează rău percepţia şi se lasă cu un sentiment halucinant de alteritate. Nici nu e de mirare că unii se pierd pe ei înşişi în această competiţie spre nicăieri, în fond. Pariul conformităţii cu tine însuţi e, probabil, cel mai greu de susţinut: presupune nu numai caracter, ci şi un minimum de condiţii exterioare. Adică trebuie să ai noroc cumva şi cu istoria pentru a te împlini: un raport inextricabil între datele congenitale şi social, între mâna pe care Dumnezeu ţi-o pune pe creştet şi demonii cotidianului, ai diverselor urgenţe, între fond şi perfidia conjuncturilor.
Pe Andrei nu-l văzusem de vreo şapte, opt ani, dacă nu mai bine. Am făcut amândoi aspirantură la Chişinău (varianta rusească a doctoratului: mai totul e cu moţ în zona interferenţelor), după care, un timp, i-am zărit numele ba ici, ba colo, sub cronici de carte, reportaje, articole de opinie. A făcut o teză despre expresionismul în literatura română, a editat o monografie dedicată lui Leonard Tuchilatu (fratele mai mare al Leonidei Lari, mort prematur, la 24 de ani, foarte înzestrat, de altfel, poemele din Sol, volumul de debut, din 1977, arătând o uimitoare deschidere spre metafizic în vremuri de realism socialist sacrosanct) şi a scos două volume de poezie. Te iei după reperele astea şi îţi închipui un ritm egal, la masa de scris, printre cărţi şi printuri. Uite că lucrurile stau exact invers: mai nimic, în ultimii ani la Andrei, care să predispună la elaboraţie. Omul s-a băjenit, cu familie cu tot, tocmai în Spania, de răul sărăciei şi e încă de imaginat cum poetul munceşte ziua pe şantier sau dă cu bidineaua prin locuinţe; ori cum doctorul în litere face grădinărit, curierat etc. – munci ocazionale, expediente în fond (iau accepţia onorabilă a cuvântului), istovitoare fizic şi ruinătoare moral. Rar cine se salvează în astfel de împrejurări. În minte îmi vine comparaţia cu Nicolae Costenco, intransigentul redactor de la Viaţa Basarabiei în perioada interbelică: deportat în Dudinca, hăt dincolo de Cercul Polar, nu s-a mai putut ridica la înălţimea ştachetei sale de tinereţe. Am fi avut, se prea poate, un mare poet: am rămas cu o promisiune răscolitoare...
Andrei este, de felul lui, om un înalt, lat în spete, cu braţe puternice: clădit şi el, vorba lui Eugen Simion, din materii tari şi abundente şi pregătit, probabil, ca şi Mihai Cimpoi, despre care erau vorbele, să-şi ducă bătăliile până la capăt. Am stat într-un local şi l-am privit cum îşi soarbe laborios cafeaua, încercând să-mi închipui cum îşi scria, nopţile, textele pentru Român în lume, bilunarul din diaspora (dispărut între timp din pricini economice), după ce ziua a muncit la clădit... Mi-a dat un volum bilingv de Leticia Garriga: Tambor de agua. Tambur de apă, apărut anul trecut în Guadalajara, capitala statului Jalisco din Mexic. N-a făcut spaniolă (e ziarist de formaţie), dar a ajuns, iată, traducător, unul probabil bun câtă vreme poemele mexicanei au un sunet blagian şi revelează cu discreţie o feminitate retractilă, însetată de „diafanitate”... Semne ale unei tenacităţi atipice. Avem şi asemenea basarabeni.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
(http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-marca-atipica--4198.html)

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu