LEONIDA LARI: VIZIUNI METAFIZICE (II)

 LEONIDA LARI: VIZIUNI METAFIZICE (II)*  

Venerată și elogiată de unii critici literari, criticată de alții încă din debutu-i promițător („Piața Diolei”, 1974), Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, câștigând sau recâștigând simpatia cititorului de rând cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare noua apariție editorială. Indubitabil rămâne faptul că doar criticii imparțiali și cititorii activi sunt cei care au știut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei opere sau a unui destin literar, acestora fiind-le străin orice soi de interese personale sau de grup. O asemenea reacție firească și sinceră (chiar și atunci când e exprimată în mod tacit) poate să aibă credibilitate și durată în timp și spațiu, lăsând astfel să se întrevadă carențele referințelor arbitrare ale unor critici literari.

Nu intenționăm cumva să minimalizăm aportul exegeților la diseminarea valorii artei cuvântului scris. Totuși, datoria criticului sau a cercetătorului literar a fost și este mai mult de natură informativă/formativă, consistând în a aduce la cunoștința lectorului metodele de pătrundere în tainelor creației, sensibilizând astfel opinia publică la apariția unui nou autor sau a unei cărți de valoare. Criticul s-ar asemăna astfel cu un arbitru de fotbal, a cărui prestație și judecată promptă vor fi cu atât mai valoroase, iar jocul  între părțile adverse cu atât mai reușit, cu cât mai puțin se va face observată prezența sa în teren.

Dacă e să ne referim la volumul „Sibila” (ed. Democrația, 2006, Arhiva MNLR, nr. de inv. 14911), apărut la București sub îngrijirea editorului Eugen Florescu, acesta confirmă sau reconfirmă referințele de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit (și viceversa) - parcurs nelipsit de tot soiul de sinuozități - autoarea și-a selectat cu atenție piesele de rezistență scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă și să convingă în același timp eventualul lector că ceea ce trăiește are continuitate, spor și eficacitate valorică. Efuziunile-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau imaginare, pe care le trăiește sau le retrăiește poetul: „Căci suflă Universul-n noi! / Cu acest suflu respirând, / cu orice rană luminând, / Noi împlinim metareal / Setea de veșnic ideal / Și ne-apărăm orice trimis, / Când ploua-n gând, când plouă-n vis” (“Ploaie în gând, ploaie în vis”). Un factor nu mai puțin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conține și în desenele grafice, cu tentă de pictopoezie, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul „Sibila”.

Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacționează culorile și imaginile voit abstractizate cu poezia însăși. Sufletul omului, așa cum se întitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuță pe un râu, râul trecerii dintr-o lume în alta - Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor etc.) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu „sufletul” în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi ușor de pătruns și mesajul bătrânului din poemul „Șarpele” de pe pagina precedentă: „Ne amărâm la gândul că vom muri cândva, /Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine”. Vom observa că și celelalte desene grafice își au corespondențe lirice în contextul cărții, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creație. Mai mult decât atât, nu se știe care și cui i-au servit autoarei drept motiv de inspirație, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru distincte poezii, căci și una și cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc și generând un evantai de cuvinte și culori. Procedeul nu e nou și are rezonanță în literatura tuturor timpurilor, mulți dintre poeții vizionari ai lumii făcând uz de penel și de vopsele pentru a se face mai înțeleși sau pentru a-și întregi arta poetică cu alte modalități plastice de expresie. Ori, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puțin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparținând genului de artă plastică. Acesta e și cazul unui artist plastic, care ar fi ridicol dacă nu ar ști ce e o „metaforă” sau un „picior de vers”. O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menționat aflăm un poem închinat lui și intitulat în mod generic „Cântă cocoșii...”. De ce zic că poemul respectiv e întitulat în mod generic, fiindcă vine în consonanță lirică cu o poezie semnată de Leonard Tuchilatu, despre care amintește și scriitorul George Meniuc în prefața sa la cartea „Sol” (Chișinău, 1977): „Încolțit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat ca și ciobanul din baladă, predestinat morții, să-i spuie mamei măcar o vorbă bună, dar nu găsește altceva decât o viziune cosmică”: „Ascultă, au cântat cocoșii de zi... / S-au deschis porțile mari ale lumii, Mamă”.

Dar să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei „Despre poeți, poezie și „Singurul”, așa cum sună titlul din „argumentul” volumului la care ne refeream mai devreme, prin „Singurul” avându-l în vedere pe însuși Dumnezeu. Să zici că „Poezia e scrisă de oamenii cei mai triști și mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul „argumentului” său, înseamnă cel puțin să anulezi neintenționat ceea ce au susținut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată (și mai este?) de spirit militant, exploziv în esență, în stare să dea ripostă oricui și oricând pentru a se apăra de hulă și a apăra adevărurile pe care le susține, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Se știe doar că poeta a trecut prin câteva etape de creație, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma „poet vizionar și antisocial” sau „poet mistic”, lucru mai grav pentru acea perioadă sovietică la care facem referință (vezi plachetele de versuri „Piața Diolei”, „Marele vânt” sau „Mitul Trandafirului”). Pe de altă parte, volumul „Anul 1989”, editat la Chișinău, conține mai multe poeme de factură socială, „patosul civic”, fiind o nouă fațetă a liricii sale, care va răzbate și din alte cărți editate ulterior („Dulcele foc”, „Învingătoarele spații” sau „Răstignirea porumbeilor”).

Din același registru poetic vizionar fac parte și eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul „Epifanii și teofanii”, care denotă apetența ascetică pentru religios, credința în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberații lirice. Una peste alta, constatăm că „singurătatea” și „tristețea” sunt sau caută să fie, reieșind și din „argumentul” autoarei la cartea Sibila, caracteristici esențiale ale poetului modern sau postmodern, cum nu s-ar numi acesta. Etichetările generaționiste nu-și mai au loc aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului modern a anihilat sau duce la un proces de anihilare universul imaginar, caracteristic omului încă din timpurile preistorice. De un asemenea pericol ne avertizează și autoarea, subliniind cu pertinență în același „argument” că „Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli și mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar și de aceea că poezia cuprinde tristețea și singurătatea lumii, sublimate prin frumusețe” (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o „frumusețe nelocuită”: n.n.). Bine scris, dar avem certitudinea că mulți dintre cei care fac poezie ar căuta să nu-i dea dreptate Leonidei Lari. Judecând lucrurile la justa lor valoare, așa cum au fost explicate și enunțate mai sus, nu avem prea multe de adăugat la cele scrise anterior. Vom aminti doar că poezia ca gen literar e un material abstract prin excelență rămâne la discreția oricărui poet să „plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulți riscă ca, spre finalul strădaniilor lor, să se aleagă cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginației seci și lipsite de harul divin. Asta pentru ca să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă precum că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu. Reieșind din arhicunoscută idee ce relaționează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm și o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind „pioșenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut să avem chipul Său, de ce nu am reuși să ne îndumnezeim și noi?

În acest context, Leonida Lari propagă „singurătatea” și „tristețea”, luate la un loc, drept singurele și esențialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Ori, afirmă dânsa, „Poeții sunt triști pentru singurătatea Lui”. Luând ambele caracteristici drept un argument ce tine implicit de actul de creație, Leonida Lari însă nu se dezice la stilu-i tradițional și de forma directă de expresie, zicând: „De-oi fi-n vreo pușcărie de pomină / De-oi fi pe-un munte. Ascetic, auriu, / Din criză de hârtie, cu lumină / Pe aer poezia am s-o scriu”. Sub aceeași notă declamatorie încheie poemul cu rândurile: „Eu sunt un trist poet și las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând, / Că de la Domnu-i dată libertatea / și că Unirea nu se-așteaptă în rând” („Poetul și puterea”).

După cum putem observa, spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă. Vom face o altă paranteză pentru a reveni din nou la desenele prezente în volum, câteva dintre care denotă atașamentul pentru faună și floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o redea în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate „Motanul Fifi” sau „Câinele Nort”, două lucrări remarcabile prin naturalețea lor. „Sirena și delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, își au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relația reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică chiar („Lupul”). Poeta zice: „Lupul nu are cum să fie dual, / L-am văzut într-o noapte, pe gheață, / Se scălda, pe când mentorul universal / Mă gătea pentru viață. // M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini, / Hăituit într-o vale amară, / M-a rugat, măcar frații săi ce-ajuns-au câini / Lângă om să nu moară”.

Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în mod automat în memorie poemul rusului Serghei Esenin, închinat unei cățelușe care, chiar fiind moartă, își alăptează puii. În altă parte, aflăm o nouă inter-relație specială, între om și lumea animală, de fapt între eroul liric și un delfin, una de asemenea de respirație cosmică. Poemul „Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o ființă umană și un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărții și intitulat Sirena și delfinul. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai ușor percepute versurile: „Soarele-apune singur pe ape sângerând, / Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste / și-n valurile care de țărm se-aud izbind / Eu și delfinul părem două animale triste” („Delfinul”). Și iarăși „tristețea”, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, sugerează tendința de depășire/transcendere a realului. Întunericul nopții devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena și Delfinul. Evadarea din spațiul îngust al cotidianului se produce în mod eminescian și are un profund răsunet metafizic: „O lună ca securea se va ivi apoi / Și va tăia hotarul ce astăzi ne desparte, / Și-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi, / dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe”.

Pe aceeași coordonată lirică sună și poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism, substituind la nivel de imagine supradimensională cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate și reprezintă cazul inundației din delta unui râu din România, când apele dezlănțuite au înghițit totul din jur, dar și un cal mare și frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea: n.n.) se derulează astfel într-un registru înalt de supra conștiință, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaștem, neavând analogie în modul-i modern de reprezentare faptică sau fictivă. Impregnată în realitatea imediată și receptivă la necesitățile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari își trage esențele din zonele periferice realului, acolo undea devine posibilă apropierea de Singurul, așa cum îl supranumește ea pe Dumnezeu.

*text revăzut și redactat

 

TEMPLU

Templu
 
Imaginează-ti că ești
o fâșie albă de pământ  
sub un pântec molatic umplut cu stele
stai și asculți cum te-ai născut 
urcată pe schele
 
Îți scuturi corpul 
ca pe o plapumă fină de catifea 
și-l întinzi pe o funie cu alte rufe
iar cineva stinge câte o stea 
ce se reflectă de printre nuferi

 

MARCELA BENEA: POEZIA CA ESENȚIALIZARE ȘI PATIMĂ A VIEȚII

MARCELA BENEA*: POEZIA CA ESENȚIALIZARE ȘI PATIMĂ A VIEȚII

    Marcela Benea a scris și mai scrie o poezie a suferinței, una de factură existențialistă. E o patimă a ei. Scrie ceea ce doare mai mult. Și nu doar pe ea. Ajunsă recent, în data de 4 iunie, la o vârstă venerabilă, ea mai păstrează ascunse energiile mari ale creației, trecând temerar peste atâtea impedimente și având conturat un destin diferit, irepetabil. În familia sa  a avut parte de roadele unei educații alese, dar și de amarul unei copilării nu atât de ușoare, cu un tată dus la muncă silnică în Siberia de satrapii lui Stalin, în minele din Vorkuta, și o mamă nevoită să îngrijească de o casă de copii timp de zece ani. 

Poate că dânsa nici nu știe când fusese cuprinsă de patima asta a revelării stărilor sufletești sensibile, prin care se remarcă ființele umane cu darul de a scrie. Probabil, la începuturi, cele mai frumoase versuri răsăreau de oriunde, chiar și de pe marginea cărăruii crescută cu troscot, ce ducea spre satul de baștină, la Văratic (Râșcani). Acolo se află tot ceea ce a văzut mai frumos pentru prima dată în viață.

La vârsta-i fragedă aștepta, cu inima gata să-i sară din piept, primenirea. Și ea avea să vină, în mod univoc, așa pe neașteptate, ivită din partea necunoscută a existenței, neliniștind-o cumva, ca un imbold metafizic. În suflet a rămas, însă, fetița cea de altă dată, ce avea să scoată de sub tipar, ajunsă acum la vârsta împlinirilor, un volum antologic de poezie intitulat „Eu sunt Cartea” (2022), unde adunase grupaje de poeme  poeme, triate din toate cele șase cărți ale ei. Ecoul unui strigăt tăcut răsună din poemul ce a dat titlul antologiei, evocând actul dăruirii totale, cel al creației: „beți-mă – eu sunt izvorul/ eu sunt apa alcătuirii –/ norul mort – înviat, steaua/ din care au fost smulse razele/ sângele ce i s-a scurs/ lumina ce se pune pe voi”.

Să faci poezie nu-i un lucru ușor, ci un dat de sus, iar a scrie mereu bine, cu forța unui talent nativ, reprezintă o taină în sine, un secret pe care doar poetul autentic poate să îl cunoască. Așa a fost și rămâne a fi Marcelei Benea, o Ana Blandiana a literaturii române din Basarabia. Poate că a scris poezie și atunci când nu învățase a scrie, înainte de a merge la școală. Scria cu ochii, cu privirea scria pe bolta cerească. Ferea norii, pagină cu pagină, ca bolta să fie curată iar literele să păstreze linia dreaptă - de la stânga spre dreapta – apoi săltate direct în sus, acolo unde doar astrele puteau să dicteze legea sfântă a îngemănării cuvintelor. Umilă din fire, cum toți cei apropiați o cunosc, a reușit să treacă peste multe încercări ale vieții, iar cea mai mare lovitură a sorții - fatumul neiertător cum i se mai zice - a fost și rămâne moartea poetului Leonard Tuchilatu. Anume ea l-a însoțit până în ultima clipă a existenței, când se stingea din viață, căsătoriți fiind cu puțin timp înainte într-un spital moscovit.

După editarea volumașului de debut „Zestre” (1974), cu o prefață apreciativă semnată de Grigore Vieru, a urmat o „tăcere” îndelungată de circa 14 ani, și abia în 1988 își editează al doilea volum de poezie intitulat „Poveste neterminată”, prefațat de criticul literar Eugen Lungu. În toată această perioadă de timp, a pus pe hârtie ceea ce nu a fost dat să i se întâmple în viața reală. Adică, spre exemplu, să poată trai momentele iubirii până la capăt.

Scrise cu sentimentul morții și al dragostei neîmpărtășite până la capăt față de Leonard, dar și al iubirii sincere față de aproapele său, aveau să îi mai apară, la distanțe diferite de timp, cărțile „Evadare din frescă” (2008), „Traducătorul de suferințe” (2015) și „Rupere de nori” (2021), plus o altă ediție antologică bucureșteană „101 poeme” (2012). În „Rupere de nori”, volumul care încheie aici lista publicațiilor editoriale de până acum,  apare un sfânt Ilie „jucăuș”, care „bate tobele în cer” și e redat în mod metaforic într-un poem cu același titlu. Acesta pare să fie unul dintre eroii lirici centrali, care promite să răsară un soare pentru a lumina cu dărnicie viața, patima pentru poezie a Marcelei Benea.

*Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, organizează expoziția modulară și medalionul literar: „Scriitorii promoției ’70. Portret în grup: Marcela Benea, 75”, (perioada 7 iunie – 2 iulie 2023) în semn de omagiu pentru poeta Marcela Benea, la cei 75 de ani de la naștere. Expoziția prezintă viața și opera Marcelei Benea în cărți, manuscrise, documente, artă plastică, fotografii ș.a. În 1966, debutează cu versuri în săptămânalul „Cultura”, iar editorial în volumul colectiv „Dintre sute de catarge” (1973). Textele Marcelei Benea au apărut în diverse publicații: „Moldova”, „Nistru”, „Literatura și arta”, „Glasul Națiunii”, „Tinerimea Moldovei”, „Contrafort”, „Revista Română”, „Revista literară” ș.a. 

    Poezia ei a fost tradusă în diverse limbi: rusă, germană, magheară, letonă, ucraniană, tătară și catalană.Premii și distincții: Premiul I la Concursul republican televizat de poezie tânără, Chișinău, 1966; Premiul I la Concursul Unional televizat de poezie tânără, Moscova, 1966; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul Evadare din frescă, Chișinău, 2008; Premiul Ministerului Culturii și Turismului din Republica Moldova, al Biroului de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova și al Bibliotecii Naționale pentru cartea Evadare din frescă care s-a situat în topul celor mai citite cărți în anul 2008; Premiul Vasile Coroban al Revistei Săptămâna pentru anul 2014; Premiul Festivalului Internațional Primăvara Europeană a Poeților, ediția a IV-a, pentru volumul de poeme Traducătorul de suferințe, Chișinău, 2016; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (filiala Chișinău) pentru volumul de poeme Traducătorul de suferințe, 2016; Premiul USM Opera Omnia pentru întreaga activitate, anul 2021; Medalia „Mihai Eminescu”, Chișinău, 2022.         

 

POEM PERICULOS

***

Când crezi că ai de toate 
nu mai posezi nimic

Scrii o poezie
care poate îți apropie viitorul 
însă doar atât 

cât să intri într-o viitură 

de unde să nu mai poți ieși 

ÎN MEMORIA LUI ALEXANDRU COSMESCU: „CU TOT CE-A FOST ODATĂ EL”

 

ÎN MEMORIA LUI ALEXANDRU COSMESCU:

„CU TOT CE-A FOST ODATĂ EL”

 

          O carte care rămasă necitită cu greu poate fi denumită astfel, adică să aibă acea valoare intrinsecă în adevăratul sens al cuvântului. Ea își pierde actualitatea, iar odată cu trecerea timpului se transformă pur și simplu în maculatură. Nu încape îndoială că apar situații adverse, când cartea respectivă, din cauze ideologice sau religioase, e interzisă de regimurile totalitare și pusă la index de administrație. Dar asta constituie o altă temă de cercetare...

Valoarea artei cuvântului scris, acolo unde există, are însă durată nelimitată în timp, indiferent de ce se întâmplă într-o societate sau alta - revoluții, răsturnări de guverne, cataclisme naturale, etc. - ceea ce poate duce într-un final la dispariția unei civilizații. Să luăm cazul Greciei Antice, de exemplu, supusă de tânărul împărat macedonean Alexandru Macedon, a cărei cultură perenă a continuat să inspire imperiile formate mai târziu. Cum ar fi Imperiul Roman, care s-a constituit pe „ruinele” vechii culturi eline, adică s-a format  pe modelul societății grecești. 

Revenind la ideea de scris, scriere sau scriitură, apărută acum circa 5000 de ani în urmă și inscripționate în stil cuneiform pe papirus în perioada apariției și dezvoltării statului Mesopotamia, remarcăm prioritățile scrisului ca formă de exprimare a ființei umane. Așadar, dacă e să personalizăm, cartea a avut și încă mai are un rol important în progresul unei societăți, ce nu poate fi minimalizat sau trecut cu vederea de contemporani. În primul rând, cartea reprezintă și perpetuează totodată memoria colectivă, uitarea fiind pericolul iminent ce se prefigurează la capătul fiecărei vieți luate în parte.

Iată că și volumul la care ne vom referi în continuare se vrea a fi o stavilă împotriva uitării, recreând din amintiri și memorii imaginea unui chip emblematic în literatura româno-basarabeană de la jumătatea secolului XX. Din câte se știe, scriitorul și traducătorul Alexandru Cozmescu - căci la el ne vom referi în continuare – a crescut și tutelat o pleiada de tineri literați talentați. La trei ani după moartea măiestrului, în anul 1992, la inițiativa soției sale Valentina Cosmescu s-a editat un volum de memorii intitulat „Cu tot ce-a fost odată el”, de unde aflăm date puțin cunoscute despre personalitatea sa. De la Vasile Vasilache la Sanda Lesnea sau de la Ion Ungureanu la Gheorghe Urschi, îi sunt aduse omagii și aprecieri, expuse cu un plus de amănunte relevante și pe alocuri chiar picante, ce imprimă cărții spirit viu și fac textul ușor de lecturat. Cu toate acestea, constatăm că volumul a stat oarecum în umbră din cauza indiferenței criticilor literari, dar poate și fiindcă a fost tipărit în perioada anilor Renașterii Naționale, când potențialii cititori se aflau mai mult în stradă, la proteste și mitinguri, pledând pentru revenirea alfabetului la grafie latină și pentru obținerea independentei naționale prin ieșirea imediată din cadrul fostei u.r.s.s.

Deși însăși Alexandru Cosmescu era partizanul promovării idealurilor naționale și a susținut cu trup și suflet spiritul liber al tinerilor literați pe care îi tutela așa cum știa mai bine, acest volum inedit a trebuit să-și aștepte viitorii cititori mulți ani la rând. Redescoperit prin pana celor care au contribuit la scrierea și completarea celor aproximativ o sută de pagini, constatăm cu reală plăcere că neobișnuitul destin scriitoricesc își merită cu prisosință detaliile apreciative. Ar fi păcat astfel să îl dăm uitării, deoarece volumul dedicat memoriei lui Alexandru Cosmescu ni se arată acum - la peste 30 de ani de la apariția editorială – împodobit cu o nouă fațetă de imagini și idei revelatoare. Rupte din viața sa tumultoasă pe care a dus-o, redată cu lux de amănunte în scrierile scurte, dar cu atât mai exacte, referenții i-au întregit portretul literar în culori cât se poate de vii. 

Fie că-i un poem scris cu dedicație de Leonida Lari sau câteva referințe critico-literare de Vasile Nastasiu, sau ceva critică de teatru de Constantin Cheianu, sau unele amintiri din anii de copilărie, punctate de vechiul său prieten Anatol Gugel, dar și aprecieri inedite ale lui Vasile Vasilache despre arta traducerii pe care o practica, textele per ansamblu se contopesc până la urmă într-un tot întreg, pledoarie perfectă întru profilarea portretului veridic al bonomului scriitor Alexandru Cosmescu. Valentina Cosmescu, soția sa, tot dumneaei fiind alcătuitoarea volumului, presărat ici-colo de șarjele asemănătoare cu prototipul lor, realizate de Glebus Sainciuc, s-ar părea la prima lectură că nu a dat o formă bine determinată cărții. Lipsa unei forme, însă, reprezintă și asta o formă de reprezentare, iar referitor la conținut, poezia „Credința” de Leonida Lari, publicată în prima pagină a cărții, ne oferă un moto relevant prin profunzime și sinceritate: „Suflet copil și visător/ furat de timp, de toți și toate,/ Credeai în harul tuturor/ Și într-un spirit de dreptate.// Care va săvârși ceva/ cu-o sacră mină hotărâtă/ Și va mai arunca vreo stea/ În balta noastră nesfârșită”.

Inegalabilă capacitatea poetului de a pătrunde în esența lucrurilor, în forul lor interior, unde conturează chipul idealizat al eroului liric, definindu-i calitățile umane și exprimând judecăți de valoare printr-o prismă voit metaforizată. Fără să fie un ștab de pe vremuri, dumnealui i se adresau ca unui șef de generație, editor și redactor de carte care avea o mare putere de decizie. De aici și provocările cu nemiluita, ce i-au cauzat într-un final trei infarcturi de inimă și, în consecință, moartea la o vârstă când se afla în plină forța de creație...

Ideea de moarte, de fapt, l-a urmărit ca o umbră încă din copilărie, când decisese împreună cu fratele său Gheorghe să se sinucidă. Motivul unei asemenea hotărâri neașteptate a rămas și  până acum un tabu, ambii copii la vârsta de nici zece ani trecând printr-un stres similar, care a pus capăt zilelor unuia dintre ei. Două imagini copiate din original se păstrează în arhiva Muzeului, prezentându-i pe gemeni într-o postură dezinvoltă de copii ai vremii. Pasul fatal l-a făcut doar Gheorghe, iar Alexandru a ezitat... Frustrarea de a nu se decide la un asemenea gest extrem l-a marcat probabil pentru toată viața, ecourile unei decizii de acest gen ținându-se oarecum în secret. Așadar, istoria cunoscută de puțini contemporani a fost trecută sub tăcere, ca o taină ascunsă a lor, dar și ca o cruce pe care a trebuit să o ducă scriitorul de unul singur până la capătul vieții.

Alte frustrări de ordin personal, cauzate de lipsa posibilității de a-și scrie opera, nu i-au permis să se exprime integral, reducându-și elanul scriitoricesc la nivelul prolix al romanelor de început „Dealul viei” (1951) „Povestiri” (1952) și „Spre liman” (1954), ca să dăm titlurile primelor trei scrieri în proză. Nici dramele ce au urmat mult mai târziu nu l-au propulsat pe scenele teatrului, deși aveau valoare de netăgăduit - „Drumul diamantelor” (1961) sau „Vârsta succeselor” (1988). Din păcate, piesele nu au fost montate și pare-se că l-a debusolat, publicarea primei dintre ele în revista „Nistru”, abia după 18 ani, cum afirmă Ion Ungureanu, a lăsat teatrul moldovenesc fără un dramaturg veritabil. Despre ambele drame lăsate oarecum la voia întâmplării, Constantin Cheianu avea să scrie că „... dacă „Drumul diamantelor” ar putea să pară depășită sub anumite aspecte, „Vârsta succeselor” își mai așteaptă regizorul”.

Ceea ce s-a încercat a cuprinde din subteranele vieții lui Alexandru Cosmescu au fost totuși amintirile ale autorilor selectați, așa cum am accentuat și mai sus, de Valentina Cosmescu, reuniți în volumul „Cu tot ce-a fost odată el”. Dar mai sunt și alte articole și interviuri, la care avem datoria să revenim, pentru a-i contura portretul literar deplin. Astfel doar, luate toate la un loc, pot fi în măsură să redea chipul autorului. Numele lui, mai exact anii lui Cosmescu în viziunea lui Vasile Nastasiu în tableta „Anii cu nume”, nu au nume, de aceia se identifică într-un fel cu ființa și existența-i nepieritoare.

Deși dispărut înainte ca să-și definitiveze opera, Alexandru Gromov îl ridică la rangul de „percept” într-un text intitulat „Perceptul”. Alexandru Cosmescu apare aici în postura unui escalator al drumului sinuos al cuvintelor magice, ce formează limbajul literar firesc al limbii române, evitând cum a știut mai bine hidoșenia exprimării ingrate a invenției „idecebanismului”. Se venea cu o idee și mai îndrăzneață: de a se edita manuscrisele redactate de Cosmescu, unde s-ar pune în evidență adevărata mânuire a cuvintelor. Acolo s-ar putea observa ce e limbaj autentic, artă a cuvântului scris, domeniu în care a excelat cu prisosință.

Despre aportul său în arta traducerii avea să scrie cu acribie și Arcadii Evdoșenco:  ”Importanța traducerilor, așa cum a promovat-o Alexandru Cosmescu, s-a extins considerabil în noua realitate. Sârma ghimpată  nu ne mai desparte de frații noștri de peste Prut și odată cu aceasta crește numărul doritorilor de a savura în limba română cărțile unor autori străini” („Traducător prin excelență”).

Vasile Vasilache - cel care de asemenea avea temeinice cunoștințe în arta tălmăcirii textelor dintr-o limbă în alta - invita la lectura traducerilor sale în mod direct, indicând operele în care am putea să-i redescoperim „irepetabilul farmec al limbii, frazei, chiar vocii acestui împătimit al cuvântului” („O limbă dureros de frumoasă”). Și aici ni se aduc câteva titluri memorabile, cum ar fi „Seara în sat lângă Dicanca” a lui Gogol sau „Alunică” a lui Șolohov. ”Darul magilor” (1960), volum unde sunt adunate laolaltă operele mai multor autori de renume mondial, reprezintă unul din primele argumente editoriale serioase ale lui Alexandru Cosmescu în calitatea sa de traducător de calibru. Traduse din engleză, franceză, germană sau rusă, scrierile din opera unora dintre celor mai buni prozatori din străinătate, l-au propulsat pe basarabeanul nostru în fruntea confraților săi de condei. S-a ridicat substanțial astfel și nivelul de interpretare a textelor de la un caz la altul. Dintre traducătorii consacrați, au susținut pasul ferm al reproducerii exacte a textelor din original colegii săi de breaslă Igor Crețu și Aureliu Busuioc, dar și Alexandru Gromov, recunoscut mai cu seamă prin traducerea operelor scriitorilor fantaști, unul dintre înaintași fiind Herbert Wells, cu fenomenalul bestseller „Războiul lumilor” (1982).

Rămas parțial tradus pe masa de scris, romanul lui Lev Tolstoi „Război și pace”, ca și romanul de autor „La hotarul negurilor”, publicat fragmentar, sunt exemple clare ale capacității de lucru a lui Alexandru Cosmescu, care „nu a dovedit totul...”, așa cum se obișnuiește să se spună despre scriitorii talentați plecați de timpuriu din viață.

UN POEM, UN POET/ UN POEMA, UN POETA (Antologie de poezie bilingvă spaniolă-română*)

UN POEM, UN POET/ UN POEMA, UN POETA

Antologie de poezie bilingvă spaniolă-română

 

José HIERRO

(3.04.1922 – 21.11.2002, Madrid, Spania)

 

ALEGRÍA

Llegué por el dolor a la alegría.
Supe por el dolor que el alma existe.
Por el dolor, allá en mi reino triste,
un misterioso sol amanecía.

Era alegría la mañana fría
y el viento loco y cálido que embiste.
(Alma que verdes primaveras viste
maravillosamente se rompía)

Así la siento más. Al cielo apunto
y me responde cuando le pregunto
con dolor tras dolor para mi herida.

Y mientras se ilumina mi cabeza
ruego por el que he sido en la tristeza
a las divinidades de la vida.

BUCURIE

Ajuns-am prin dureri la bucurie.
De suflet am aflat atunci când doare.
Iar din durere a răsărit un soare
în trista-mi, misterioasa împărăţie.

O bucurie-i frigul dimineţii
și vântul rece şi nebun ce bate.
(Simţeam cum sufletu-mi frumos se zbate,
deşi văzuse primăveri, verdeaţă).

Aşa o simt mai mult. Ochesc tot cerul
și când întreb răspunde cu-adevărul
durerilor ce vin peste-a mea rană.

Şi-n timp ce capul mi-e străluminat
mă rog pentru acel când trist am stat
de toate zeitățile mundane.

 

Mauricio ESCRIBANO

(1966, Santa Catalina, Argentina)

***

aún aquellos días
golpean mis corneas
regresan grises
con sus paredes de hospital
y esas hojas de otoño
igual que caramelos de sangre
que lame el viento

estabas sola
en una cama de hierro
escoltada por mi ausencia
y te ibas de mí
como todas las cosas
que yo ignoro
por temor a amarlas

***

acele zile și azi
îmi ating corneea
revin posomorâte
cu zidurile lor de spital
și aceste frunze de toamnă
ca niște caramele din sânge
pe care le linge vântul
stăteai singură
pe un pat de metal
alături de absența mea
și mi te îndepărtai
ca toate lucrurile
pe care le ignor
din teamă să nu le iubesc
 

Miguel de UNAMUNO

(29.09.1864 – 31.11.1936, Bilbao, Spania)

LEER, LEER, LEER, VIVIR LA VIDA

Leer, leer, leer, vivir la vida
que otros soñaron.

Leer, leer, leer, el alma olvida

las cosas que pasaron.

Se quedan las que quedan, las ficciones,

las flores de la pluma,

las olas, las humanas creaciones,

el paso de la espuma.

Leer, leer, leer, ¿seré lectura

mañana también yo?

¿Seré mi creador, mi criatura,

seré lo que pasó?

SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ TRĂIȚI VIAȚA

Să citiți, să citiți, să citiți, viața să fie trăită
așa cum alții au visat.
Să citiți, să citiți, să citiți, sufletul uită
lucrurile care s-au întâmplat.
Rămâne doar ceea ce mai este, ficțiunile,
scrisul cu litere rotunJite,
valurile, creațiunile,
spuma ce a trecut pe aice.
Să citiți, să citiți, să citiți. Fi-voi ca mâine
și eu o carte de citit?
Propriul creator, creația-mi ce rămâne, -
ceea ce am trait?

André CRUCHAGA

(1957, Chalatenango, El Salvador)

ANIMAL HERIDO

La calle incomprensible con su horca de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las ingles?
Las horas del despojo nos salpican con cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de escaramuzas.)
Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en bajorrelieve de aluminio.

FIARĂ RĂNITĂ

Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași peliculă de cinema în alb-neagră a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile ei aflate lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație la brâu?
Clipele posterioare ne împroașcă cu o oarecare precauție.
Învelită în mantia febrei, temperatura crește și nu dă înapoi,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă de primăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitate obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor și sechela lăsată de luptele fără de rost.)
Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochiul unei făclii aprinse
de furtună, a unui banc de pești rotindu-se în basorelief de aluminiu.
  

Antonio GAMONEDA

(1931, Oviedo, Spania)

ESTA LUZ
 
Yo estaré en tu pensamiento
No seré más que una sombra imprecisa
Habré existido en un instante
en que la alegría y la piedad ardían en tus ojos.
Pero también quiero permanecer desconocido en ti
Desconocido. Simplemente envuelto en tu felicidad.
Tu distraída en tu luz,
y yo apenas viviendo en ella.
Y así, imperceptiblemente amado,
esperar la desaparición
Aunque quizá estemos ya separados por un hilo de sombra
y cada uno este en su propia luz
y la mía es la que tu vas abandonando
 
LUMINA ACEASTA
 
Voi rămâne mereu în gândirea-ți
Nu voi fi decât o umbră voalată
Poate că o fi existat o clipă când
bucuria și pietatea îți luminau ochii.
Vreau însă să rămân necunoscut în tine
Necunoscut. Înfășurat în fericirea ta.
Tu acoperită de lumină,
iar eu abia de să încap în ea.  
Și așa, iubit fără de speranță,
să-mi aștept sfârșitul.
Poate că deja suntem separați de un fir de umbră
și fiecare e acoperit de propria lumină
iar a mea e cea pe care tu o părăsești 

  

Octavio PAZ

(31.03.1914 – 19.04.1998, Ciudad de Mexico, Mexic) 

INTERIOR 

Pensamientos en guerra
quieren romper mi frente

Por caminos de pájaros
avanza la escritura

La mano piensa en voz alta
una palabra llama a otra

En la hoja en que escribo
van y vienen los seres que veo

El libro y el cuaderno
repliegan las alas y reposan

Ya encendieron las lámparas
la hora se abre y cierra como un lecho

Con medias rojas y cara pálida
entran tú y la noche

INTERIOR

Gânduri rebele
caută să-mi străpungă fruntea
Pe urme de păsări
se înalță scriitura
Mâna gândește în voce tare
un cuvânt chiamă alt cuvânt
Pe foaia albă ce scriu
vin și pleacă ființe imaginare
Cartea și caietul
își strâng aripile si se odihnesc
Se aprind lumânările
orele se desfac și se închid una câte una
În roși colanți și cu chip palid
intri tu și noaptea
 

Alexandra PIZARNIK

(29.04.1936 – 25.09.1972, Buenos Aires, Argentina)

***

Mata su luz un fuego abandonado.
Sube su canto un pájaro enamorado.
Tantas criaturas ávidas en mi silencio
y esta pequeña lluvia que me acompaña.

***
Își stinge lumina un foc abandonat,
Urcă sus de tot cântecul o pasăre îndrăgostită.
Atâtea făpturi hrăpărețe în tăcerea-mi
Și astă ploaie măruntă ce mă acompaniază.
 

Ana MUELA SOPEÑA

(1961, Bilbao, Spania)

HABLAMOS DE LA LLUVIA

En la penumbra yacen nuestros besos
que cabalgan desnudos, sin heridas,
hacia el abismo último del mundo.
 
Más allá de la sombra está tu piel
que duerme ensimismada entre los sueños,
esperando mi roce clandestino.
 
En hoteles suicidas yo te aguardo,
sabiendo que el amor es solo bruma,
utopía y quimera de otro tiempo.
 
Hablamos de la lluvia...
 
Jugamos a extraviar
las palabras durmientes en la arena.
 
Todo me habla de ti,
mientras persigo el alma de las cosas.
 
Sobre la oscuridad de las aceras
habitan nuestros juegos en silencio
que avanzan sin temor, como testigos 
de esta década extraña
envuelta en la locura de lo ínfimo.
 
SĂ VORBIM DESPRE PLOAIE
 
În umbra deasă se sting sărutările
ce aleargă dezgolite, fără cicatrici,
spre abisul ultim al lumii.
 
Alături de umbră e pielea ta
ce se pierde întreagă între visări,
așteptând atingerea mea clandestină.
 
În case de sinucigaș te aștept,
știind că dragostea e o scânteiere,
utopie și himeră ale altor vremuri.
 
Vorbim despre ploaie…
 
Ne jucăm în a ghici
cuvintele ațipite în nisipuri.
 
Toate în jur pronunță numele tău,
iar eu caut să aflu sufletul lucrurilor.
 
În întunericul trotuarelor
locuiesc în tăcere șoaptele noastre
ce-și duc ecourile mai departe,
ca martori ai acestor vremuri
cuprinse de nebunia infinitului. 
 
 

Pere BESSÓ
(1951, Mislata, Spania)
 
EL ROSTRO DE LA SOLEDAD 
 
Muslos cerrados,
el ojo veedor
flota hoy en lago obscuro.
 
Es la conciencia,
tiro de piedra al lago,
trampa del sueño.
 
ÎNFĂȚIȘAREA SINGURĂTĂȚII
 
Mușchi moleșiți.
ochiul de veghe
plutește acum în lacul obscur.
 
E conștiința,
piatră aruncată în lac,
capcană a visului.

 
Gloria FUERTES

(28.07.1917 – 27.11.1998, Madrid, Spania)

SALE CARO SER POETA
Sale caro, señores, ser poeta.
La gente va y se acuesta tan tranquila
-que después del trabajo da buen sueño-.
Trabajo como esclavo llego a casa,
me siento ante la mesa sin cocina,
me pongo a meditar lo que sucede.
La duda me acribilla todo espanta:
comienzo a ser comida por las sombras
las horas se me pasan sin bostezo
el dormir se me asusta se me huye
-escribiendo me da la madrugada-.
Y luego los amigos me organizan recitales,
a los que acudo y leo como tonta,
y la gente no sabe de esto nada.
Que me dejo la linfa en lo que escribo,
me caigo de la rama de la rima
asalto las trincheras de la angustia
me nombran su héroe los fantasmas,
me cuesta respirar cuando termino.
Sale caro señores ser poeta.
 
E COMPLICAT SĂ FII POET
 
E complicat, domnilor, să fii poet.
Oamenii pleacă și adorm liniștiți
-după o zi de muncă te trage la somn-,
După o zi încărcată ajung acasă,
masa la care mă așez e fără bucate,
asta mă face să cad pe gânduri.
Incertitudinea mă cearcă, ciuruiește:
încep să devin un aliment pentru umbre,
orele trec pe alături de pleoape,
somnul se duce și mă sperie
-scriu până mă prinde dimineața-.
Prietenii îmi fac mai apoi recitaluri,
cei la care ajung ca o naivă,
iar oamenii nu se dumeresc de asta.
Las urme de limfă în ceea ce scriu,
ies din rama înflorată și nu scriu în rimă,
atac tranșeele suferinței,
devin eroul fantasmelor,
nu mai am aer când ajung la final.
E complicat, domnilor, să fii poet.
 

Gabriela MISTRAL

(07.04.1879 – 10.01.1957, Vacuña, Chile)

LA FLOR DEL AIRE
Yo la encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.
Y ella me dijo: "Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas."
Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.
Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.
Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: "Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera."
Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.  
 
FLOAREA AERULUI
 
Am întâlnit-o în destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.
Iar ea mi-a zis: „Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”
Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.
Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.
Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: „Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșietice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”
Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.
 
Héctor BERENGUER
(1948, Santa Fe, Argentina)

POÉSIA...

Manos que nos sostienen
alguien que alza nuestro cuerpo
como recién bajado de una cruz.
Solo es real la carne que has hecho tu alma,
solo el cuerpo que puedes donar a los lobos.
La rosa que dejaron una vez sobre tu pecho,
las pocas palabras que puedes arrebatar a la muerte.
La tierra entera es nuestra casa.
Los efímeros nombres que aún nos quedan
son nuestra morada.
La vida que al fin dejamos caer en el amor.
El resto es nada.
 
POEZIA...
 
Mâini ce ne susțin,
cineva care înalță corpul nostru
ca pe unul abia coborât de pe cruce.
E adevărată doar carnea din care ți e făcută inima,
Doar corpul pe care îl poți dărui lupilor.
Trandafirul lăsat cândva pe al tău piept,
puținele cuvinte pe care le poți smulge morții.
Pământul întreg e casa noastră.
Numele efemere ce ne mai rămân sunt adăpost.
Viața care până la urmă se prelinge în dragoste.
Restul nu e nimic.
 
 

Jorje Luis BORGES
(24.08.1899 – 14.06.1986, Buenos Aires, Argentina)
 
EL SUEÑO
 
La noche nos impone su tarea
mágica, destejer el universo,
las ramificaciones infinitas
de efectos y de causas que se pierden
en ese vértigo sin fondo, el tiempo.
La noche quiere que esta noche olvides
tu nombre, tus mayores y tu sangre,
cada palabra humana y cada lágrima,
lo que pudo enseñarte la vigilia,
el ilusorio punto de los geómetras,
la línea, el plano, el cubo, la pirámide,
el cilindro, la esfera, el mar, las olas,
tu mejilla en la almohada, la frescura
de la sábana nueva, los jardines,
los imperios, los Césares y Shakespeare
y lo que es más difícil, lo que amas.
Curiosamente, una pastilla puede
borrar el cosmos y erigir el caos.
 
VISUL
 
Noaptea ne arată lucrarea sa
magică, desface universul,
ramificațiile infinite
de efecte și de cauze ce se pierd
în astă viitură fără fund, timpul.
Noaptea își vrea ca în astă noapte să uiți
de numele tău, de strămoși și de sânge,
de fiecare cuvânt omenesc și de lacrima,
ce-ar putea să te învețe privegherea,
punctul iluzoriu al geometriilor,
linia, suprafața plană, cubul, piramidele,
cilindru, sfera, marea, valurile,
fața lipită de perină, prospețimea
plapumei noi, grădinile,
imperiile, Cezarii și Shakespirii
și ceea ce e mai difícil, ceea ce iubești.
Curios lucru, dar o pastilă poate
să radieze cosmosul și să pună în ordine haosul.
 
Mercedes RIDOCCI

(1955, Leon, Spania)

POEMAS A MIS PADRES

Madre,
te recuerdo sentada en el banco del parque
con la falda plisada
y los zapatos de piel vieja.
La espalda mirando al sol
las manos entrelazadas
descansan sobre tu regazo,
la mirada perdida en paisajes de silencio.
¡Tan sola!
aquella blusa que te gustaba tanto

POEME PENTRU PĂRINȚI

Mamă,
mi te amintesc cum ședeai pe o bancă în parc
cu rochia în pliuri,
acea bluză care mult îți plăcea
și pantofii din piele învechită.
Cu spatele întoarsă la soare
și mâinile încrucișate
ce ți se odihneau pe genunchi,
privirea pierdută în peisajul tăcut.
 
Atât de singură!
 

Roberto JUARROZ
(5.10.1925 – 31.03.1995, Argentina)

POÉSIA VERTICAL 

Hay que caer y no se puede elegir dónde...
Hay que caer y no se puede elegir dónde.
Pero hay cierta forma del viento en los cabellos,
cierta pausa del golpe,
cierta esquina del brazo
que podemos torcer mientras caemos.
Es tan sólo el extremo de un signo,
la punta sin pensar de un pensamiento.
Pero basta para evitar el fondo avaro de unas manos
y la miseria azul de un Dios desierto.
Se trata de doblar algo más que una coma
en un texto que no podemos corregir.

POEZIE VERTICALĂ

E timpul să cazi și nu se poate alege unde...
E timpul să cazi și nu se poate alege unde...
Există însă o formă de trecere a vântului prin plete,
o pauză aparte înaintea impactului,
o anumită încovoiere a brațului
ce o putem corija în momentul căderii.
E doar vârful unui semn,
punct bine definit al unui gând.
Gata însă pentru a evita finitudinea unor mâini rapace
și mizeria de culoare azurie a unui zeu fără suflet.
Se încearcă ceva mai mult decât îndreptarea unei virgule
într-un text care nu putem să îl corectăm
 

Mabel ANTONINI

(1957, Buenos Aires, Argentina)

***

Tocar apenas
con la punta de los dedos
la mansedumbre fría
del agua
tener después
la sensación
de que es ella
quien me toca
no yo
 
***
A atinge încet
cu vârful degetelor
întinsurile reci
ale apei
a avea mai pe urmă
senzația
că ea e cea
care mă atinge
nu eu

Isabel REZMO

(1975, Ubeda, Spania)

DESCONFINAMIENTO

Vino otra vez el pasado.
Abrió sus puertas.
Y salimos como una jauría,
sin aprender nada de las paredes.

IEȘIRE DIN IZOLARE
 
A revenit trecutul.
Și-a redeschis porțile.
Și am ieșit cu toții deodată din colivie,
făr-să învățăm nimic de la cei patru pereți.

Leticia GARRIGA

(1947, Ciudad de Mexico, Mexic)

POEMA

Hoy, el viento penetra el horizonte de mi boca
Huele a higo y menta mi litoral en su aliento,
El aura ofrece sensaciones iridiscentes
Su fulgor hiere el ojo del impasible invierno
Aquí y ahora en una estación violenta
transcurre lo deseado cubierto por la transparencia
Imaginamos... que no existe límite para el universo.

POEM

Azi, vântul îmi pătrunde dincolo de orizontul gurii
Miroase a smochin și a mentă din largul litoralului meu,
Lumina pogoară de sus oferă senzații irizate
Strălucirea-i străpunge ochiul impasibilei ierni
Aici și acum într-un anotimp violent
transpare tot ce e vis coperit de un voal
Să ne imaginăm... că nu există limite pentru univers.

 

Nicolas CORALIZA

(1970, Tejeda, Spania)

CORPUS VITAE

Tan lejos queda el sitio de la nada.
El tiempo donde fuimos otros,
vuelve para burlarse de estos restos.
Es esta guerra silenciosa
que nos habita por dentro
el más despiadado de los conflictos.
Huele a hierba recién cortada cuando amaneces.
Ya no creo en dios ni en la tristeza.

 
CORPUS VITAE
 
E atât de departe țara nimicului.
Timpul în care fost-am alții
revine să ne ia în derâdere.
Asta e lupta cea tăcută
ce ne consumă pe dinăuntru,
cel mai necruțător dintre conflicte.
Miroase a iarbă proaspăt tăiată în zori.
Nu mai cred în dumnezeire și nici în tristețe.

  

Domingo ACOSTA FELIPE

(1957, Santa Cruz de la Palma, Spania)

***
Algo gotea como un grifo.
El insomnio de un plato que estremece los instintos.
Es un reloj o el hambre
la injusticia,
el desayuno ausente
que habla con los mirlos.
Después el agua se bebe el sueño con sus brazos
hasta negar el paraíso.
La calle pasa 
como un almuerzo en el exilio.
Yo no despierto, 
sigo descalzo en la toalla,
sigo desnudo 
en el bolsillo.

 
***
Ceva picură într-una ca dintr-un robinet.
Insomnia e o hrană ce trezește instinctele.
E un ceas sau o sete
siluire a dreptății,
se discută cu mierlele
în lipsa dejunului.
Apoi se bea visul cu brațele lui
până faci să dispară tot paradisul.
Strada pare scurtă
ca un prânz luat în exil.
Eu nu mă trezesc,
rămân desculț sub plapumă,
rămân nud,
fără de buzunare.
 
 

Pedro MIR

(03.06.1913 – 11.07.2000, Santo Domingo, Republica Dominicană)

VERSOS MEMORABLES

Si alguien quiere saber cuál es mi patria
no la busque,
no pregunte por ella.
Siga el rastro goteante por el mapa
y su efigie de patas imperfectas.
No pregunte si viene del rocío
o si tiene espirales en las piedras
o si tiene sabor ultramarino
o si el clima le huele en primavera.
No la busque ni alargue las pupilas.
No pregunte por ella.
 
VERSURI MEMORABILE

Dacă vrea cineva sa afle care-mi e patria
n-o căutați,
nu întrebați pe nimeni.
Urmați linia picurând pe hartă
și efigia ei cu picioare strâmbe.
Nu întrebați de se naște din rouă
sau are trepte crescute prin piatră
sau e cu miros ultramarin
sau are aromă de primăvară.
N-o căutați și nici nu vă lărgiți pupilele.
Nu întrebați de ea.

 

Julia de BURGOS
(17.02.1914 – 17.07.1953, Puerto Rico)

POEMA CON LA TONADA ÚLTIMA

¿Qué a dónde voy con esas caras tristes
y un borbotón de venas heridas en mi frente?
Voy a despedir rosas al mar,
y a deshacerme en olas más altas que los pájaros,
a quitarme caminos que ya andaban en mí como raíces...
Voy a perder estrellas,
y rocíos,
y riachuelitos breves donde amé la agonía que arruinó
mis montañas
y un rumor de palomas
especial,
y palabras...
Voy a quedarme sola,
sin canciones, ni piel,
como un túnel por dentro, donde el mismo silencio
se enloquece y se mata.
 
POEM PE ULTIMĂ TONALITATE  
 
Unde și în ce parte plec cu astă înfățișare tristă
și cu venele deschise pe frunte?
Plec să petrec trandafirii în largul mării,
să fiu dusă pe valuri mai sus ca zborul de pasăre,
să las cărările care treceau prin mine ca rădăcinile...
Nu voi vedea stelele,
și roua,
și pâraie de munte unde m-am scăldat în agonia ce a surpat
munții mei
și un huluit de hulubi
de nedescris,
și cuvinte...
Voi rămâne singură,
fără cântece, despuiată de piele,
ca un tunel pe dinăuntru, unde însăși tăcerea
înnebunește și se sinucide.

Sagrario HERNANDES (SAGO SAY)
(1952, Pedrabuena, Ciudad Real, Spania)

NIEGO
 
lo que mis ojos venlo que mis manos tocan

lo que mis oídos escuchan
lo que mi nariz olfatea
lo que mi paladar gusta.
Niego lo que mi mente piensa y percibe
y mi memoria guarda y reproduce.
Todo ello no busca otra cosa que la auto complacencia
Y en ese trance
la verdad es un pálido y parcial reflejo 
de la realidad única.
Alejarme de todo

para estar en el centro.

 
NU RECUNOSC
 
ce-mi văd ochii
ceea ce mâinile-mi ating
ceea ce aud cu urechile
ceea ce cu nările-mi miros
ceea ce pun pe cerul gurii.
Neg ceea ce gândesc și percep
iar memoria-mi păstrează și reproduce.
Toatea astea nu sunt decât o complăcere
Și în astă stare hipnotică
adevărul apare ca o palidă reflectare
a unicii realități.
Îndepărtează-mă de toate
ca să rămân în centru.
 

Ida VITALE
(1923, Montevideo, Uruguay)

TAREA

Abrir palabra por palabra el páramo,
abrirnos y mirar hacia la significante abertura,
sufrir para labrar el sitio de la brasa,
luego extinguirla y mitigar la queja del quemado.
 
TRAVALIU
 
Să parcurgi cuvânt după cuvânt șesul întins,
să îl lași așa și să privești la imensa deschidere,
să suferi pentru a lucra locul acoperit de jeratic,
apoi să îl stingi și să potolești durerile de la arsuri.

 

Antonio MOYA
(14.09.1933 – 30.01.1915, Alhucemas, Spania)
 

PATRIA

Aún la llama
de la vela se contonea
en lo oscuro.
Veo tus ojos venir.
Vienen de lejos,
de lugares que han visto,
de prados que han soñado.

El corazón viajó
por una patria
que no tenía colores.
Impulsó nacimientos,
sacudió labios cárdenos,
se derramó en azar
de luna y río.

Tómame de la mano.
Tómame de la mano.

PATRIE

Lumina lumânării

mai pâlpâie încă

în întuneric.

Văd ochii tăi cum se apropie.

Vin de departe,

din locurile ce le văzuse,

din câmpiile visate.

Inima a trecut

pe întinderile unei patrii

care nu avea nici o culoare.

A stat alături de cei nou-născuți,

a zvâcnit pe buze violete,

căzu la întâmplare,

ca luna în râu.

Ia-mă de mână.

Ia-mă de mână.

 

Hugo TOSCADARAY
(1957, Buenos Aires, Argentina)
 
-POEMA 23-
 
cuando miramos
las viejas fotografías
¿qué buscamos?
 
¿clemencia
 
o el oro nunca hallado?
 
-POEMUL 23-
 
când privim
fotografiile vechi,
ce căutăm?
 
îndurare
 
sau aurul niciodată găsit?
 
 

Giovanni QUESSEP
(1939, San Onofre, Columbia)
 
LA RONDA Y EL DESTINO
 
Si vivo es porque el aire
me otorga su escondida claridad;
dando pasos de ciego en un jardín
toco los cactus de la muerte.
 
Pasado tanto tiempo
de estar maravillado por el alba,
miro en sus hojas la condena,
lo que me corresponde de la vida.
 
No me pidas entonces, no me pidas
la canción de los bosques;
nada podré bajo este almendro,
nada sino soñar contigo y con la nieve.
 
RONDUL ȘI DESTINUL
 
Sunt viu fiindcă aerul
îmi dă din tainica-i limpezime;
cu pași-mi strâmbi printr-o grădină
ating ai cactușilor țepi.
 
Atâta timp am stat
înmărmurit în fața zorilor de zi,
citind pe raza lor sentința
care îmi vine de la viață.
 
Nu-mi cere acum, nu-mi cere
cântarea sacră a pădurilor;
ce pot să fac de sub acest migdal,
decât doar să mi te visez și să visez zăpada.
 
 

Chantal MAILLARD
(1951, Bruxelles, cetățenie spaniolă)
 
HAINUWELE
 
Has esparcido en las cumbres más altas
el polvo de las sepulturas.
Renacerán allí los que te amaron.
Qué fría es la alborada.
Cúbreme con tu aliento
hasta que el sol despierte a los escarabajos
entre las hojas secas.
 
HAINUWELE
 
Ai împrăștiat cenușa mormintelor
pe cele mai înalte creste.
Acolo vor reînvia cei care te-au iubit.
Ce reci sunt zorii de zi.
Acoperă-mă cu suflarea ta
până soarele va trezi cărăbușii
de printre frunzele ruginii.
 
 

Marta CWIELONG
(28.01.1952 – 08.05.1921, Longchamps, Argentina))
 
POEMA
 
Un poco de amor del bueno
el sencillo
que toma tu mano
habla de los pájaros
que la intensa lluvia arruina los sembrados
que el almendro floreció intenso
como cada año.
 
POEM
 
Puțină dragoste bună
simplitețea
ce te salută
îți zice de păsări
și că ploaia ți-a dus la vale semănăturile
că migdalul a înflorit ca niciodată
ca în fiecare an.
 
 

Laura PONCE
(1972, Buenos Aires, Argentina)
 
POEMA CINCO
 
Vivimos en el borde de las cosas
buscando vanamente no tocar el dolor.
Creemos que los bordes son una suerte
de corredor/ esa distancia que nos pone a salvo.
Lo cierto es que en los bordes
reside la tiranía de las cosas,
ellas ejercen allí y sólo desde allí
su pequeño y mortífero poder:
obligarnos a seguir su forma.
Corro a la par de la sombra de un pájaro que vuela:
no soy pájaro, no soy sombra/ apenas
me sujeto a la plumosa decisión de un ala,
al vaivén azaroso de la luz.
¡Si yo pudiera entrar en el temido corazón de las cosas!

POEMUL CINCI
 
Locuim la marginea lucrurilor,
căutând în zadar să evităm durerea.
Gândim că marginile lor sunt norocul
alergătorului/ distanță care ne salvgardează.
Adevărul e că marginile
ascund tirania lucrurilor,
ele aplică de aici și doar de aici
mica, dar ucigătoarea lor putere:
obligându-ne să le urmăm forma.
Alerg alături cu umbra unei păsări în zbor:
nu sunt pasăre, nu sunt umbră/ abia dacă
mă țin de mișcarea avidă a unei aripi,
al acelui du-te-vino aliator al luminii.
Dacă aș fi putut intra în inima mare a lucrurilor!
 

Hugo MUJICA

(1942, Buenos Aires, Argentina)
 

SILENCIO

y en el silencio
respira la noche,
respira silencio.

Por la ventana
entra
una brisa,

entra, sale y pasa
sin dejar
ni llevarse nada

y súbitamente,
en ese paso,
nada sobra, nada falta.

TĂCERE

și în tăcere

respiră noaptea,

respiră tăcere.

Prin geam

intră

o boare de vânt,

intră, trece pe aici

fără să lase

sau să ia ceva

și dintr-odată,

în calea asta,

e totul, nimic de prisos.

 
 

Ángel GONZÁLES
(06.09.1925 – 12.01.2008, Madrid)

***
...Y mi voluntad sigue,
inútilmente,
empeñada en la lucha más terrible:
vivir lo mismo que si tú existieras.
 
***
…Iar voința mea se impune,
fără a avea vreo șansă,
încadrată în cea mai crâncenă luptă:
să trăiești ca și cum tu ai exista.
 

Eloy Sánchez ROSILLO
(1948, Murcia, Spania)
 
***
... regresar al lugar conocido
-casa apagada, seca geometría-
con los ojos muy viejos, sin nada entre las manos,
y seguir contemplando con dolor y en silencio
nuestra nada más íntima: la muerte acostumbrada.
 
 
***
… să revii pe meleagurile tale
-casă pustie, simplă geometrie-
cu privirea pierdută, cu mâinile goale,
și să continui să cauți cu dor și în tăcere
la ceea ce ți-a fost mai drag: moartea eternă.
 
 

Cristina PERI ROSSI
(1941, Montevideo, Uruguay)
 
ENFERMEDAD
 
El médico me preguntó
en qué parte sentía el malestar.
"De aquí, del lado de la vida",
le dije,
y no señalé ningún lugar.
 
MALADIE
 
Medicul m-a întrebat
unde mă doare.
”În partea asta, a vieții”,
i-am zis,
și nu am arătat unde anume.
 
 

Julián del CASAL
(07.11.1963 – 21.10.1893, Habana, Cuba)
 
***
...Mi juventud, herida ya de muerte,
Empieza a agonizar entre mis brazos,
Sin que la puedan reanimar mis besos,
Sin que la puedan consolar mis cantos...
 
***
...Tinerețea-mi, rănită de moarte,
Începe a agoniza în brațele mele,
Fără să o poată salva săruturile,
Fără să o poată alina cântările.
 
 

César SIMIÓN
(16.08.132 – 11.10.1997, Valencia)
 
*** 
... El campo es la corteza
del olivo. La aprietas.
Se te pega en las yemas.
Alguna hormiga corre entre los dedos.
Y se queda un polvillo que no ensucia.
Tú vas a lo que eras. Tal vez tengas
vocación de cadáver.
 
***
… Câmpia e scoarța
măslinului. O atingi cu mâna.
Se lipește de vârfurile degetelor.
O furnică rătăcită trece printre degete.
Rămâne o dâră de praf ce nu întinează.
Mergi spre ceea ce-ai fost. Poate că posezi 
darul de a fi cadavru.
 
 

Clara JANÉS
(1942, Barcelona, Spania)
 
PARALAJES
 
¡Vamos al tenebroso bosque!
Quiero oír el silbido del viento
entre los pinos,
entrar en la gruta
y cruzar en barca sigilosamente
el lago subterráneo
entre formas extrañas que indican
la presencia del dragón.
No tengo miedo.
Si tú me das la mano
voy flotando en el aire
y pienso: ahora sé de qué modo
se desplazan las olas.

PARALAXE
 
Să mergem în pădurea întunecoasă!
Vreau să ascult cum sună vântul
printre pini,
să intru în peșteră
și să trec cu barca încetișor
lacul subteran,
cu forme ciudate care trădează
existența dragonului.
Nu am pic de frică.
Dacă îmi dai mâna
voi levita
și voi gândi: acum cunosc modul
în care se mișcă valurile.
 
 

Sofia RODRIGUEZ GARCÍA
(1976, Bucaramanga, Columbia)
 
LETAL
 
Descárgame de risas absurdas
dulces besos y textos mordaces.
Ven y hurta
las mordeduras del aliento.
Cuando puedas grítame los demonios
que con afanes abrazamos.
Ven y tira las ropas de segunda mano,
agóbiame para verte
ayúdame como enferma terminal
a este buen morir que quiere contar tu piel.
Haz del mundo
el resto del vacío
el poro de brasas
el desperdicio que nos cubre
todo eso a lo que recurrentemente llegamos.

LETAL

Eliberează-mă de hohotele de râs, absurde,
săruturi lascive și texte incisive.
Vino și fură
din înțepăturile respirației.
Când poți fă să țipe toți diavolii
pe care îi îmbrățișăm cu putere.
Vino și scote-mi hainele de mâna a doua,
impresionează-mă pentru a te ști,
ajută ca unei bolnave fără de leac
acestei morți meritorii care te vrea.
Din astă lume adună
restul rămas din vid,
porii jeraticului,
risipa prin care ne identificăm,
totul la ce din când în când accedem.
 
 

César CURIEL
(1969, Durango, Mexic)
 
***
Cada mañana es un reto,
un aforismo lleno de dudas,
una tentación a no volver y perder
todo sueño para que la tierra
lo sepulte.
Porque cada día
es enfrentar a la tristeza
con máscaras de alegría
y una resignación constante
hasta que decida volverme
ceniza,
 
***
Fiecare dimineață e o provocare,
un aforism plin de îndoieli,
o dorință de a nu reveni și a pierde
toate visurile pe care țărâna
le va acoperi.
Fiindcă fiecare zi
e o formă de a înfrunta tristețea
cu infinite măști de bucurie
și o resemnare continuă
până când voi deveni 
cenușă,
fervoare a amintirilor.
 
 

Leopoldo MARÍA PANERO
(16.06.1948 – 05.04.2014, Las Palmas de Gran Canarias, Spania)
 
MÁS
allá de donde
aún se esconde la vida, queda
un reino, queda cultivar
como un rey su agonía,
hacer florecer como un reino
la sucia flor de la agonía:
yo que todo lo prostituí, aún puedo
prostituir mi muerte y hacer
de mi cadáver el último poema.
 
ACOLO
pe unde
mai palpită viața, se află
o împărăție, pământ părăginit
de un rege în agonia sa,
floare urâtă a agoniei
făcută să crească peste un regat:
eu cel care am pervertit totul, încă pot
să îmi pervertesc moartea și să fac
din cadavrul meu un ultim poem.
 
 

Antonio PORCHIA
(13.11.1885 – 09.11.1968, Confienti, Calabri, Argentina)
 
VOCES
 
Situado en alguna nebulosa lejana hago lo que hago,
para que el universal equilibrio de que soy parte
no pierda el equilibrio.
 
Mi pobreza no es total: falto yo.
 
Vengo de morirme, no de haber nacido.
De haber nacido me voy.
 
Una cosa sana no respira.
 
A veces estoy como en un infierno y no me lamento.
No encuentro de qué lamentarme.
 
Quien conserva su cabeza de niño,
conserva su cabeza.
 
Pueden en mí, más que todos los infinitos,
mis tres o cuatro costumbres inocentes.
 
La confesión de uno humilla a todos.
 
Quien dice la verdad, casi no dice nada.
 
Hay caídos que no se levantan para no volver a caer.
 
Todo lo que cambia, donde cambia, deja detrás de sí un abismo.
 
VOCI
 
Aflat în una din nebuloasele depărtate fac ce fac
pentru ca universal echilibrat din care-s alcătuit
să nu piardă echilibrul.
 
Sărăcia mea nu e definitivă: eu lipsesc.
 
Vin după ce am murit, nu după ce m-am născut.
Odată născut sunt gata să plec.
 
Un lucru fără defecte nu respiră.
 
Cine păstrează chipul copilului,
își salvează capul.
 
Sunt sacre în mine, mai mult decât toate universurile,
trei sau patru deprinderi inocente.
 
Mărturia sinceră a cuiva umilește pe toți.
 
Cine spune adevărul, nu spune aproape nimic.
 
Alții cad și nu se mai ridică pentru a nu cădea din nou.
 
Orice schimbare, acolo unde are loc, lasă în urmă un vid.
 
 

Marcelo BAEZ
(1969, Guayaquil, Ecuador)

SIEMPRE ES DE NOCHE

En la oscuridad veo tus palabras
y las sábanas blancas.
Las paredes y la puerta.
Tus zapatos y los aros.
El vaso medio vacío y una sonrisa que quedó en el espejo.
Y la noche entrando por la ventana, como siempre.
Veo la punta de mis dedos yéndose.
Y mi sombra saliendo a la calle.
Siempre es de noche cuando cierro los ojos.
 
MEREU E NOAPTE

Prin întuneric văd cuvintele tale
și cearceafurile albe.
Pereții și poarta.
Pantofii și inelele tale.
Paharul pe jumătate gol și un surâs rămas în oglindă.
Și noaptea intrând pe geam, cum mereu se întâmplă.
Văd vârful degetelor depărtându-se.
Și umbra mea ieșind în stradă.
Mereu e noapte când închid ochii.
 
 

Miguel VEYRAT
(1938, Valencia, Spania)
 
BABEL BAJO LA LUNA
 
Mas tú vendrás conmigo
cuando yo me marche. Calladas voces
vibrarán vacías
al disolverse en nada: Porque yo te imaginé
para poder amarte.
 
BABEL SUB LUNĂ
 
Te voi lua cu mine
când am să plec. Tăcute voci
vor vibra fără sunet
înghițite de vid: Fiindcă eu mi te-am imaginat
așa ca să te pot iubi.
 
 

Raquel ZARAZAGA
(1963, Bilbao, Spania)
 
IV
 
Hecha de tiempo y agua,
me pierdo como el río.
Nostalgia:
la única realidad.
Sólo ecos de mi grito
que nadie escucha.
 
IV
 
Făcută din timp și apă,
rătăcesc ca un râu.
Nostalgie:
singura realitate.
Doar ecouri ale strigătului meu
pe care nimeni nu îl aude.
 
 

Julian BORAO
(1955, Bilbao, Spania)
 
CUANDO ESCRIBO POEMAS
 
Cuando escribo poemas
no puedo asegurar
que son enteramente míos
porque hace tanto tiempo
que comenzó la vida
que todo lo que diga o lo que sienta
ya fue dicho o sentido
por los que han existido antes que yo.
No, no puedo decir que los escriba
enteramente yo
porque cada palabra, frase o pensamiento
han sido ya palabras, frases o pensamientos
de quienes hoy no estáis.
Y así, pienso en vosotros, que vivisteis,
cada vez que las digo,
comprendiendo que existo en el después.
Y por eso, me creo y me recreo cada día
en esta convicción de ser poeta
gracias a los que fuisteis,
y me siento heredero
de lo que le habéis dado a mi presente
para llegar a ser quien ahora soy.
 
CÂND SCRIU POEME
 
Când scriu poeme
nu pot să afirm
că îmi aparțin,
fiindcă încă de pe atunci
când începu viața
tot ce spuneam sau simțeam
era de acum spus sau simțit
de cei care au fost înaintea mea.
Nu, nu pot să spun că le scriu
doar cu mâna mea,
fiindcă fiecare cuvânt, frază sau gând
au fost deja scrise, fraze sau gânduri
aparținând celor care nu mai sunteți.
Astfel, sunt cu gândul la voi, la cei care ați trait,
de fiecare dată când spun poeme,
concepând că exist într-un timp ce a fost deja.
Iată de ce mă inventez și reinventez mereu
în astă credință de a fi poet
grație celor care ați fost,
și mă simt urmașul
a ceea ce ați dat prezentului meu
pentru a fi ceea ce sunt acum.
 
 

Hilario BARRERO
(1948, Toledo, Spania)
 
POSDATA

Me arrimo a ti
en una calle estrecha
y dejo pasar la sombra
que nos viene siguiendo.

POST-SCRIPTUM

Mă lipesc de tine
pe o stradă îngustă
și las să treacă înainte
umbra ce ne vine din urmă.
 

Juan Ramón JIMENÉZ
(21.12.1881 – 29.05.1958, Huelva, Spania)
 
EL TODO

No recordar nada...
Que me hunda la noche callada,
como una bandada
blanda y acabada.
(Que no quede nada...
Que pase la mujer amada
por una dejada
estancia soñada)
No desear nada...
Perderse en la idea sagrada,
como una dorada
sombra en la alborada.
 
TOTUL
 
Fără de vreo amintire…
Să-mi vină noaptea în neștire,
ca un stol de păsări, fire,
lin și când sunt pe sfârșire.
(Nimic să nu mai respire…
Să treacă a mea iubire
printr-o dulce trăire
de lungă despărțire)
Fără de visuri, fire…
Cuprins să fiu de sfințire,
ca o umbră aurită și subțire
seara, înainte de părăsire.
 
 

Luis TAMARIT
(1961, Puçol, Spania)
 
METASTÁSIS (101)
 
En algún aquí en algún ahora todas las visiones son
la misma visión todas las versiones la misma versión
todas las ventanas el mismo camino
La distancia entre presencia y permanencia
Tensar la cuerda hasta romper los hilos
 
METASTAZĂ (101)
 
Pe aici undeva într-o clipă oarecare toate viziunile sunt
una singură toate versiunile-s o versiune
toate geamurile deschise spre un drum
Distanța între prezență și permanență
A întinde funia până rupi firele
 
 

Pilar IGLESIAS DE LA TORRE
(1952, Valladolid, Spania)
 
HAY PETUNIAS

Hay petunias que sólo esperan
la calma horizontal de una epidermis
donde la voz
como substrato, pueda ser
esa espiral etérea
que traza el gorrión al horizonte
germinando perímetros de enlace.
Si fueran los jardines
avalancha de pupilas en midriasis
o un todavía, bebiendo infinito entre los dedos,
si fuera este universo, fotosíntesis contínua,
embriagado de palomas,
el jersey de los protones, lecho blanco
en la cuna de los niños, al nacer.
¡Pétalo de iris que me escuchas,
desgarrado el lápiz de tu labio,
siembra rocío entre las manos
como tul de paz,
para una infancia con visos de futuro!
Hay petunias de todos los colores
que sólo esperan la crecida
de un lago cristalino
que, al alba, las refleje.

SUNT PETUNII
 
Sunt petunii care abia așteaptă
liniștea orizontală a unei epiderme
unde vocea,
ca substrat,
poate fi această spirală eterică
ce o face vrabia la orizont
desenând teritorii de dragoste.
Dacă erau grădini
mulțimea de pupile în midriatic
sau un veșnic acum, sorbind infinitul printre degete,
dacă era acest univers, fotosinteză perpetuă,
îmbătat de hulubi,
jerseul protonilor, așternutul alb
în leagănul copiilor, la naștere.
Floare de iris ce mă auzi,
culoare prelinsă de pe buza ta,
rouă eternă de pe mâinele tale
ca un voal al păcii,
pentru o copilărie cu viitor!
Sunt petunii de toate culorile
care așteaptă ca să se umple
un lac cristalin
care, în zori, să le reflecte.
 

Fausto Marcelo AVILA
(1970, Bogota, Columbia)
 
***
Nosotros
los que
no nacimos
sabemos
que alguen
vendrá
con
la caricia
de la muerte
en una triste
bata blanca
 
***
Noi
cei care
nu ne-am născut
știm
că cineva
va veni
cu
o mângâiere
a morții
într-un nenorocit
halat de culoare albă
 
 

Constantino MPOLÁS ANDREADIS
(Buenos Aires, Argentina)

MISIÓN
 
1
yo no soy de los poetas que vienen a decir muchas cosas
2
yo
simplemente
cumplo con quitarles el velo
a las cosas que dice todo el mundo
3
(antes de que me olvide)
también he venido a pintar
unos bigotes así de grandes
sobre los rostros sagrados que perduran
4
como quien no quiere la cosa
 
MISIUNE
 
1
nu sunt dintre acei poeți care vin să spună multe lucruri
2
eu
pur și simplu
îmi fac datoria de a da la o parte vălul
de pe lucrurile pe care le spune toată lumea
3
(ca să nu uit)
deasemenea am venit să desenez
niște mustăți mari de tot
peste chipurile venerabile ce rămân în timp
4
cum ar face cel care nu își dorește așa ceva
 
 

Maria GARCIA ROMERO
(1968, Puebla, Mexic)
 
A LEONIDA LARI

La desnudez del ser en lo infinito,
el viento,
el frío de lo absoluto,
zarandea los lirios en la noche.
Tañe la luna
destellos acerados en los árboles.
"Es ella, es ella..."
Dijo Erato
con los ojos cerrados.
Era ella,
musito la poeta,
yo tenía
el puñal del dolor
lleno de versos.

LEONIDEI LARI
 
Goliciunea ființei în fața infinitului,
vântul,
frigul ce vine dinspre absolut,
tremurul crinilor în noapte.
 
Luna scotea
scântei sunătoare de prin arbori.
"Este ea, este ea…",
- zise Erato
cu ochii închiși.
Era ea,
șopti poetul,
eu țineam
pumnalul durerii
plin de poeme.

 

Francisco BASALLOTE
(15.04.1941 – 15.07.2015, Vejer de la Frontera, Spania)

ME HE PERDIDO EN TUS CALLES
como si me hubiese perdido
en mi memoria
al buscar las esquinas
del tiempo
y, como si el olvido
hubiese cegado
los ríos
de tu luz,
lo oscuro me prende.
 
M-AM RĂTĂCIT PE STRĂZILE TALE
cum m-aș fi pierdut
prin propria memorie
în căutarea acelor margini
ale timpului
și, ca și când uitarea
ar fi lipsit
râurile
de a ta lumină,
întunericul mă cuprinde.
 

Nacho MONTOTO
(28.03.1979 – 8.01.2017, Cordoba, Mexic)

***
En mitad del jardín yacen mutiladas
cientos de naranjas.
Desparramadas por el campo,
heridas hasta el corazón,
desangradas,
gajo a gajo,
esparcidos sus miembros
dañando, sin querer, el paisaje.

*** 
În mijlocul grădinii zac mutilate 

o mulțime de portocale.
Împrăștiate pe câmp,
rănite până în adâncul inimii,
sângerânde,
bucată cu bucată,
părțile lor rupte peste tot
lipsind de frumusețe, fără să vrea, peisajul.
 

José MALVÍS

(1978, Valladolid, Spania)

LEGAÑAS

He despertado con basura de sueños incrustada en los párpados 

del marco del mural que se esbozó hace muchos años es

el que mejor conserva el color;

los colorantes artificiales lo único que han conseguido es

oscurecer el juego

tergiversar

y adquirir bolsas negras de basura.

Hay tanta hermosura bajo la espesa capa de polvo

que a veces necesito echar sal al café para despertar

para que la brújula de una sonrisa pasada

no me haga pintar en falso

y pueda nacer a diario

entre los cadáveres de hoy y sus aplausos.

LACRIMI USCATE

M-am trezit cu resturi de visuri încrustate pe genele ochilor
pilastrul din perete ce s-a profilat de ceva timp în urmă
e cel care a păstrat cel mai bine culorile;
coloranții artificiali nu au reușit decât
să reducă din puritatea vopselelor
să stopeze lumina
și să înmagazineze toate resturile înnegrite.
Există atâta frumusețe sub stratul de praf
încât uneori trebuie să-mi sărez cafeaua pentru a mă trezi
și pentru ca însemnele unui surâs din trecut
să nu mă facă să falsez
și să poată să reapară zilnic
peste cadavrele de azi și aplauzele lor.
 
 

Susana THÉNON
(1935 – 1991, Buenos Aires, Argentina)
 
HABITANTE DE LA NADA
 
Vivo entre piedras,
su forma se me parece.
¿Yo soy una piedra,
un juguete en la tumba de un niño,
una medalla ennegrecida?
Soy más bien un espejo gastado,
una superficie que no refleja,
un rostro impar,
un día que termina.
 

FIINȚĂ VENITĂ DIN NEANT
 
Locuiesc între pietre,
forma lor mă exprimă.
Sunt o piatră,
o jucărie în sicriul unui copil,
o medalie ruginită?
Mai exact sunt o oglindă uzată,
o suprafață care nu reflectă nimic,
un chip impar,
o zi ce e pe sfârșite.
 
 

Evelyn DE LEZCANO
(1967, Las Palmas de Gran Canarias, Spania)
 
EN OTOÑO
 
En otoño todos caminan igual
Algunos desconfían del trazo de las calles
Otros prescinden del eje de los caminos
Porque en otoño todas las sendas son iguales
Algunos arrastran los pies
O como garzas o flamencos
Los elevan a cada paso
Es en este otoño como en todos los otoños
Que el viento muerde las chaquetas y las caras
Y nos olvidamos de mirar a las palomas
Porque en otoño cruje el suelo
Y las nubes se avecinan o se esfuman
En otoño todos caminamos igual
Y se nos apagan los cigarrillos bajo la lluvia.
 

ÎN TOAMNĂ
 
În toamna se merge pe aceleași drumuri
Unii nu cred în direcțiile ce li se indică
Alții fac abstracție de săgețile indicatoare
De ce toamna toate cărările sunt asemănătoare
Unii din noi abia își târâie picioarele
Ori cum stârcii sau păsările flamenco
Și le ridică puțin la fiecare pas
Așa se întâmplă în fiecare toamnă
Când vântul rupe din veșmânte, bate în față
Și uităm să mai privim porumbeii
Fiindcă în toamna troznește solul sub picioare
Iar norii vin pe cer și apoi pleacă
Toamna toată lumea se plimbă pe aceleași drumuri
Și ni se sting țigările de la stropii de ploaie.
 
 

Sara CASTELAR LORCA
(1975, Sevilia, Spania)
 
***
La tristeza no tiene bordes,
como la eternidad o el miedo.
Hay un principio acuoso en todos los finales,
esa lengua de río que escribe la certeza
en los ojos de nadie.
 
Vuelvo a mi corazón,
a la crueldad de la balanza,
a la derrota.

 
***
Tristețea nu are margini,
precum le are eternitatea sau frica.
Există un început fluid pentru toate sfârșiturile,
astă limbă cursivă ce reflectă certitudinea
în ochii nimănui.
 
Revin la a mea inimă,
la bestialitatea balanței.
la propria derută.

 

Ana PÉREZ CAÑAMARES
(1968, Santa Cruz de Tenerife, Spania)
 
***
Esto era la Crisis:
buscar una sonrisa
no con alegría
sino con desesperación.
 
Guardarla en el pecho
como un mendrugo de pan.
 
***
Aceasta era Criza:
să cauți să schițezi un surâs
nu de bucurie
ci de disperare.
 
Păstreaz-o în piept
ca pe o hrincă de pâine.
 
 

Montserrat MARTÍNEZ
(Cantabria, Spania)
 
AHORA INCLUSO EL VIENTO
A Andrei Langa

Aquí todo se acuesta temprano.
No es fósil el ave que pone su huevo
en el nido cuando sus alas escuchan
más allá del frío y del hielo
las otras horas aún en su cáscara.
Pero vendrá otro pájaro
como una piedra de arena
y se acostará con su cuchillo
junto a la forma entre las ramitas
y su corazón fertilizado.
A media noche el brazo del rosal se quiebra.
En su espina sangra el primer cuerpo
que todavía no ha nacido.
Ahora incluso el viento se oscurece.
 
ACUM CHIAR ȘI VÂNTUL
Lui Andrei Langa
 
Totul adoarme devreme pe aici.
Nu e fosilă pasărea care-și depune oul
în cuib când aripele-i ascultă și acum,
dincolo de frig și înghețuri,
alte ore ce stau sub găoace.
 
Însă va veni altă pasăre
ca o rocă sedimentară
și se va culca cu penișul ei ascuțit
alături de forma din rămuriș
și inima-i fertilizată.
 
Arbustul se va vesteji la mijlocul nopții.
Printre spinii săi va sângera corpul
care încă nu s-a născut.
Acum chiar și vântul se întunecă.

  

Marian RAMÉNTOL
(1966, Barcelona, Spania)
 
***
"Nuestra mayor condena
es tener ojos sin erratas,
acudir siempre bien peinados a defender
la legitimidad de los verbos,
retorcer la vida entre paréntesis
y llegar a tiempo
al entierro final de las palabras."
 
***
„Cea mai cumplită pedeapsă
e să avem vederea fără corigență,
să păstrăm întruna forma bună ca să apărăm
caracterul legitim al verbelor,
să băgăm viața toată între paranteze
și să fim printre primii
care ajung la căpătâiul cuvintelor.”
 
 

Gustavo Adolfo BÉCQUER
(17.02.1836 – 22.10.1870, Sevilia, Spania)
 
RIMA XIII
 
Tu pupila es azul y, cuando ríes,
su claridad süave me recuerda
el trémulo fulgor de la mañana
que en el mar se refleja.
Tu pupila es azul y, cuando lloras,
las transparentes lágrimas en ella
se me figuran gotas de rocío
sobre una vïoleta.
Tu pupila es azul, y si en su fondo
como un punto de luz radia una idea,
me parece en el cielo de la tarde
una perdida estrella.
 

RIMA XIII
 
Pupila ta e albastră și, când surâzi,
puritatea ei îmi amintește
de unduioasa strălucire a dimineții
ce se reflectă în mare.
 
Pupila ta e albastră și, când lăcrimezi,
stropii cei străvezii se aseamănă
boabelor de rouă ce zăbovesc
pe petalele unei viorele.
 
Pupila ta e albastră, iar când pe fundal
luminează ca un punct definit o idee,
pe cerul din amurg îmi apare 
o stea visătoare.
 
 

Silvana PRESSACO
(Cordoba, Argentina)
 
IRÁN POR VOS
 
Si adivino tus ojos persiguiendo mis pasos
vuelve la poesía a seducirme
y mi luna se olvida de los cuartos menguantes
porque pierden sentido los reversos absurdos,

no hay túnel imposible ni mástiles quebrados,
no hay ciénagas hambrientas ni cuenta que no sume,

hay una fuerza extraña que me rompe en mil pájaros
que salen apurados a buscarte.

TE VOR CĂUTA

 
Dacă îți prind privirea urmărundu-mă,
poezia începe din nou să mă seducă
iar luna uită de penultima sa fază,
fiindcă reversurile absurde își pierd sensul,
 
nu există tunel fără capăt și nici catarge rupte,
nu-s mlaștini fără fund și nici numărătoare în gol,
 
e o forță ciudată ce îmi desface corpul în mii de păsări,
care zboară în trombă ca să te caute.
 
 

Elisa DEJISTANI
(Buenos-Aires, Argentina)

BLUES DEL CAMINANTE
 
Vórtices
que incendian los astros
en laderas
por donde se escapa
el poema nunca escrito
sobre la púrpura
de una herida que no cierra
de un cielo
que confiesa sus temores
en granizo oblicuo
Esa niebla roja envuelve
a los militantes
hasta llegar al extremo
Vórtices
de un grito momificado
Posiblemente anuncios
o
señales
escalonadas
El futuro chorrea
sobre las fronteras
 
BLUES-UL CĂLĂTORULUI
 
Vârtejuri
ce incendiază aștrii
printre costișele
pe unde se pierde
poemul niciodată scris
peste purpura
unei răni ce nu se cicatrizează
a unui cer
ce-și spune temerile
prin grindina căzută pieziș
Astă ceață roșie învăluie
pe cei care vin
până ajunge la margine
Vârtejuri făcute
de un strigăt mumificat
Poate că-s avize
sau
semne
în formă de trepte
Viitorul se varsă
peste hotare
 
 

Gregorio MUELAS BERMÚDEZ
(1977, Sagunto, Valencia, Spania)
 
***
No contemplar
ante el espejo el rostro
sino el vacío.
Qué vértigo mirar
al fondo de uno mismo.
 
***
Să nu contemplăm
chipul în oglindă,
ci vidul.
Ce vertij e să te uiți
în tine însuți.
  
 

Irene GRUSS
(31.08.1950 – 25.12.2018, Buenos Aires, Argentina)
 
ASTIGMATISMO
 
Fuera de foco.
No es neblina.
Tiniebla no es.
Árbol superpuesto al bosque,
memoria borroneada, superpuesta
sobre sí misma.
Espejismo: lo que se ve
es ambiguo, tiniebla y
luz: pareciera que
Dios no ha separado nada.
 
ASTIGMATISM
 
În afara focului.
Nu e ceață.
Întuneric nu e.
Copac suprapus pădurii,
memoria scrijelată, pusă 
peste sine.
Miraj: ceea ce se vede
e ambiguu, întuneric și
lumină: părea că
Dumnezeu nu a separat nimic.
 
 

Marina CENTENO (Progreso, Yucatan, Mexic) 

QUIETUD 
 
Es domingo – lo sabemos-
 
porque las cosas brillan por sí mismas
en su costumbre de vernos desde lejos
cuando estamos apáticos y a solas
 
En el día con su efervescencia
en que fermenta la piña
con los grados de alcohol entre las venas
 
El silencio expande su hermosura
en las grietas que existen dentro de mi cabeza
sin embargo –lo sabemos- que persiste
el fulgor del recuerdo
contemplando la luz del mediodía
 
TIHNĂ
 
E duminică - știm asta –
 
fiindcă lucrurile strălucesc de la sine
în obișnuința lor de a ne vedea de departe
când stăm apatici și însingurați
 
În ziua cu a sa efervescență
în care fermentează ananasul
cu gradele de alcool printre vene
 
Tăcerea își extinde frumusețea
în fisurile ce există înăuntru capului meu
totuși - știm asta – persistă
licărirea memoriei
contemplând lumina amiezii

 

José Ángel VALENTE
(25.04.1929 – 18.07.2000, Orence, Spania)
 
EL SUR

El sur como una larga,
lenta demolición.
El naufragio solar de las cornisas
bajo la putrefacta sombra del jazmín.
Rigor oscuro de la luz.
Se desmorona el aire desde el aire
que disuelve la piedra en polvo al fin.
Sombra de quién, preguntas,
en las callejas húmedas de sal.
No hay nadie.
La noche guarda ciegas,
apagadas ruinas, mohos
de sumergida luz lunar.
La noche.
El sur.

SUDUL

 
Sudul ca o lungă,
linie demolatoare.
 
Naufragiul solar al cornișelor
la umbra putredă a jasminului.
 
Asprimea întunecată a luminii.
 
Cade văzduhul din văzduhul
ce face praf din piatră în final.
 
Umbră a cui, întrebi,
pe ulițele umede de sare.
 
Nu e nimeni în jur.
 
Noaptea ascunde oarbe,
incolore ruine, mușchi
de lumină stinsă ai lunii.
Noapte.
Sudul.
 
Miguel D'ORS

(1946, Santiago de Compostela, Spania)

DONDE CUENTA SU VIDA

Qué pequeña mi vida,
silencio, tiempo y algo
de amor: una acuarela
de tonos apagados.

Todo escrito en minúsculas,
pecados y milagros,
nada sonoro que
llevarme al epitafio.

Anónimos y en prosa
se consumen mis años.
Qué pequeña mi vida
... y que duela tanto...

UNDE ÎȘI ARE SENS VIAȚA

Ce neînsemnată mi e viața,
tăcere, timp și ceva
iubire: un tablou
cu nuanțe stinse.
 
Totul e scris cu litere mici,
păcate și miracole,
nimic sonor ce
m-ar apropia de epitaf.
 
Anonimi și în proză
mi se trec anii.
Ce neînsemnată mi e viața
… și ce mai doare…
 
 

Eduardo (tato) PAVLOVSKY

(1933, Buenos Aires, Argentina)

***

No se puede jugar a medias
Si se juega, se juega a fondo
para jugar hay que apasionarse
para apasionarse hay que salir del mundo de lo concreto
salir del mundo de lo concreto es incursionar en el mundo de la locura
del mundo de la locura hay que aprender a entrar y salir
sin meterse en la locura no hay creatividad
sin creatividad uno se burocratiza
se torna hombre concreto
repite palabras de otro.

 
***
Nu se poate juca pur și simplu
Dacă e să jucăm, apoi să jucăm tare
pentru a juca e bine să avem pasiune
pentru a avea pasiune trebuie să ieșim din lumea reală
a ieși din lumea reală înseamnă a face o icursiune în lumea nebuniei
de la lumea nebuniei trebuie să învățăm să intrăm și să ieșim
fără a înnebuni nițel nu există creativitate
fără creativitate cineva se birocratizează
se preface într-un om concret
repetă cuvintele altuia.
 

 
León PEREDO
(1978, San Justo, Argentina)
 
***
solo teníamos que decir lluvia

para que el otro sacara de su boca
un paraguas
 
***
era îndeajuns să fi zis ploaie
pentru ca altcineva să scoată din gură
o umbrelă
  

Rosa BUK
(12.11.1945 – 03.08.2008, Munro, Argentina)

***
¿Acaso era yo el pan de mi madre o la confitura de los dioses?

¿Acaso era yo el pan de mi madre o la confitura de los dioses?
Quizás fui siempre un cúmulo de incertidumbres
y un afán loco de certezas que polvo se esfumaron.
Una hurgadora insobornable y sensible
una sota de iglesia bajo la lluvia,
un ave,
una niña de ojos tristes con la boca sellada.
Fui ojos de lupa, no crean que por mi voluntad,
la vida se presentó en miniatura y magrez
y el conformismo no era mi territorio,
no, no lo era.
Delgada con piernas de alambre de acero
recorrí el mundo sentada en mi casa,
con un libro,
con un sueño,
con un deseo de avión nunca abordado.
Pasillos de las danzas, los coros y las escuelas de arte
conciertos al aire libre, césped y lago en Los Rosedales,
las espaldas húmedas y la Novena agitando el pecho.
Controvertida en el Pop-Art y las cúpulas clásicas de Soldi
las esculturas de Libero Badí y los trajes de la Mesejián.
Poesía en los ojos con tormento y sin él, poesía en el pan
en un domingo nocturno de Parque Lezama y los dioses.
Hoy sé que soy mis memorias, mis lutos y mis nacimientos
soy mi alma de poeta reinstalando el misterio, por siempre.

***
Poate că eu eram pâinea mamei sau dulceața zeilor?

Poate că eu eram pâinea mamei sau dulceața zeilor?
Posibil să fi fost pur și simplu un cumul de incertitudini
și o sete nebună de certitudini ce s-au împrăștiat ca un fum.
O jucăușă neascultătoare și sensibilă,
o biserică aflată sub ploaie,
o pasăre,
o fetiță cu ochii triști și cu gura pecetluită.
Am fost ochi de lupă - să nu credeți că din voia mea -
viața se vedea în miniatură și magică
iar conformismul nu era felul meu de a fi,
nu, nu era.
Subțirică și cu picioarele făcute din fire de oțel
am străbătut lumea în lung și în lat stând în propria-mi casă,
cu o carte,
cu o dorință,
cu avionul unui vis în care niciodată nu am urcat.
Culoare pentru dansuri, coruri și școli de artă,
concerte în aer liber, pajiștea și lacul în Rosedale,
spatele umed și la Novena zguduind pieptul.
Convertită la Pop- Art și la cupolele clasice de Soldi,
la sculpturile de Libero Badi și vestimentația de Masejian.
Poezia în ochii cu furtună și fără de asta, poezia pe pâine.
Azi știu că sunt amintirile mele, doliul meu și nașterile-mi,
sunt sufletul meu de poet reinstalând misterul, pentru totdeauna.

 
 
Rosario CASTELLANOS
(25.04.1925 – 07.08.1949, Ciudad de Mexico, Mexic)
 
“DESTINO”

Matamos lo que amamos. Lo demás
no ha estado vivo nunca.
Ninguno está tan cerca. A ningún otro hiere
un olvido, una ausencia, a veces menos.
Matamos lo que amamos. ¡Que cese ya esta asfixia
de respirar con un pulmón ajeno!
El aire no es bastante
para los dos. Y no basta la tierra
para los cuerpos juntos
y la ración de la esperanza es poca
y el dolor no se puede compartir.
 

„DESTIN”
 
Ucidem pe acei pe care îi iubim. Ceea ce rămâne
nu a fost viu niciodată.
Nimeni nu ne este atât de apropiat. Pe nimeni nu doare
o uitare, o dispariție, doar puțin uneori.
Ucidem pe acei pe care îi iubim. Să se termine astă sufocare
când respirăm cu un singur plămân străin!
Aerul nu e suficient
pentru două ființe. Pământul nu mai e îndeajuns
pentru corpuri unite
și rația de speranță e puțină
și durerea nu poate fi împărtășită.

 

Jorje TEILLIER
(26.04.1935 – 22.04.1996, Lautaro, Chile)
 
OTOÑO SECRETO
 
Cuando las amadas palabras cotidianas
pierden su sentido
y no se puede nombrar ni el pan,
ni el agua, ni la ventana,
y ha sido falso todo diálogo que no sea
con nuestra desolada imagen,
aún se miran las destrozadas estampas
en el libro del hermano menor,
es bueno saludar los platos y el mantel puestos sobre la mesa,
y ver que en el viejo armario conservan su alegría
el licor de guindas que preparó la abuela
y las manzanas puestas a guardar.
 
Cuando la forma de los árboles
ya no es sino el leve recuerdo de su forma,
una mentira inventada
por la turbia memoria del otoño,
y los días tienen la confusión
del desván a donde nadie sube
y la cruel blancura de la eternidad
hace que la luz huya de sí misma,
algo nos recuerda la verdad
que amamos antes de conocer;
las ramas se quiebran levemente,
el palomar se llena de aleteos,
el granero sueña otra vez con el sol,
encendemos para la fiesta
los pálidos candelabros del salón polvoriento
y el silencio nos revela el secreto
que no queríamos escuchar.
 
TOAMNĂ TAINICĂ

 
Când iubitele cuvinte cotidiene
își pierd sensul
și nu se poate numi nici pâinea,
nici apa, nici geamul,
și a fost fals tot dialogul care nu e împreună
cu imaginea noastră dezolată,
încă se mai privesc vinietele rupte
din cartea fratelui meu mai mic,
e bine să saluți vasele de pe fața de masă,
și să vezi că în vechiul dulap își conservează bucuria
licorul de vișine pe care l-a preparat bunica
și merele puse la păstrare.
 
Atunci când forma copacilor
nu mai e decât doar amintirea vagă a formelor lor,
o minciună inventată
de memoria învolburată a toamnei,
iar zilele conțin confuzia
de la mansardă unde nimeni nu urcă
și cruda puritate a eternității
face ca lumina să fugă de sine însăși,
ceva ne amintește de adevărul
pe care îl iubim înainte de a cunoaște;
crengile se îndoaie ușor,
hulubăria se umple de zvâcnetul aripilor,
hambarul mocnește încă o dată de la soare,
aprindem pentru sărbătoare
candelabrele pale din salonul plin cu praf
și tăcerea ne revelează secretul
pe care nu dorim să-l auzim.

Perfecto HERRERA

(1956, Berja, Almeria)

 

SOLEDAD

No tengo nada que escribir.

El dolor es un animal que vive agazapado
y ocupa toda la casa.

El mar se ha cansado de esperarme.
Un vendaval se ha llevado
el nácar y la espuma de los esteros.

Tristeza y desamparo,
presencias inútiles para combatir la soledad,
la devastación del alma.

La escritura está ebria de silencio.

Solo llueve, quedamente,
mientras vuela una gaviota sola
en la vastedad de la bahía.

 

SINGURĂTATE
 
Nu am despre ce să scriu.
 
Durerea e un animal ce stă ghemuit
și ocupă toată casa.
 
Marea a obosit să mă mai aștepte.
Un vânt puternic a luat cu sine
sideful și spuma estuarelor.
 
Tristețe și neputință,
lucruri inutile pentru a învinge singurătatea,
devastarea sufletului.
 
Scriitura e îmbătată de tăcere.
 
Doar plouă, încet-încet,
în timp ce un pescăruș planează
în imensitatea golfului.
 
 

Maria MELECK VIVANCO

(23.06.1921 – 08.11.2010. Valle de San Javier, Argentina)

  

EL SALTO DE UN CABALLO

No tardaré en llegar
a los despojos sobrantes de luz

que enhebran la vida de las islas

Contemplando el ritual incesante del mar

Colmada de caparazones

Estallarán completamente inmóviles

Extraños océanos Confusos océanos

Llorados sobre mi penitencia

Con la muerte de tantos ávidos ojos

mirando hacia mi sangre

Como cálices de flores sitiadas en su fiesta

En órbitas vibrantes de artificios

sobrevoladas de ángeles

En fisuras de cielo donde la noche escinde sus ríos

Sus diamantes estáticos

Sus fríos escalpelos de hermosura

No tardaré en llegar

a los despojos sobrantes de sombra

con carruseles cósmicos y blancos elefantes dormidos

A sabiendas descorreré los velos de mi muerte

Y en los perfectos espejos encendidos

el salto de un caballo desbordará el azogue.

SALTUL UNUI CAL
 
Nu voi întârzia să prind 
ultimile rămășițe ale luminii
ce întrețin viața insulelor
Contemplnd ritualul continuu al mării
Grămezi de cochilii
Au exploadat în totală nemișcare
Oceane ciudate Oceane obscure
Înlăcrimate peste penitența mea
Cu moartea atâtor ochi însetați
privind în sângele meu
Ca potirile florilor asediate de ziua lor
În orbitele vibrânde de artificii
înconjurate de îngeri în zbor
În fisurile nopții unde noaptea își varsă râurile
Diamantele sale statice
Bisturiile sale reci de frumusețe
Nu voi întârzia să prind
ultimile rămășițe de umbră
cu carusele cosmice și albi elefanți adormiți
Cu ochii închiși voi decora voalurile morții mele
Și în perfectele oglinzi iluminate
saltul unui cal va face să fiarbă mercurul.
 

Thelma NAVA

(25.11.1932 – 17.08.2019, Ciudad de Mexico, Mexic)

 

OTRA VEZ ESPAÑA

Tu nombre suena en mis oídos extraño y cercano
como el murmullo del mar, ebrio de vida.
¿Cuál es la canción que todos cantan, cuál es
la verdadera,
la que viene de las minas y es tan grata a nuestro
corazón
como la tierra fértil, como los viejos libros de
caballería o esas voces
que no podemos recordar del todo y permanecen
aún en nosotros?
No pregunto por las luces de tus ciudades
(siempre he mirado el rumbo secreto de las luces
en los altos balcones)

No tengo ningún antepasado allí nacido
(mis remotísimos antepasados llegaron de Italia).
Cantaré contigo el amor de todas las cosas simples
en un cielo que adivino purísimo en otoño y azul
como el sitio donde edificaron los antiguos
nuestros templos.

ÎNCĂ O DATĂ SPANIA
 
Numele tău îmi sună în urechi ciudat și aproape
ca murmutul mării, îmbătat de viață.
Care e melodía interpretată de fiecare, care e
cea adevărată,
cea ce vine din adâncuri și e atât de plăcută
inimii noastre
ca pământul fertil, ca vechile cărți despre
cavalerie sau aceste voci
pe care nu putem să ni le amintim integral
și rămân în noi?
 
Nu întreb de luminile orașelor tale
(mereu am privit direcția secretă a luminilor
de la balcoane înalte)
Nu am niciun strămoș născut aici
(romanticii mei strămoși au venit din Italia).
Voi cânta cu tine dragostea tuturor lucrurilor simple
într-un cer care presupun că e pur în toamnă și azuriu
precum locul unde strămoșii au construit  
templele noastre.
 
 

Rocío WITTIB
(1989, Buenos Aires, Argentina)
 
***
vivir es como estar a un lado del puente
y no saber que al otro lado
el puente ni siquiera existe
 
***
a trăi e ca și cum ai sta la un capăt de pod
și nu ai ști că de partea cealaltă
nu e nici urmă din el
 
 
Carlos ESPINOSA
(1950, Guisa, Cuba)
 

LA SABIDURIA NO EXISTE

De nuevo la sensación de haber extendido las alas para
un viaje donde la sabiduría no existe.

Todo revive y todo muere al tiempo,
la canción se entrecruza con los vapores de espera,
y el mecanismo no calcula los suspiros
para completar el crucigrama de salida.

En la puerta espera el astrolabio
queriendo brindar ayuda para encontrar
de nuevo la ruta.

Esta noche dormiré entre los henos para sentir sus olores.
Esta noche podré saber porque la luna gira en silencio,
alrededor de esta bola que nos conforma.

Todo sea loado, sobre todo ese espíritu inaccesible
que acude en las horas para pincelar el último
boceto de amargura.
Hoy mantengo mi silueta para homenajear a mis dioses.
Hoy comienzo a ser un dios de nuevo
y ellos me aceptan.

 

ÎNȚELEPCIUNE NU EXISTĂ
 
Din nou senzația de a fi desfăcut aripile pentru
o călătorie într-acolo unde nu există înțelepciune.
 
Totul renaște și totul moare în același timp,
cântecul se amestecă cu vaporii de așteptare,
iar mecanismul nu calculează respirațiile
pentru a completa integrama de dinaintea plecării.
 
În fața ușii așteaptă astrolabul,
ca să ajute din nou
la găsirea rutei.
 
Noaptea asta o să dorm în fân pentru a-i simți aromele.
Noaptea asta aș putea afla de ce luna se rotește în tăcere,
în jurul acestui glob care ni se potrivește.
 
Totul să fie elogiu, mai ales acest spirit inaccesibil
ce apare printre ore pentru a da culoare celui din urmă
vaiet de amărăciune.
Astăzi îmi mențin talia zveltă ca să-i omagiez pe zei.
Astăzi încep din nou să fiu un zeu
și ei mă acceptă.
 
 

Giovanni QUESSEP
(1939, San Onofre, Sucre, Columbia)
 
INSOMNIO
 
Canto de un grillo en el jardín
trae consigo la rama del insomnio,
como un pito de vidrio
que convoca las alas del invierno.
 
Nunca estuve tan cerca de la muerte,
nunca supe que detrás de la música
pudiera haber el cielo adverso
perdido entre las zarzas y los robles.
 
¿La vida es ilusoria entonces,
un huerto miserable
por donde van la ronda de las constelaciones
y el reposo nocturno inalcanzable?
 
INSOMNIE
 
Cântecul unui greier în grădină
apleacă ramul insomniei,
ca un scrâșnet pe sticlă
ce cheamă aripile iernii.
 
Nu am mai fost atât de aproape de moarte,
niciodată nu am știut că în spatele muzicii
ar putea să se afle cerul celălalt
pierdut printre mărăcini și stejari.
 
Așadar, viața e iluzorie,
o grădină de mizerabilă zarzavat
pe unde trec una câte una constelațiile
și tihna nocturnă imposibil de găsit?
 
 

Ángela MORENO GUTIÉRREZ

(1993, Valencia, Spania)

***

Aquelarre de sombras
en donde el fuego llora
estantigua que danza alrededor del fuego
y vuelo de mis labios sobre paloma muerta
en donde la sombra vuelve a la sombra
y el can
en vano aúlla, mordiendo
con sus dientes el vacío.

***

Sabat al umbrelor
unde focul plânge
fantasma ce dansează în jurul focului
și zboru-mi de buze deasupra hulubului mort
unde umbra intră în umbră
și capătul grinzii
urlă în van, mușcând
cu dinții din vid.

 

Domingo F. FAILDE

(17.10.1948 – 11.02.2014, Linares, Spania)

DEMIURGO 

Contempla, a cada instante, los signos de la luz.
En su penumbra el mundo fue inscribiendo
los nombres liminares
y esa palabra aún no pronunciada
que, contra la evidencia, le incita a navegar.
¿Pudo hacer otra cosa? ¿Hubo acaso
otra estrella?
No eligió campo para la batalla:
el magma, el sol, las fresas,
excavaron azules galerías por donde
fantasmas sin futuro buscaron cobijo
y, desoladamente,
como quema la vida sus cuarteles,
quedó, liviano, el humo, un cierto olor a pólvora
y confusión, en fin.

Al filo de los mapas, ordena la escritura
lugares, piezas, pecios,
en que la luz se expresa.
El resto, farsa, fábula,
materiales a salvo del viento.
O el poema.

DEMIURG

 
Contemplează, în fiecare clipă, semnele luminii.
Lumea transcria nume liminare
în penumbra sa
și acest cuvânt încă neexprimat
care, în pofida la toate, le incită să-și continue calea.
Putea să fie altceva? Poate că a existat
altă stea.
Nu a ales câmpul pentru luptă:
magma, soarele, fragii
au săpat galerii azurii pe acolo pe unde
fantasmele fără viitor au căutat adăpost
și, spre regret,
viața le frige cumplit locașurile,
încontinuu, cu finețe, fumul, un miros clar de pulbere
și, drept urmare, confuzie.
 
Pe marginea hărților, pune în ordine cu scriitura sa
lucruri, artefacte, epave,
prin care lumina vorbește.
În urmă rămâne farsa, fabula,
materiale lăsate în bătaia vântului.
Sau poemul.
 
 

Carlos LATORRE

(1916 – 1980, Buenos Aires)

LA LUZ ROJA

Entre todos los muebles que adornan los mundos interiores prefiero 
los carnívoros

Los armarios para las noches de tormenta
Mi lecho de reguero de pólvora
Su lecho para la materia que constantemente se transforma
El amor siempre toma la forma de los cuerpos que lo contienen
La casa se adapta a los hijos que engendra
Por eso entre dos mujeres elijo siempre a la del golpe de gracia
La que ama de arriba abajo
Entre ella y yo ponemos en marcha el largo tren del peligro.

 

LUMINA ROȘIE
 
Dintre toate lucrurile care împodobesc lumile interioare prefer
pe cele carnivore
Dulapurile pentru nopțile cu furtună
Patul meu din foc mistuitor
Patul lui pentru materia ce se transformă în permanență
Dragostea ia mereu forma corpurilor ce o conțin
Casa se adaptează fiilor ce o fac
Iată de ce dintre două femei aleg pe cea care dă lovitura de grație
Cea care iubește de sus până jos
Între ea și mine punem în circulație trenul lung al pericolului. 
 
 

Saúl IBARGOYEN

(26.04.1930 – 09.01.2019, Montevideo, Uruguay)

 

CARTA A PROPÓSITO DEL MUNDO

Hijo mío:
cada día es todo más difícil y oscuro.
Quién sabe si mañana
tocaremos el mar con estos dedos
si podremos sentir
el olor de la hierba que nace
si veremos la sombra
que las hojas dejan caer en el suelo.
Debes por lo tanto
cuidar de las enormes maravillas del mundo:
los elementos secretos
que forman tus horas
los peces rojos que te siguen
hasta el agua profunda del sueño
las gotas de lluvia
saltando en el polvo.
Debes cuidar de todo eso:
regresa tu breve camino
de risas de gritos de flores de llantos
y verás cómo tu perro de lana
todavía se encuentra nuevo e intacto.

Descubre después las raíces
que nadie imagina debajo de las piedras
cuenta los pasos que dan los caracoles
y el silencio de los grillos por la noche.
Defiende las pequeñas semillas
que puse en tu mano y protege la luz:
que no se pierdan los colores
y por favor no olvides
recoger las plumas de los pájaros.
Pero apúrate hijo mío apúrate.
Ahora no puedo explicarte:
todo es
tan difícil
y oscuro.

 

SCRISOARE APROPO DE LUME
 
Fiul meu:
fiecare zi e tot mai grea și întunecată.
Cine știe dacă mâine
vom mai atinge marea cu aceste degete
dacă vom mai simți
mirosul ierbii ce iese
dacă vedea-vom umbra
pe care frunzele o lasă să cadă pe pământ.
Trebuie așadar
să îngrijești minunile mari ale lumii:
elementele ascunse
ce-ți alcătuiesc orele
peștii roșii ce te urmăresc
până în apele adânci ale visului
picăturile de ploaie
sărind prin praf.
Trebuie să ai grijă de toate astea:
întoarce scurtul tău drum
de hohote de strigăte de flori plângătoare
și vedea-vei cum câinele tău de pluș
se mai păstrează nou și intact.
Descoperă apoi rădăcinile
pe care nimeni nu și le poate închipui sub pietre
numără pașii ce-i fac melcii
și tăcerile greierilor în noapte.
Apără micile semințe
ce ți le-am pus în mână și apără lumina:
să nu dispară culorile
și te rog să nu uiți
să aduni penele păsărilor.
Dar grăbește-te fiul meu grăbește-te.
Acum nu pot să-ți explic:
totul e
atât de dificil
și obscur.
 

Marcos GARCÍA DE LA FUENTE

(Santander, Cantabria)

 

***

El mundo de las letras nunca fue lo mío, 
aunque habilidades siempre tuve, 
pero las dediqué al circo. 
Ahora soy un payaso vagabundo 
que pasea su sonrisa y nariz roja 
por todo el mundo.

 

***
Lumea literelor nu a fost o chemare a mea,
deși mereu am avut abilitățile necesare,
însă le-am folosit pentru circ.
Acum sunt un clovn rătăcitor
care își arată zâmbetul și nasul roșu
la toată lumea.

  

Susana CABUCHI
(1948, Jesús María, Cordoba, Argentina)

AIRES
 
Ha llegado el olvido.
Lo recibo en silencio,
agradecida.
Pero me curvo
como una hoja seca,
porque el vacío
pesa.
 
VÂNT
 
A venit uitarea.
O primesc în tăcere,
recunoscătoare.
Însă mă încovoi
ca o frunză uscată,
fiindcă vidul 
apasă.
  

Jaime GIL DE BIEDMA

(13.11.1929 – 08.01.1990, Barcelona, Spania)

 

NO VOLVERÉ A SER JOVEN

Que la vida iba en serio
uno lo empieza a comprender más tarde
-como todos los jóvenes, yo vine
a llevarme la vida por delante.

Dejar huella quería
y marcharme entre aplausos
-envejecer, morir, eran tan sólo
las dimensiones del teatro.

Pero ha pasado el tiempo
y la verdad desagradable asoma:
envejecer, morir,
es el único argumento de la obra.

 

NU VOI MAI FI TÂNĂR
 
Că viața e o chestie serioasă,
unul începe să înțeleagă mai târziu
-ca și toți tinerii, eu am venit
să o iau înaintea vieții.
 
Doream să las urme
și să plec de aici cu aplauze
-să îmbătrânesc, să mor, erau doar
dimensiunile teatrului.
 
Dar a trecut vremea
și adevărul nedorit arată:
că a îmbătrâni, a muri,
e unicul argument al lucrării.
 
 

Oliverio GIRONDO
(17.08. 1891 – 24.01.1967, Buenos Aires, Argentina)
 
***
Obosit,
mai mult ca toate,
de a sta cu mine însumi,
de a mă reîntâlni zi de zi,
când se termină visul,
aici, unde mă găsisem.
 

***

Cansado,
sobre todo,
de estar siempre conmigo,
de hallarme cada día,
cuando termina el sueño,
allí, donde me encuentre.

  

Adolfo ESCOBAR

(1957, Medelin, Columbia)

 

MI CANCIÓN

Camino entre las espinas de la adversidad 
danzando en las nubes de ilusión reflejo, 
espejismo de libertad 
voy regalando una canción.

Métricas verbales rompieron cadenas 
derribé muros y prejuicios 
conjugando el dolor con letras 
que desahogan mi desprecio.

Escuché mi conciencia en la soledad 
reflexionando lo ganado y lo perdido 
encontrándome solo en el olvido.

Decidido inmortalizar las emociones 
etapas terminadas 
a tatuar en mis canciones.

CÂNTECUL MEU

Proiectez drumul prin spinii nenorocirii
dansând printre norii iluziei,
dăruiesc un cântec
mirajului libertății.

Metrici verbale au rupt lanțurile,
am doborât ziduri și prejudecăți
combinând durerea cu scrisul
ce îmi trădează disprețul.

Mi-am ascultat conștiința în singurătate
totalizându-mi câștigurile și pierderile
și descoperindu-mă doar în uitare.

Am decis să imortalizez emoțiile
etape finite, gata
pentru a fi imprimate în cântecele mele.

  

Jorge Leonidas ESCUDERO

(04.09.1920 – 10.02.2016, San Juan, Argentina)

 

RESTOS

Este es, este es el sillón solitario
donde una vez te sentaste, pusiste
los talones encima de la mesa
para descansar, dijiste, y sí
tus hermosas piernas ante yo aquella vez
en que todavía no llegaba el momento.

Después,
aquí es ahora veo el sillón desierto
y la mesa es la misma, sin embargo
la soledad ha puesto sobre ella un manto
que me lo pongo a ver cómo me queda
y no puede ser de otra manera que como un
sudario.

O tal vez no sea para tanto,
pero es que no sé cómo referirme
a lo que hace con nosotros el tiempo.
 

RESTURI
 
Ăsta e, ăsta e scaunul singuratic
unde cândva te-ai așezat, ți-ai întins
picioarele peste masă
pentru a face o pauză, zis-ai, și iată
picioarele tale frumoase înaintea-mi atunci
pe când încă nu venise vremea.
 
Mai târziu,
acum am în față scaunul părăsit
și masa e aceiași, singurătatea totuși
a așezat o mantie peste ea
pe care mi-o pun pe corp să văd cum îmi șade
și nu poate fi altceva decât
un lințoliu.
 
Sau poate că nu e atât de rău,
dar nu știu cum să zic la ceea
ce face timpul cu noi.
 
 

Juan ESCUDERO
 
PERROS DEL ATARDECER
 
Los perros vagabundos de la calle
las nubes desaseadas del atardecer,
grises árboles caminantes
cuando todo se junta por la ciudad.
 
La luz al horizonte
los hombres en las calles,
las calles en esquinas,
y los perros vagabundos
desparraman la tarde.
 
¡Son nubes desaseadas del atardecer
son grises árboles de la tierra!
 
¿Qué amo los olvida?
¿Qué nubes los apaga?
¿Hacia dónde caminan?
 
Los perros las perras son las nubes
que se encienden al encontrarse,
van junto al atardecer marchando,
oliendo las nubes árboles
para calmar el hambre.
 
Así los perros de la tarde vagan
las nubes desaseadas de este mundo
se prolongan al fondo de las calles
husmeando el color de nubes
ojos añorando la carne del crepúsculo.
 
 

CÂINI DE SEARĂ
 
Câinii vagabonzi de afară,
norii tulburi ai înserării,
copaci cenușii ce merg la pas
când toate se adună în oraș.
 
Lumina la orizont,
oamenii în stradă,
străzi ce se întretăie,
și câinii vagabonzi
destramă amurgul.
 
Sunt norii tulburi ai înserării,
sunt copacii cenușii ai pământului!
 
Care-i stăpânul ce-i uită?
Ce nori îi acoperă?
Unde se duc?
 
Câinii luați toți laolaltă sunt norii
ce luminează la întâlnire,
merg grămăjoară în faptul serii,
mirosind norii, copacii,
pentru a-și potoli foamea.
 
Așa rătăcesc câinii pe înseratei,
norii tulburi ai acestei lumi
se alungesc până în capătul străzilor,
mirosind culoarea norilor,
ochi ducând dorul cărnii de crepuscul.
 
 

Alberto MEDRANO
 
***
la vida guarda algo
el secreto del nombre verdadero
la voz ciñe las cosas
el cuerpo de perdida esencia
 
***
viața păstrează ceva
taina numelui adevărat
vocea învăluie lucrurile
corpul esenței pierdute
 
 

Jacobo FIJMAN

(25.01.1898 – 01.10.1970, Orhei, Moldova, poet argentinian)

MOLINO

 

Los molinos de imágenes, caminos sin puntos de vista.

Ahora vivo detrás de mi mismo.

Ventanas sobre los astros.
¿Duermen los pastores?

Semblantes contraídos en cera derretida
sobre los muros.

Fogatas.
En pasos de alta voz riñe un humor de perros.
¡Aquí no hay un solo corazón alegre!

Leña húmeda de los crepúsculos eternos.
El dolor es un agua que no se pierde;
pero nosotros nos hemos perdido
como en un gran tonel
de contratiempos sordos, fijos, duros.
Rincones que se enfrían
como un cadáver, en la estancia.
Aurora
en que escupe la rabia más absurda.

Se ha torcido el puente, como una mueca.

Alcohol; salario de estrellas.
Murmuradores a granel.

Silencio entorpecido;
Ah, si ladrara un perro.

Se encaminan las quejas de los Nadie.
¿Duermen los pastores?

Señales; imágenes y muros.

Ruidos de establo;
y se abren más ventanas, pero blancas.
Inopinadamente. 

 

MOARĂ
 
Morile de pe imagine, drumuri fără de referință.
Acum trăiesc în spatele meu.
Geamuri prinse pe aștri.
Dorm oare păstorii?
Chipuri crispate în ceara topită
pe ziduri.
Candele.
În viteza vocilor puternice sună larma câinilor.
Nici o inimă veselă pe aici!
Lemn umed de crepuscule eterne.
Durerea e o apă ce nu dispare;
noi însă ne-am rătăcit
ca într-un lung tunel
de contratimpuri mute, permanente, dure.
Unghere ce se răcesc
ca un cadavru, pe la popasuri.
Auroră
unde se scuipă furia cea mai absurdă.
S-a încovoiat puntea, ca un rânjet.
Alcool: salariu din stele.
Vorbitori de rău fără de număr.
Tăcere reținută;
Ah, dacă ar lătra un câine.
Se înmulțesc nemulțumirile ale unor alde Nimeni.
Dorm păstorii?
Semne; imagini și ziduri.
Și se deschid mai multe geamuri, însă sunt albe.
Pe neașteptate.
 

Ignacio BELLIDO

(1938, Salamanca, Spania)

LA MUERTE COMO UN MALENTENDIDO

Acaso la serpiente pueda iniciar el camino de la sabiduría.
Tan cercana a nuestras faltas y a nuestro deseo
hemos de organizarla
junto a su barro
para que la leyenda se complete
y todo el orden de fluctuaciones
y vuelos invisibles
se conviertan en realidad
y pronuncien
la claridad de la obertura
o alarguen el cuarto movimiento
hasta ser melodía infinita
que al fin busque el requiebro de esas luces
años luz…y tan cercanas
donde nuestros hijos reposan sus manos
y ofrecen sonrisas
alabando la galaxia
y sabiendo que la luz
es un juguete cósmico
que mantiene la ilusión de permanencia
y se obliga a la continuidad
de nuestro entorno
para permanecer en un ángelus terreno
donde la muerte solo es
un malentendido de los dioses.

MOARTEA CA O MICĂ NEÎNȚELEGERE

 
Poate că șarpele va putea să înceapă calea înțelepciunii.
Atât de aproape de neajunsurile și visurile noastre
ar trebui să o pregătim
în propria-i argilă
pentru ca legenda să se completeze
și toată ordinea fluctuațiunilor
și zborurile invizibile
să devină reale
așa ca să scoată
sunetul clar al uverturii
sau să continue cântecul ”el cuatro movimento”
până se va transforma în melodie eternă
ce a găsit în sfârșit scânteia de la care apar aceste lumini
ani lumină... atât de aproape
unde fiii noștri își odihnesc mâinile
și oferă zâmbete
decantând galaxia
și știind că lumina
e o jucărie ce vine din cosmos
și susține iluzia de permanentizare
drept responsabilitate de continuitate
a mediului nostru înconjurător
pentru a întări binecuvântarea terenului
unde moartea e doar
o simplă neînțelegere între zei.
 
 

Ninfa Estela DUARTE TORRES
(Asuncion, Paraguay)
 
HILO DE HUMO GRIS...
 
Tu pañuelo de puro silencio
quedó apretado a mi pecho;
mis dedos se hicieron garfios
y mis labios, una fuente de dolor…
 
Adiós!
retumbaba en mis oídos
en el andén ya vacío de voces…
mudo,
quieto,
como quedó mi corazón
sin tu sonrisa.
 
Desde lejos,
un hilo de humo gris subía
para decirme desde las nubes…
volveré!
 
FIR DE FUM CENUȘIU…
 
Basmaua ta de tăcere curată
a rămas lipită de pieptul meu;
degetele mi s-au strâns
și buzele-mi, un motiv de durere...
 
Adio!
îmi duduia în urechi
pe peronul ajuns deja fără voci...
mut,
tăcut,
cum mi-a rămas inima
fără zâmbetul tău.
 
În înalturi,
un fir de fum cenușiu urca
pentru a-mi spune de printre nori...
mă voi întoarce!
 
 

José Emilio PACHECO
(30.06.1939 – 26.01.2014, Cidad de Mexico, Mexic)
 
CARTA A GEORGE B. MOORE
EN DEFENSA DEL ANONIMATO

No sé por qué escribimos, querido George.
Y a veces me pregunto por qué más tarde
publicamos lo escrito. Es decir, lanzamos
una botella al mar, harto y repleto
de basura y botellas con mensajes.
Nunca sabremos
a quién ni adónde la llevarán las mareas.
Lo más probable que sucumba en la tempestad y el abismo.
Sin embargo, no es tan inútil esta mueca de náufrago.
Porque un domingo
usted me llama de Estes Park, Colorado,
me dice que ha leído cuanto está en la botella
(a través de los mares: nuestras dos lenguas)
y quiere hacerme una entrevista.
Después recibo un telegrama inmenso
(lo que se habrá gastado usted al enviarlo).
En vez de responderle o dejarlo en silencio
se me ocurrieron estos versos. No es un poema,
no aspira al privilegio de la poesía
(no es voluntaria).
Y voy a usar, así lo hacían los antiguos,
el verso como instrumento de todo aquello
(relato, carta, drama, historia, manual agrícola)
que hoy decimos en prosa.
 
Para empezar a no responderle,
no tengo nada que añadir a lo que está en mis poemas,
dejo a otros el comentario, no me preocupa
(si alguno tengo) mi lugar en la historia.
(Tarde o temprano a todos nos espera el naufragio.)
Escribo y eso es todo. Escribo: doy la mitad del poema.
Poesía no es signos negros en la página blanca.
Llamo poesía a ese lugar del encuentro
con la experiencia ajena. El lector, la lectora
harán o no el poema que tan sólo he esbozado.
 
No leemos a otros: nos leemos en ellos.
Me parece un milagro
que algún desconocido pueda verse en mi espejo.
Si hay un mérito en esto –dijo Pessoa—
corresponde a los versos, no al autor de los versos.
Si de casualidad es un gran poeta
dejará cuatro o cinco poemas válidos,
rodeados de fracasos y borradores.
Sus opiniones personales son de verdad muy poco interesantes.
Extraño el mundo el nuestro: cada día
le interesan cada vez más los poetas;
la poesía cada vez menos.
El poeta dejó de ser la voz de la tribu,
aquel que habla por quienes no hablan.
Se ha vuelto más otro entertainer.
Sus borracheras, sus fornicaciones, su historia clínica,
sus alianzas o pleitos con los demás payasos del circo,
tiene asegurado el amplio público
a quien ya no hace falta leer poemas.
Sigo pensando
que es otra cosa la poesía:
una forma de amor que sólo existe en silencio,
en un pacto secreto entre dos personas,
de dos desconocidos casi siempre.
Acaso leyó usted que Juan Ramón Jiménez
pensó hace mucho tiempo en editar una revista.
Iba a llamarse “Anonimato”.
Publicaría no firmas sino poemas;
se haría con poemas, no con poetas.
Y yo quisiera como el maestro español
que la poesía fuese anónima ya que es colectiva
(a eso tienden mis versos y mis versiones).
Posiblemente usted me dará la razón.
Usted que me ha leído y no me conoce.
No nos veremos nunca pero somos amigos.
Si le gustaron mis versos
qué más da que sean míos/ de otros/ de nadie.
En realidad los poemas que leyó son de usted:
Usted, su autor, que los inventa al leerlos.
 

SCRISOARE ADRESATĂ LUI GEORGE B. MOORE
ÎNTRU APĂRAREA ANONIMATULUI

Nu știu de ce scriem, dragă George.
Iar uneori mă întreb de ce mai apoi
publicăm cele scrise. Adică, lansăm
o sticlă în mare, sătulă și plină
de resturi și sticle cu alte mesaje.
Nu vom mai ști vreodată
la cine anume sau unde le va duce mareele.
Cel mai probabil le vor da la fund furtunile și abisul.
 
Așa sau altfel, nu e atât de inutil rânjetul ăsta al naufragiului.
Fiindcă îmi suni dumneata
într-o duminică din Estes Park, Colorado,
și-mi zici că ai citit ce se află în astă sticlă
(trecute prin mări: ambele noastre limbi)
și dorești să-mi iei un interviu.
După asta primesc o telegramă imensă
(atât cât te-a costat ca să mi-o trimiți).
În loc să răspund sau să las totul naibii
mi-au venit în minte aceste versuri. Nu e un poem,
nu aspiră la privilegiul de a fi poezie
(nu vine de la sine).
Așa că am să uzitezi, cum făceau anticii,
versul ca pe un instrument a tot ceea
(povestire, scrisoare, dramă, istorie, manual agricol)
ce azi spunem în proză.
 
Pentru început nu le voi răspunde,
nu am nimic să adaug la ceea ce au poemele,
las pe alții să comenteze, nu mă interesează
(dacă am vreunul) locul meu în istorie.
(Mai devreme sau mai târziu, pe toți ne așteaptă naufragiul.)
Scriu și asta e tot ceea ce fac. Scriu: dau o jumătate din poem.
Poezie nu sunt semnele negre de pe pagina albă.
Numește poezie acest loc de întâlnire
cu o experiență ce nu e a ta. Cititorul, cititoarea
vor face poemul pe care numai ce l-am conturat.
Nu îi citim pe alții: ne citim în ei.
Îmi pare un miracol
că cineva necunoscut poate să se vadă în oglinda mea.
Dacă există un merit în asta – a spus Pessoa –
le corespunde versurilor, nu autorului versurilor.
Dacă din întâmplare un bun poet
va lăsa patru-cinci poeme valabile,
înconjurate de eșecuri și ciorne.
Opțiunile sale sunt într-adevăr puțin interesante.
 
Ciudată e lumea noastră: cu fiecare zi
o interesează tot mai mult poeții;
poezia o interesează tot mai puțin.
Poetul a încetat să fie vocea tribului,
cel ce cuvântă pentru acei care nu vorbesc.
A revenit în forță alt entertainer.
Bețiile sale, aventurile sale amoroase, cazul său clinic,
alianțele sale sau litigiile cu ceilalți clovni de la circ,
are asigurat un larg public,
căruia nu e nevoie să-i citești poeme.
 
Continui să cred
că poezia e altceva:
o formă a iubirii ce există doar în tăcere,
într-un pact secret dintre două persoane,
de regulă între doi necunoscuți.
Poate ai citit dumneata că Juan Ramón Jiménez
avea de gând să editeze o revistă.
Urma să se numească „Anonimatul”.
Nu avea să publice semnături ci poeme:
s-ar fi făcut cu poeme, nu cu poeți.
Iar eu aș fi dorit precum măiestrul spaniol
ca poezia să fie anonimă odată ce e colectivă
(spre asta tind versurile mele și versiunile).
Dumneata ai putea să-mi dai dreptate.
Dumneata care m-ai citit și nu mă cunoști.
Nu ne vom vedea niciodată, dar suntem prieteni.
Dacă au plăcut versurile
ce mai contează că-s ale mele /ale altcuiva/ ale nimănui.
În adevăr, poemele ce le citesc sunt ale dumneata:
Dumneata, autorul lor, care le inventează citindu-le.
 
 

León PEREDO

(1978, San Justo, Argentina)

***

podría crecerme un avión bajo los párpados
es domingo de ceniza
la mano izquierda empieza a andar sola por
la casa
he descubierto mi propio pie debajo
de la mesa persiguiendo una mosca o su propia uña
andan orejas iguales a las mías detrás de mi cabeza
llevo pegada a la espalda una puerta giratoria donde
una mujer hace todo el trabajo
se me salen del cuerpo una a una las costillas
andan memorias iguales a las mías trepándose a
los semáforos, es domingo o es ceniza, toc toc el sol
mientras tanto
una pestaña de mujer abre en mis ojos
un puesto ambulante de garrapiñadas
y copos de azúcar que empiezan a tapar
el mundo/

***

aș putea să-mi înalț un avion pe sub pleoape
e duminică de cenușă
mâna stângă începe să se plimbe singură prin
casă
mi-am descoperit propriul picior pe sub
masă urmărind o muscă sau unghia sa
se mișcă urechi ca ale mele pe după capul meu
am spatele lipit de o poartă ce se rotește unde
o femeie face tot lucrul
îmi ies din corp una câte una toate coastele
trec memorii ca a mea cățărându-se pe semafoare,
e duminică sau e cenușă, soarele face tuc tuc
între timp
o geană de femeie deschide în ochii mei
un post ambulant de bombonerie
și fulgi de zahăr ce încep să acopere
lumea/
 
 

Manel ALONSO I CATALÀ

(1962, Puzol, Spania)

CRÓNICAS DESDE EL INFERNO

La alegría en el país donde reina la falacia
provoca una extraña ceguera entre sus habitantes.
Mientras caen las virutas
de los fuegos artificiales, se exilia el pensamiento,
los predicadores laicos
dejan de escribir sus sermones desde la razón,
pues ahora solamente proclaman desde sus tronos mediáticos
el playback de un discurso dominante
que suministran las agencias del poder.
Las sonrisas y las carcajadas de la gente
en plena  orgía de la superficialidad
son la apática mueca
de una comunidad indolente que ha permitido
que los ladrones instalaran su cueva en los palacios del Gobierno.

Escribes por el silencio meditado de los días
en que se nos devolverá la esperanza.
Escribes la crónica de un carnaval de despropósitos
que vives desde el infierno.

CRONICI DIN INFERN

Bucuria din țara unde primează falsitatea
provoacă o ciudată cecitate printre locuitori.
În timp ce cad fragmentele
focurilor artificiale, pribegește gândirea,
predicatorii laici
încetează să-și mai scrie discursurile rationale,
adică proclamă acum, stând pe jețurile lor mediatice,
playbak-ul unui discurs dominant
furnizat de agențiile supuse puterii.
Zâmbetele și râsetele oamenilor
în plină orgie a superficialității
sunt grimasa apatică
a unei comunități nepăsătoare ce a permis
ca tâlharii să-și instaleze cortul în palatele Guvernului.
 
Scrii pe tăcerea gândită a zilelor
prin care ni se va întoarce speranța.
Scrii cronica unui carnaval de aberații
pe care îl trăiești din infern.
 
 

Ramiro De CASABELLAS
(1934 - 1999, Buenos Aires, Argentina)
 
LA RONDA
 
salgo a recibir la noche como un insulto
como una sentencia de muerte
 
ausculto de reojo
el diario en el bolsillo con su cogote negro
y la raya del pantalón
esa frontera masculina
 
el resto es simplemente hablar en una calle
dragarse el alma con cierta tolerancia
porque galopa la madrugada
y se nos viene encima el día
y la vida de siempre
que manejamos a desgano
 
RONDUL
 
ies să primesc noaptea ca pe o insultă
ca pe o sentință de moarte
 
auscultare cu suspiciune
ziarul cu capătul său negru ieșit din buzunar
și dunga pantalonului
această linie de demarcație masculină
 
restul e pur și simplu pălăvrăgeală pe o stradă
curățarea sufletului cu oarecare toleranță
fiindcă vine în grabă dimineața
și se lasă ziua peste noi  
și viața cea cunoscută
pe care o stăpânim cu apatie
 
 

Luis FRANCO
(15.11.1898 – 01.06.1988, Belen, Argentina)
 
NOCTURN Nº 3
 
Con hambre y sed de soledad,
a estas orillas vino mi corazón nocturno a pastorear sus penas.
Como en el puente de un barco mirando más allá de las olas y la noche.
Junto a mí, con su mano sobre mi hombro,
siempre el recuerdo con sus ojos cansados,
y todas mis lejanías, holladas o vírgenes.
Tú en mí, siempre, como una patria en el pecho de un héroe,
y mis sueños que tienen forma de ala y tienen el color de tus ojos.
Dolorida más que una carne el alma,
y el líquido rumor de la fuente que lava las calladas heridas.
 
Tu lejanía se aprieta sobre mi ansia y yo arañando en la hondura
quiero desengarzar para mandarte la estrella más latidora.
Viviéndote, maravillosa, en pulso y en respiro,
con la vehemente vigilia de las estrellas hasta el alba velaré tu recuerdo;
 
De pronto te me apareces…
¿Dónde?
Y cierro bien los ojos porque no te me vayas.
Pero no hay más que tu ausencia, la ausencia que agranda la noche. 
 
NOCTURNO Nº 3
 
Înfometat și însetat de singurătate,
la aceste țărmuri veni inima mea nocturnă să-și aline durerile.
E ca și cum ai urca pe prora unui vas, privind dincolo de valuri și noapte.
Alături de mine, cu mâna pusă pe umărul meu,
stă mereu amintirea cu ochii săi obosiți,
și toate drumurile mele, bătătorite sau nebătătorite.
Tu ești în mine, întotdeauna, precum o patrie în pieptul unui erou,
și visele mele ce poartă formă de aripă și au culoarea ochilor tăi.
Îndurerat mai mult decât carnea e sufletul meu,
și murmurul lichid din izvorul ce se scurge pe rănile amuțite.
 
Depărtarea-ți mi se lasă peste alean, iar eu cu unghiile rupând din adâncuri
vreau să desprind și să-ți trimit steaua cea mai pâlpâitoare.
Retrăindu-te, scânteietoarea, în bătăile inimii și în suflare,
cu veghea ardentă a stelelor îți voi păzi amintirea până în zori;
 
Degrabă o să-mi apari...
Unde?
Și închid bine ochii ca să nu îmi dispari.
Dar nu e mai mult decât lipsa ta, absența ce face noaptea mai lungă.
 

 
Roberto BOLAÑO
(28.04.1953 – 17.07.2003, Santiago de Chile, Chile))
 
LEE LOS VIEJOS POETAS

Lee a los viejos poetas, hijo mío
y no te arrepentirás
Entre las telarañas y las maderas podridas
de barcos varados en el Purgatorio
allí están ellos
¡cantando!
¡ridículos y heroicos!
Los viejos poetas
Palpitantes en sus ofrendas
Nómades abiertos en canal y ofrecidos
a la Nada
(pero ellos no viven en la Nada
sino en los Sueños)
Lee a los viejos poetas
y cuida sus libros
Es uno de los pocos consejos
que te puede dar tu padre
 
CITEȘTE VECHII POEȚI
 
Citește vechii poeți, fiule,
și nu-ți va părea rău.
Printre păianjenii și buturugii putreziți
ale bărcilor eșuate în Purgatoriu,
aici stau ei,
cântând!
ridicoli
și măreți!
Vechii poeți
Palpitanți prin ofrandele lor
Nomade ajunse în canal și oferite
Nimicului
(însă ei nu trăiesc întru Nimic
ci în lumea Visurilor)
Citește vechii poeți
E unul dintre puținele sfaturi
pe care ți le poate da părintele tău
 
 

Elizabeth AZCONA CRANWELL
(10.04.1933 – 04.12.2004, Buenos Aires, Argentina)
 
LA NOSTALGIA

Hay un día en que las cosas son un hondo precipicio
conozco el rostro húmedo y las manos que nunca me abandonan
la noche que se abre
como un pueblo de alondras disperso en la tormenta.
Yo he escuchado a mi amor desde lejos en una lengua extraña
mientras la nostalgia murmuraba sus frases de curiosa hechicera
ella alargaba sus caricias en las ventanas del insomnio
como una huésped cuya mano asolaba el relámpago.
Porque ella no era el día
y tampoco era el ángel sediento de palabras
mi propia voz la nombra como a una desterrada
desabrigada madre, de pechos dulcemente vacíos.
Más allá de la noche donde se enciende la ternura
más allá de la calle donde el viento deshace la forma de los pasos
sé que hay un país nuevo, cansado de las sombras.
Una música fija
un tiempo de colores intensos como dioses desnudos.
Pero mi corazón sigue clavado para siempre en los sitios imposibles.
 
NOSTALGIA

Vine o zi  în care lucrurile sunt o prăpastie adâncă
cunosc chipul umed și mâinile care nu părăsesc niciodată
noaptea ce se arată
ca un stol de ciocârlii dispersat în furtună.
 
Mi-am auzit iubitul strigând de departe într-o limbă ciudată
între timp nostalgia își murmura frazele de curioasă vrăjitoare
ea își măsura mângâierile la geamurile insomniei
ca un oaspete ale cărui mâini stinge fulgerul.
 
Fiindcă ea nu era zi
și nici măcar îngerul însetat de cuvinte
propria mea voce o strigă ca pe o blestemată
mamă dezbrăcată, cu sânii dulci și sterpi.
 
Dincolo de noapte unde începe tandrețea
dincolo de strada unde vântul spulberă forma pașilor
știu că există o țară nouă, obosită de umbre.
O melodie eternă
un timp de culori intense precum zeii dezgoliți.
Inima mea însă rămâne înfiptă pe vecie în locuri imposibile.
 
 

Doris MACHADO

(Hatillio, Puerto Rico)

NO AGUANTO

No aguanto,
Otro amanecer escribiendo.
mas letras de amantes descarnados,
silenciados, deseados, amados
que siguen alimentándome carnosos labios sin besos.
y saberme vestida...cuando desnudarme es lo que estoy deseando.

NU SUPORT

Nu suport,
Altă dimineață să descriu.
mai multe caligrafii de amanți descărnați,
reduși la tăcere, visați, indrăgostiți
care continuă fără săruturi să-mi țină buzele pline,
și să mă știe îmbrăcată...pe când ceea ce visez e să-mi dezgolesc corpul.

 

Rafael MENDOZA
(1943, San Salvador, El Salvador)
 
DONDE YACEN LOS VERSOS
 
Al final de los trenes solo tu nombre queda
aguardando un otoño que pudo ya empezar.
Desde alguna metáfora que no da a ningún sueño
él creerá que lo nombran y deseará volar.
 
Aunque el hielo interponga sus acerados filos
en todos los recuerdos que quedan de los dos,
deseo que tus noches sean  tan sólo un tránsito
a la luz, que no sufras el eco de mi voz.
 
Verás por las ventanas del cuarto que fue cómplice
de nuestras insaciables jornadas de pasión,
aquel banco del parque donde por vez primera
sentí que tu mirada desgarró mi razón.
 
Y la vieja Araucaria marcada con las fechas
de todos los encuentros nuestros, proyectará
su sombra sobre el piso donde yacen los versos,
aquellos tristes versos que no recordarás.
 
Los versos que nacieron con el más duro estío,
como espigas en piedras, pero que el sol salvó.
Ojalá que te abrigues con ellos, aunque ignores
que en esos versos muertos también me morí yo.
 
ACOLO UNDE ZAC VERSURILE
 
În urma trenurilor rămâne doar numele tău,
așteptând o toamnă ce deja ar fi putut să înceapă.
Cu o metaforă care nu duce spre nici un vis
el va crede că e chemat și o să vrea să zboare.
 
Deși gheața își arată vârfurile ei oțelite
tuturor amintirilor care ne-au mai rămas,
doresc ca nopțile tale să fie doar o trecere
spre lumină, să nu mi te atingă ecoul vocii.
 
Vedea-vei prin geamuri că ai fost complice
al zilelor noastre nesățioase de pasiuni,
acea bancă din parc unde simții prima dată
că ochii tăi mi-au rănit rațiunea.
 
Și bătrâna Araucaria, marcată toată
cu zilele întâlnirilor noastre, va proiecta
umbra sa asupra casei unde zac versurile,
tristele versuri pe care nu ți le vei mai aminti.
 
Versuri născute în toiul celei mai toride veri,
precum spicul pe piatră, pe care soarele l-a salvat.
Fie ca ele să-ți țină de cald, chiar dacă nu vei crede
că în versurile acestea moarte am murit și eu.
 
 

Luis ROGELIO NOGUERAS
(17.11.1944 – 06.07.1985, Havana, Cuba)

ARTE POÉTICA

Ahora sé
que el poema, antes de ser las líneas trazadas
con prisa,
es la conversación en el café,
la sonrisa azul de Blanca Luz,
la muerte de este hombre,
el apretón de manos o la vida entre dos.
Ahora sé
que trazar estas líneas
no es
sino la forma última de hacer la poesía,
el último acto del poema,
la función de trasplantar la vida a la hoja.
La poesía empieza en todas partes
y termina siempre en los papeles.
 
ARTĂ POETICĂ
 
Acum știu
că poemul, înainte să fie linii trasate
în grabă,
e conversația avută în cafea,
surâsul albastru a lui Blanca Luz,
moartea acestui om,
strângerea de mână sau viața în pereche.
 
Acuma știu
că trasarea acestor linii
nu e altceva
decât forma cea de pe urmă de a face poezie,
ultimul act al poemului,
îndeletnicirea de a transplanta viața pe foaie.
 
Poezia începe din toate părțile
și se termină pe hârtie.
 
 

Ramón ATAZ
(10.09.1966 – 06.05.2013, Murcia, Spania)
 
LO QUE ARRASTRA EL AGUA

Lo que arrastra el agua, desde el tiempo
en el que te creías bautizada y redimida,
se filtra hoy al sótano en el que suelo esconder mis culpas.
Ahora deberías talar ese sonido permanente,
que impide al Sol esculpir nuestros cuerpos en las losas,
y comerte las raíces para hacer imposible que renazca.
Vuelves a bailar y a desatar los vientos
- como si creyeras que nadie puede verte-
Tu danza pide a mi brazo que te detenga.
No puede ser.
El pobre pide envejecer a gritos, deshacerse
en la tierra, nutrir el suelo,
derretir el barniz del ataúd, luego agrietarlo,
reencarnarse al fin en la piedra que lo aplasta.
Y riéndote me pides que me calle,
mientras tu baile parece invocar
a una de esas diosas que a menudo te dictan los sueños.
 
CEEA CE DUCE APA

Ceea ce duce apa, din vremurile
de pe când te credeai încreștinată și eliberată,
pătrunde azi în susbsolul unde obișnuiesc să-mi ascund păcatele.
Acum ar trebui să cobori sunetul acesta permanent,
ce împiedică Soarele să sculpteze corpurile noastre pe lespezi,
și să înghiți razele ca să nu mai faci posibilă renașterea lor.
Continui să dansezi și să stârnești vânturile
- ca și când nimeni nu te-ar vedea-
Dansul tău caută brațul meu ca să te oprească.
E ceva imposibil.
Cere, sărmanul, să îmbătrânească prin strigăte, să dispară
de pe pământ, să hrănească țărâna,
să răzuie lacul de pe sicriu, pe urmă să-l crape,
să se reîncarneze într-un târziu în piatra care îl apasă.
Așa râzând îmi ceri să nu mai strig,
în timp ce dansul tău pare să invoce
pe una din acele zeițe care adesea îți dictează ce să visezi.
 
 

Natalia LITVINOVA
(1986, Bielorusia, poet argentinian)
 
TOCÁ

tocá la flor y te abrirá la piel.
tocá los residuos del día anterior
como alimento del mañana.
tocá las alas de las moscas, amá su certeza.
tocá el vocabulario de cualquier recuerdo.
tocá tu propia noche, su oscuridad protege.
tocá, tocá, tocá.
 
ATINGE

atinge floarea și ea îți va desface pielea.
atinge rezidurile zilei anterioare
ca pe o hrană a zilei de mâine.
atimge aripile muștelor, iubește-le certitudinea.
atinge vocabularul oricărei amintiri.
atinge propria-ți noapte, întunecimea ei apără.
atnge, atinge, atinge.   
 

Vincente MARTÍN
(31.07.1945 – 27.07.2012, Collado de Contreras, Spania)
 
POEMA
 
¿Por qué razón la sombra de los árboles
se alarga cabizbaja -como extienden
sus brazos los mendigos-
implorando el amparo -no se sabe-
si del cielo o la tierra?
¿Por qué en su desnudez de leve talle
las ramas de los árboles fabrican
con la luz de la tarde las saetas
que dispara el invierno y que nos clavan
su aguijón de anestesia en el penúltimo
crepúsculo del alma?
No es limosna de sol lo que mendigan
ni lejanas bahías donde acuda
su cintura carnal a disolverse
en la humedad pluvial de nuestros labios,
no es el sueño infinito en que se viste
de blanquísimas albas la memoria
para nacer de nuevo como el llanto
surgido entre las cuerdas de una lira.
Se quejan, si es que es queja,
del autismo de un mundo acomodado
a guitarra y cervezas,
a relojes sin péndulo, a mentiras
con el cuerpo de vidrio y a montones
de mirlos inmolados sin que se haya
la escarcha asombrado en los naranjos.
Es voz cuanto reclaman, sólo voz,
o presencia o constancia entre las ruinas
que deja la palabra a ras de tierra
cuando el clamor acaba.
Quizás, porque no tienen
las pupilas azules de la infancia,
la longitud del día les permita,
en una extraña fórmula, aferrarse
desesperadamente a la esperanza. 
 
POEM
 
Oare de ce umbra copacilor
se alungește în jos -așa cum ar întinde
mâinile lor cerșetorii-
cerând adăpost -nu se știe cui-
de la cer sau de la pământ?
De ce în goliciunea tulpinii slabe
crengile copacilor fac săgeți
din lumina înserării 
ce ochesc trupul iernii și ne înfibg 
vârful lor anestezic în penultimul
crepuscul al sufletului?
Nu e pomana soarelui ceea ce cerșesc
și nici golfuri îndepărtate unde ajunge 
centura lor din carne vie ca să se dizolve
în umiditatea pluvială a buzelor noastre,
nu e nici visul infinit în care memoria
se îmbracă în zorii orbitori
pentru a renaște precum un scâncet
scos de strunele unei lire.
Se lamentează, dacă e lamentație,
de autismul unei lumi dedate
chitarei și berei,
ceasurilor fără de pendul, minciunilor
cu trupul de sticlă și grămezilor 
de mierle ucise până ca să se topească
bruma consternată de pe portocali.
E voce ce cere, doar voce,
sau prezența/permanența printre ruini
ce lasă cuvântul lipit de pământ
când larma se stinge.
Poate, pentru că nu are
pupilele albastre ale copilăriei,
durata zilei le permite,
într-un mod ciudat, să se agațe
cu disperare de speranță.
 

Enrique LIHN
(03.09.1929 – 10.07.1988, Santiago, Chile)

SI SE HA DE ESCRIBIR CORRECTAMENTE POESÍA

Si se ha de escribir correctamente poesía
no basta con sentirse desfallecer en el jardín
bajo el peso concertado del alma o lo que fuere
y del célebre crepúsculo o lo que fuere.
El corazón es pobre de vocabulario.
Su laberinto: un juego para atrasados mentales
en que da risa verlo moverse como un buey
un lector integral de novelas por entrega.
Desde el momento en que coge el violín
ni siquiera el Vals triste de Sibelius
permanece en la sala que se llena de tango.

Salvo las honrosas excepciones las poetisas uruguayas
todavía confunden la poesía con el baile
en una mórbida quinta de recreo,
o la confunden con el sexo o la confunden con la muerte.

Si se ha de escribir correctamente poesía
en cualquier caso hay que tomarlo con calma.
Lo primero de todo: sentarse y madurar.
El odio prematuro a la literatura
puede ser de utilidad para no pasar en el ejército
por maricón, pero el mismo Rimbaud
que probó que la odiaba fue un ratón de biblioteca,
y esa náusea gloriosa le vino de roerla.

Se juega al ajedrez
con las palabras hasta para aullar.
Equilibrio inestable de la tinta y la sangre
que debes mantener de un verso a otro
so pena de romperte los papeles del alma.
Muerte, locura y sueño son otras tantas piezas
de marfil y de cuerno o lo que fuere;
lo importante es moverlas en el jardín a cuadros
de manera que el peón que baila con la reina
no le perdone el menor paso en falso.

Quienes insisten en llamar a las cosas por sus nombres
como si fueran claras y sencillas
las llenan simplemente de nuevos ornamentos.
No las expresan, giran en torno al diccionario,
inutilizan más y más el lenguaje,
las llaman por sus nombres y ellas responden por sus
nombres
pero se nos desnudan en los parajes oscuros.
Discursos, oraciones, juegos de sobremesa,
todas estas cositas por las que vamos tirando.

Si se ha de escribir correctamente poesía
no estaría de más bajar un poco el tono
sin adoptar por ello un silencio monolítico
ni decidirse por la murmuración.
Es un pez o algo así lo que esperamos pescar,
algo de vida, rápido, que se confunde con la sombra
y no la sombra misma ni el Leviatán entero.
Es algo que merezca recordarse
por alguna razón parecida a la nada
pero que no es la nada ni el Leviatán entero,
ni exactamente un zapato ni una dentadura postiza.

DACĂ E SĂ SCRIEM CORECT POEZIA

Dacă e să scriem corect poezia,
nu-i suficient să ne simțim istoviți în grădină
de povara servită de suflet sau de altcineva
și de către celebrul crepuscul sau de altcineva.
Inima e săracă la cuvinte.
Labirintul ei: un joc pentru cei bolnavi mintal
ce stârnește râsul să vezi în el cum se mișcă ca un netot
un lector total de nuvele primite prin poștă.
Din momentul când se ia o vioară în mâini,
nici măcar Valsul trist a lui Sibelius
nu mai rămâne în sala ce se umple de muzica tangoului.

Doar cu puține excepții fericite, poetesele uruguaiene
confundă și acum poezia cu un dans
într-o casă morbidă de recreație,
sau o confundă cu sexul sau o confundă cu moartea.

Dacă e să scriem corect poezia,
să o tratăm cu calm pentru orice eventualitate.
Mai întâi de toate: să ne așezăm și să ne maturizăm.
Ura prematură față de literatură
poate fi utilă pentru ca să nu fii considerat în armată
drept azuriu, însuși Rimbaud
care a simțit ura pe propria piele a fost un șoarec de bibliotecă,
și această greață glorioasă îi veni pe rupte.

Se joacă în șah 
cu cuvintele până când începi să urli.
Echilibrul instabil între cerneală și sânge
pe care trebuie să-l menții de la un vers la altul
cu regretul de a-ți rupe filele sufletului.
Moartea, nebunia și visul sunt alte atâtea piese
de marfil sau din corn sau din ce o fi făcute;
important e să le miști în grădină în așa fel
ca pionul ce danseze cu regina pe patrate
și să nu ierte nici un pas făcut fals.

Cine insistă să zică lucrurilor pe nume,
ca și când ar fi clare și ușor de spus,
le umple pur și simplu cu noi ornamente.
Nu le exprimă, se rotesc în jurul dicționarului,
fac așa ca să nu fie utilizat limbajul,
le chiamă pe nume și ele răspund
la numele lor,
însă nu se dezbracă în locuri obscure.
Discursuri, orațiuni, jocuri de după festin,
toate aceste lucrușoare de care ne legăm.

Dacă e să scriem corect poezia,
nu ar fi de prisos să dăm tonul mai jos,
fără să păstrăm pentru asta o tăcere de piatră,
dar nici să ne decidem să murmurăm.
E un pește sau ceva asemănător ceea ce vrem să pescuim,
ceva ce ține de viață, rapid, ce se confundă cu umbra,
însă nu umbra însăși și nici un întreg Leviatan.
E ceva de care merită să-ți amintești
dintr-un anumit motiv și care se aseamănă nimicului,
dar nu e chiar nimic și nici Leviatanul întreg,
nici pe aproape nu e un pantof sau o dantură artificială.

 

Xenia MORA RUCABADO
(Tocna, Peru)
 
LEJOS DE MI PATRIA

Caminaba sin rumbo
con mi patria bajo el brazo
como una huérfana.
Venía desde lejos
no sentía mi aire
solo quietud del paisaje
piedra lunar del tiempo.
Aquí donde naufragué
tan lejos de mi mar
no hallaba mi nutriente
respirar el infinito.
Conocí la rosa melancolía
bloque de hielo del extraño
evaporado en su secreto
y mi silencio.
Colgaban de mis manos cadenas
vientos de añoranzas.
Entiende mi lágrima
con estas palabras.
El tiempo dejó el miedo
la rosa ya es rosa
como la de mi hogar.
                                      
Ahora
llevo a mi Patria
en mis pasos...
 
DEPARTE DE PATRIA MEA
Mergeam în neștire
cu patria mea la braț
ca o orfană.
Veneam de departe
nu-mi simțeam respirația
doar liniștea peisajului
piatră lunară a timpului.
Aici unde am naufragiat
mult prea departe de marea mea
nu mă ascultă pieptul
să respire infinitul.
Cunoscusem roza melancoliei
cubul de gheață al străinului
vaporizat în secretul său
și în tăcerea mea.
Îmi atârnau de mâini lanțuri
vânturi de dor.
Înțelege-mi lacrima
cu aceste cuvinte.
Timpul a părăsit teama
trandafirul rămâne a fi trandafir
asemănător celui de acasă.
 
Acum
îmi port Patria
în fiecare pas...

Pablo NERUDA
(12.07.1904 – 23.09.1973, Parral, Chile)
 
*** 
He aquí que el silencio fue integrado
por el total de la palabra humana,
y no hablar es morir entre los seres:
se hace lenguaje hasta la cabellera,
habla la boca sin mover los labios,
los ojos de repente son palabras...
...Yo tomo la palabra y la recorro
como si fuera sólo forma humana,
me embelesan sus líneas
y navego en cada resonancia del idioma..."
 
***
Pe aici tăcerea a fost integrată
în tot întregul limbii umane,
și a nu vorbi înseamnă a muri printre semeni: 
se transformă în limbaj chiar și chica,
gura vorbește fără să miște buzele, 
ochii devin pe neașteptate cuvinte... 
...Eu iau cuvântul și îl parcurg
ca și cum ar fi doar formă umană,
mă înfrumusețează liniile lui
și plutesc în fiecare rezonanță a limbii...
 

Beatriz ESTRADA
(1985. Mexic)
POSTALES DE MOLDAVIA
 
Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"
 
CĂRȚI POȘTALE DIN MOLDOVA
 
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică,
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă a României pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana, iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port-armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.

E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “

   

Tanea ALEGRIA
(Portugalia)
 
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
 
Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.
 
Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:
 
Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.
 
Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.
 
Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.
 
Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.
 
Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.
 
(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma.)
 
PERSOANA ÎNTÂIA SINGULAR

Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
 
Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:
 
Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.
 
Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.
 
Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.
 
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.
 
Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
ca să nu redescopere propria sa istorie.
 
(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine.)

 

Víktor GÓMEZ
(1967, Madrid)

***
”La poesía es, antes que nada, un carácter.”
César Simón
 
monotonía la piedra
aunque el río bordee su cara
pese a los cambios de luz
tanto más la lluvia
parece insistir
insidiosa la pregunta límite
caracteres fugaces
no hacen carácter
quizá si ese imposible decir
o el deshielo
al dispersarse los pájaros
un silencio habitable
desnudez que insiste – nueva
en la repetición − sobre la
cuestión gravitatoria
 
***
„Poezia e, înainte de toate, un caracter.”
César Simón
 
monotonia pietrei
cu toate că râul îi atinge faţa
indiferent de jocul luminilor
cu atât mai mult ploaia
pare să insiste
cu viclenie în întrebarea limită
caracterele fulgerătoare
nu se constituie într-un caracter
doar dacă acela nu poate fi exprimat
sau dezgheţul
de după ce păsările se împrăştie
o tăcere bună de locuit
goliciune ce se aruncă în ochi - inedită
în ciclul repetitiv - invocând
problema gravitației

  

Verdugo PIZARRO
(1967, Chile)

DOMINGO

A  Miguel Arteche

Una gaviota se lanza contra al gallo, para extinguir su canto
Corta su cuello cualquier mañana de lluvia y de neblina
Donde avanzamos trastocando un vinculo empavonado
La sangre gotea de aquel cuello, ayer una pagana armazón
Ahora ese declive enardecido
O tan solo la urgencia para alcanzar el último barco,
tras toda ese lluvia y neblina
El oxido conquista temblores de sangre
¿Qué haremos si de pronto se revive ese canto?
¿Qué sería de nuestra usurpación sobre los cierres?
Córtame del cielo, me has dicho y verás vuestra ceniza inferior
No es a nosotros a quienes corresponde hurgar en ese cuello
Bajo aleteos victoriosos
Es a aquellos que habrán de desangrarse
sobre las magnolias venéreas
Y estampar el rayo combinatorio sobre el lienzo
Ayer óxido y sangre goteante
Ahora ese gran espejo naranjo donde te peinas con dientes de hiena
Esperando que la combinacion te absuelva
Antes de cubrirte con el lienzo
Y avanzar hacia el último barco
Con el desbocamiento de rodear con alambres esa cópula de laberintos
Como quien ve por primera vez el mar
¿Qué haremos si alguen pone a pelear a la gaviota y al gallo sobre los cieres?
Córtame del cielo, me has dicho
Pero en esa mañana de mas lluvia y neblina
Despues conquista mi temblor de sangre.
 
DUMINICĂ
Lui Miguel Arteche
 
Un pescăruş se aruncă asupra unui cocoş, pentru a-şi extinde cântecul
Îl decapitează în fiecare dimineaţă ploioasă şi înceţoşată
Spre care avansăm inversând o legătură de rudenie
Iar sângele picură din acel gât tăiat, ce era mai ieri o piesă păgână
Şi acum această cădere pasională,
Sau poate doar graba de a ajunge din urmă ultima barcă
prin toată această ploaie şi ceaţă.
Rugina supune palpitaţiile sângelui.
Ce ne facem dacă brusc reînvie acest cântec?
Ce va fi cu uzurparea noastră a celor apropiaţi?
Desprinde-te de cer, mi-aţi zis şi aţi văzut cenuşa voastră inferioară.
Nu suntem noi cei cărora le corespunde să dea cu piciorul peste acest gât
Sub mişcările rapide ale aripilor victorioase
E dreptul celor care au de sângerat
asupra magnoliile venerice
Să imprimă raza combinatorie peste pânză
Ieri rugină şi sânge picurător
Acum această oglindă portocalie unde tu te piepteni cu dinţi de hienă
Aşteptând că întruparea te va salva de pedeapsă
Înainte de a te acoperi cu pânza
Şi înaintând spre ultima barcă
Cu rapiditatea de a împrejmui cu sârmă această copulaţie de labirinturi
Precum cel care vede marea pentru prima oară
Ce ne facem dacă un cineva pune să lupte pescăruşul şi cocoşul?
Desprinde-te de cer,  mi-aţi zis
În dimineaţa aceasta cu multă ploaie şi ceaţă
După asta pune stăpânire pe palpitaţiile sângelui meu.
  

Dolors ALBEROLA
(1952, Sueca, Spania)

FOTOGRAFIA CON VELATURA 

(Mujer ahogada en la playa de Tarifa)

Si hubiera llegado hoy en un tren.
Si hubiera llegado esta mañana, temprano, muy temprano, en un tren.
Si hubiera llegado, cargada, muy, muy cargada,
extraviada casi, en un terrible tren de pasajeros.
De pasajeros chinos o blancos como yo. De terribles pateras amputadas.
De aviones caídos, de coches, pasajeros de coches con airbag
y os hubiera dicho -casualmente-:
“Yo soy la hija de la hija de la hija de alguien
descendiente directo de Averroes 
-panteísta también mi bisabuelo-,
o la tataraalgo del mismo ascendiente de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”.
Pero no. “No decir. No pronunciar acaso”.
No podría contaros que mi nombre es normal descendencia del sur,
descendencia de carne con hilachas,
de tapices hilados con el sudor del sur,
de tiempo de tampones de grasa de camello,
de cubrirme la cara blanca oscura, con dos espejos negros como lunas
aflorando del lienzo, sendas lágrimas como perlas de alcófar,
de escupir un cordero de aromas emblemáticos contra el viento del norte,
de escupir las palabras al bajar de este tren,
de escupir el silencio de viajeros blancos, oscuros tal la noche
cuando devoran mar,
de escupir tantos pueblos, tantas demarcaciones
pestilentes, con moscas en los labios -sin agua- de los niños,
con oasis de miedo encendidos de rabia,
de escupir en el tren.
Si hubiera llegado esta mañana fría
envuelta en algún tren de madrugada.
Si hubiera llegado sin ropa a esa otra orilla
                                               o
con la ropa mojada de creer
en el señor del norte o en Al-andalus.
 
FOTOGRAFIE CU VELATURĂ

(Femeie înecată pe plaja din Tarifa)

Dacă ajungeam astăzi cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi dimineaţă, foarte devreme, cu un tren.
Dacă ajungeam astăzi, încărcată, foarte, foarte încărcată,
aproape dezorientată, cu un tren de pasageri.
De pasageri chinezi sau albi precum eu. De teribile bărci amputate.
De avioane căzute, de automobile, pasageri de automobile cu airbag
şi aş fi zis -ca printre altele-:
„Eu sunt fiică de fiică de la fiica de un cineva
descendent direct a lui Averroes
-panteist de asemenea ca bunicul meu-
sau străbunicul al aceluiaşi ascendent de Qahtan Muhammad al-Shaaabi”. 
 
Nu însă. „Să nu zicem. Să nu pronunţăm cumva”.
Nu aş putea să  vă spun că numele meu e de descendenţă firească sudică,
filiaţie de carne cu puf,
de draperii pufoase cu sudoare din sud,
de timp al tampoanelor de grăsime de cămilă,
de acoperire a feţei albe-obscure, cu două oglinzi negre precum lunile
pe suprafaţa de pânză, căi de lacrimi ca perlele de alcófar,
de salivare de la aromele emblematice de miel contra vânturilor nordice
de scuipare a cuvintelor la coborârea din trenul acesta,
de scuipare a tăcerii călătorilor albi, negri ca noaptea
atunci când sunt înghiţiţi de mare,
de scuipare în atâtea state, în atâtea demarcaţii
pestilenţiale, cu muşti pe buzele -fără de apă- ale copiilor,
de scuipare în tren. 
Dacă aş fi ajuns în astă dimineaţă rece
înfăşurată de cu zori într-un tren.
Dacă aş fi ajuns fără de haine la astă altă extremitate
                                                           sau
cu haina îmbibată de vrerea de a crede
în dumnezeul din nord ori în Al-andalus.
 

Elisa GOLOTT
(Chile)

EN EL OCASO DE LOS AÑOS
El, mira por la ventana empañada
con la piel lívida de frío.
Ella, sentada en la poltrona azul
acaricia al gato que dormita en su regazo.
El, en silencio deja volar sus ojos
por sobre el follaje del jacarandá
que afuera se mece furioso.
Ella, aferra sus pupilas en la espalda del hombre
que ya con pasiones dispersas y añosas, nada provoca.
El, se fusiona entre el calor de la casa
y la humedad de la llovizna que cae en el jardín.
Ella, se siente sumergida entre la penumbra y los sueños.
Esos que la hacen traslúcida y perfecta.
El, se despega del cristal
y con la mirada vaga y ausente
arrastra su cuerpo otoñal y vacío.
Ella, le sonríe en tiempo presente
y lo piensa en pretéritas horas.
--------
Los años han desgastado sus noches
y han oscurecido sus días.
Ahora solo se miran como espejos sin memorias,
se comunican con códigos añejos,
se desvanecen en silencios desnudos e inciertos.
La rutina de la vida
los transformó en cuerpos sin historias
con los párpados cansados,
metálicos y herrumbosos.

ÎN AMURGUL ANILOR

El, privea prin geamul spălăcit
cu pielea învineţită de frig.
Ea, aşezată în fotoliul albastru,
mângâia motanul ce-i dormita în poală.
El, în tăcere lăsa privirea
ca să-i zboare printre frunzele copacului de jacaranda
care se frământa furios afară.
Ea, înfige pupilele sale în omoplatul bărbatului,
a cărei pasiuni, deja risipite şi anoste, nimic nu provoacă.
El, uneşte într-un tot întreg căldura casei
şi umezeala ploii ce cade peste grădină.
Ea, se simte scufundată între semiumbră şi visuri.
Din acelea care o fac translucidă şi perfectă.
El, se îndepărtă de geam
şi, cu privirea vagă şi absentă,
îşi târâie corpul tomnatic, vidat.
Ea, îi surâde la timpul prezent
şi gândeşte în ritmul orelor scurse.
--------
Anii trecuţi i-au sărăcit nopţile
şi zilele i le-au făcut mai întunecate.
Acum doar se uită unul la celălalt ca nişte oglinzi fără memorie,
comunică prin coduri de epocă,
se risipesc în tăceri fade şi incerte.
Rutina existenţei
i-a transformat în corpuri fără de istorie,
cu pleoapele obosite,
metalice şi ruginite.

*selecție autori și traducere de Andrei LANGA