URME, RĂNI

URME

Pe hrinca de pâine au rămas

urmele de dinți ai ogarului 

care a prins prada hăituită 

înainte de a fi vânătă 

RĂNI

În ghemul cu ace un scorpion 

iti lasă o rană rotundă 

ca o picătură de sânge

unde poți să îți recunoști chipul

ALEXANDRU COSMESCU - MENTOR AL TINERILOR SCRIITORI BASARABENI

ALEXANDRU COSMESCU - MENTOR AL TINERILOR SCRIITORI BASARABENI

SCURTĂ ÎNTRODUCERE

 

Cine dintre contemporani noștri a avut ocazia să-l cunoască personal pe Al. Cosmescu (născut pe data de 22 mai 1922 în comuna Vorniceni, județul Lăpușna) i s-a oferit rarisima ocazie să ia cu sine parte din calitățile-i sufletești și profesionale, valori umane și umanistice pe care le-a demonstrat cu prisosință pe parcursul întregii vieți. Darnic din fire, dar și parcimonios totodată - om de o bonomie nedisimulată - nu-și precupețea timpul să sfătuiască și să tuteleze pe cei la care observa o scânteiere de talent scriitoricesc. De aceste lucruri îl vedem preocupat de pe la sfârșitul anilor 50 și până în ultimele clipe ale vieții (moare la vârsta de 67 de ani, pe data de 29 septembrie 1989, și e înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău).

Făcând parte din prima generație de literați basarabeni din anii postbelici, Al. Cosmescu debutează destul de târziu în literatură, abia la vârsta 30 de ani, cărțile de proză ce le-a semnat spărgând oarecum tiparele ideologice ale vremii. Pare că i se adunase până atunci energii mari, păstrate mai de demult, greu de valorificat în acea perioadă de după război, străină spiritului liber. I-au apărut rând pe rând patru cărți de proză, înainte sau la puțin timp după moartea lui Stalin (1953): „Urcuș” (1951), „Dealul viei” (1952), „Spre liman” (1954) și „Crugul lunilor” (1958).

Demn de reținut un alt amănunt important din biografia sa. Anume că, împreună cu George Meniuc sau Liviu Deleanu completează lista intelectualilor basarabeni care, în perioada interbelică, își făcuseră studiile în Țară. Și nu oriunde, ci la Universitatea de Medicină din Cluj, iar profesor de filosofie timp de un an și jumate i-a fost nu oricine, ci marele Lucian Blaga. Despre el scria cu firească și vădită recunoștință, că „Lecțiile lui mi-au rămas pentru toată viața în memorie. Avea sistemul său filozofic, cunoștea mai multe limbi pe care le folosea concomitent, ce mai vorbă, demonstra o erudiție de invidiat...” („Profesorul Blaga”, pag. 43, din vol. „Cu tot ce-a fost odată el”, 1989).

Volumul de memorii „Cu tot ce-a fost odată el dedicat lui Al. Cosmescu reprezintă una din primele introspecții biobibliografice de referință. O ediție în trei volume, completată și adăugită, iese de sub tipar în Anul centenar la editura Vasiliana 98 (Iași, 2022). Dar nu acest lucru ni l-am propus să îl realizăm în paginile ce urmează, și nici să fixăm punctele de reper în analiza critico-literară a prozei. Proza scrisă, din câte cunoaștem, a avut o continuare sporadică în anii imediat următori, cărțile fiind publicate după perioade lungi de timp. Cu mult înainte de „Maiștri și învățăcei” (1979) și ultima apariție editorială, „Vârsta succeselor” (1988), scosese de sub tipar drama „Drumul diamantelor” (1961).

Cenzura bolșevică ce făcea legea pe atunci l-a impus să-și găsească refugiul în domeniul traducerilor și i-a dat peste cap alte proiecte de creație. Scrierea a două antologii de proză la distanță de 30 de ani - „Darul magilor” (1952) și „Miraculoase tărâmuri” (1982) - a fost completată cu traducerea a peste două sute de cărți de autori consacrați, cu renume mondial, culminând cu romanul total „Război și pace” de Lev Tolstoi, tradus doar pe jumătate și rămas pe masa de scris, poate și în ideea de a fi terminat de cineva dintre elevii săi. A tradus și filme în română la „Moldova-film”, printre cele mai cunoscute pelicule fiind „Dulcea și tandra mea fiară” (1979) de Emil Loteanu, „Răpirea „Savoia”” (1979), „Bărbații” (1981), „Speranța și sprijinul” (1983) și „Roua albă” (1984).

Partea nevăzută a lucrurilor, acea muncă titanică depusă fără de vreun interes personal, a fost cu deosebire actul de promovare a scrierilor tinerilor și mai puțin tinerilor colegi de breaslă. Acesta se conține în diverse recenzii, cronici și prefețe de carte, dar și notificări și avize interne la diferite manuscrise ce își așteptau rândul pentru a fi editate. Referințele propriu-zise aveau un registru larg de reflecții și analize critice, cuprinzând aspecte revelatoare lirico-filosofice sau desprinzând din context performanțele prozodice, în dependență de autor și stilul literar practicat. Textele din arhiva personală sunt scrise cursiv de o mână întotdeauna grăbită în a reda date esențiale despre opera unuia sau altuia dintre autori, fie că era vizat prolificul Dumitru Matcovschi cu opera sa vastă ce îngloba pe atunci, la începutul anilor 70, șase cărți de versuri, ultima dintre ele fiind semnată în 1971, fie că era vorba de proza lui Leonard Tuchilatu, ce a rămas ocultată cititorilor de rând tot din motive ideologice, inclusă abia în anul 1989 în volumul „Fata Morgana” (1989). Pe acele pagini, tânărului nostru poet cu tragic sfârșit i-au fost adunate cea mai mare parte din versurile pline de mister, prefațate și apreciate cu cele mai înalte calificative de George Meniuc și Gheorghe Vodă. Prima culegere de versuri intitulată „Sol”  îi apăruse abia după doi ani de la trecerea în neființă, mai exact în anul 1977.

Putem constata, așadar, o tendință benefică de promovare a creației tinerilor literați în perioada postbelică, ca modalitate de valorificare a produsului literar-artistic. Asta se întâmpla în pofida cenzurii regimului existent și se manifesta printr-o susținere directă a colegilor de breaslă – cei cu adevărat talentați. Condițiile create de predecesorii din generația anilor 60 au lărgit cu succes spațiile paradigmei literare basarabene, integrând aici reprezentați de frunte ai momentului, așa-numitele „vârfuri de lance”. În anii 70 au debutat scriitori tineri, nonconformiști, de vârsta lui Nicolae Dabija și a Leonidei Lari, supranumiți „generația ochiului al treilea” (Mihai Cimpoi) și recunoscuți de critica de specialitate a fi prima grupare de moderniști dintre Prut și Nistru, a căror principii de creație novatoare demonstrau un refuz vehement și fără compromis modelului tradiționalist, coroborat cu ideologia marxist-leninistă, din care a și rezultat curentul dogmatic realist-socialist, în vogă la acea vreme.

Printre documentele de arhivă ale MNLR se află doar o parte din manuscrisele sale, ce conțin prefețe de carte și cronici editoriale, dar și avize interne și spicuiri de la diverse întruniri editoriale, unde se hotăra soarta debuturilor literare. Ei, „învățăceii”, descopereau în el un mentor cu o cultură complexă în arta scrierii, un spirit îndârjit care le putea îndrepta pașii pe drumul zigzagat al destinului scriitoricesc. Printre cei aleși s-au numărat Irina Stavscaia și Sanda Lesnea, Lidia Istrati și Vasile Galaicu, Nicolae Rusu și Claudia Partole, Leonard Tuchilatu și Leonida Lari. Ion Iachim și Viorel Mihail, Haralambie Moraru și Victor Dumbrăveanu, dar și alți scriitori din generațiile mai în vârstă, ca Liviu Damian sau Anatol Gugel, colegul său de școală, prietenul din copilărie.

Antrenat într-o asemenea activitate de reconstituire a modelului de scriitură de atunci, în multe cazuri vetust și lipsit de valoare artistică, Al. Cosmescu facilitează apariția unei viziuni artistice noi în arealul literar pruto-nistrean. Tutelați de același spirit cultural reformator se remarcă și alți scriitori, traducători, critici și istorici literari luați la un loc: Mihai Cimpoi, Andrei Țurcanu, Eugen Lungu,  Alexandru Gromov sau Vlad Pohilă.

Uzitând o parte din materialele de arhivă aflate în colecția de manuscrise a MNLR, vom încerca să îl redescoperim pe Al. Cosmescu, scriitorul care a reușit să scrie o proză autentică, dar și să traducă mari opere din literatura universală. A căutat în mod deosebit să susțină și să îndrume o întreagă cohortă de literați cu viziuni moderne, anticipând, ba mai mult ca atât, grăbind apariția generației ce urma să apară.

 

 

CARACTERUL PREMONITORIU AL EXEGEZEI

 

Mai multe manuscrise din Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române confirmă apetența lui Al. Cosmescu pentru promovarea tinerelor talente. De fapt, numele scriitorilor vizați au devenit în timp cunoscute publicului larg de cititori și acest amănunt ne convinge de caracterul premonitoriu al referințelor sale. Să le luăm pe rând, însă, așa cum cităm după numărul de inventariere:

Ion Ciocanu (n. 18 ianuarie 1940, comuna Tabani, jud. Hotin), la acel moment când Al. Cosmescu scria aceste rânduri (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inventar 13412), avea scoase de sub tipar două cărți de proză („Fereastră deschisă” (1965) și „Floare rară” 1972)). Despre proza spune că „Autorul oscilează încă între doi poli ai sensibilității sale – lirismul delicat, pândit de sentimentalism chiar, și percepția frustă, cu notație dură, dusă uneori  până la brutalitate”. Asemuindu-i scriitura cu cea a lui Brătescu-Voinești, „în ceea ce avea el dulciu și plângăreț”, pe de o parte, lasă loc și luptei de clasă sau a deznodământului tragic în relațiile dintre rude, ca în nuvela „Frații”, spre exemplu. Duritatea vieții adevărate iese la suprafață în această nuvelă, însă, observă criticul, scade din limbajul violent în celelalte nuvele – „Merele”, „Lumină în casă” sau „A avut o dragoste badea”. Situațiile descrise capătă o turnură profundă și se profilează o diferențiere între ele, supuse fiind analizei, ca și caracterele personajelor. Calitățile ce i se atribuie țin de „predilecția sa pentru contemporaneitate, pentru faptul în curs, în care omul de azi se recunoaște și ca trăire și ca gest, ca acțiune”. Conform observațiilor de pe finalul manuscrisului, persistă portretul omului acelor vremuri, creionat în cele mai bune pagini ale lui Ion Ciocanu prin convingeri ferme, urmate de retușuri corespunzătoare, foarte complexe uneori;

Victor Prohin (n. 2 octombrie 1942, (Vindrei, Torbeevo (Federația Rusă)  a debutat modest în literatură vremii. Primele trei cărți, după cum notează Al. Cosmescu (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inventar 13416), „...încă nu s-au plasat definitiv, am zice, într-o arie de preocupări, și nici tot așa nu sau plasat cu strictețe încă în făgașul vreunui gen, tot el adăugând cu un soi de înțelegere paternă că „...poate e în asta fireasca tatonare pe care o întreprinde orice scriitor tânăr, care încearcă mai întâi de toate...”. Tentat în proza de început de aura idealului – a unui ideal-limită, autorul se face cunoscut prin profilarea unui crez, dincolo de toate, al personajelor centrale. Cărții de debut - „Puiul de stea” (1969) - i-au urmat proze de același gen, pentru copii, ca „Supracotoi, schițe” (1970) și „Orașul fără nume” (1972). Reflectând în jurul personajelor lor, criticul se dă cu părerea și trage anumite concluzii rezonabile, detectând o discrepanță de mesaj, când acel „ideal-limită” e substituit la un moment dat de „pofta-limită”. Mai mult, autorului i se incriminează că ar face pe undeva „un contract cu diavolul” și astfel s-ar forma la nivel de simbol partea cealaltă a ideii de „crez”. Iar despre „fericire” se zice că se poate transforma într-o înșelăciune. Ea vine dintr-o sumă de realizări, care culminează cu o „realizare-limită”, desigur dacă nu apare altceva în contradictoriu. Reflectând astfel, se face trimitere la Ecleziast, a cărui filosofie spune că până la urmă, în viață, toate sunt deșertăciune și vânare de vânt. Apoi tot el subliniază că „...fericirea nu înseamnă numaidecât o stare de euforie, ci în primul rând o stare de satisfacție”. Pornind de la astă perspectivă filosofică și etică, lui Victor Prohin i se prezicea pe atunci un viitor literar;

Nicolae Esinencu (n. 13 august 1940, Chițcani, jud. Orhei) a debutat cu poezie „Antene” (1968) și, în paralel, a editat diverse volume de povestiri scurte „Saga”, (1968), „Toi” (1972) etc. Criticii literari ai acelor vremuri subliniau că „scrisul la el pare a avea o funcție eliberatoare” (Colecția „Manuscrise” a MNLR, num. de inventar 13413). Adică, întrebările la care autorul nu reușea să le dea un răspuns, trăind situații de viață intense, căuta să le exprime în scris. Așa se ajungea la un echilibru sufletesc cu sine însuși, iar prin ton confesiv și sinceritate se apropia de potențialul cititor, de la care parcă ar fi așteptat rezolvarea mesajului său interogativ. „Lupta cu iluziile deșarte”, idee capitală din prima sa culegere de proză, îl duce cu gândul la Cervantes și la eroul său principal Don Quijote. Însă, adaugă criticul, „...departe sunt încă eroii lui Nicolae Esinencu de cavalerul tristei figuri, dar filiațiunea există – tot astfel. În esență ar vrea Esinencu, mai ales în cele mai bune pagini ale sale din „Toi”, să biciuie brutalitatea, hâzenia, trufia forței în fața bunătății, nobleței, sfiiciunii și iubirii”. Trecut prin diverse procedee și modalități artistice (baladesc, parabolă, notația naturalistă, umanism abstract etc.), încă de la începuturile sale i se zicea că nu e „un caz ușor”, ca mai târziu, la vârsta maturității literare, să fie caracterizat drept „copil teribil al literaturii basarabene”. Așa sau altfel, criticul vede în el „un incontestabil om de talent”, fiindcă scrie cu dragoste despre oamenii cei mai umili ai societății noastre;

Iacob Burghiu (n. 3 iulie 1941, satul Zăicani, r-nul Râșcani), scenarist și regizor de teatru și film, dar și prozator despre care, la primele cărți, critica de specialitate a remarcat, notează Al. Cosmescu (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inv. 13414), „...emotivitatea care încălzește și face sugestive până și cele mai neînsemnate detalii” etc. Aceeași critici aveau apoi să îi reproșeze „cultul pentru formă”, denumită și „gratuitate stilistică” sau „predilecția pentru detaliu”. Iată de ce ni se sugerează să facem abstracție de exercițiile de analize ale recenzenților, focusându-ne atenția pe un „crez” al lui Iacob Burghiu. Crezul acesta îl detectăm în unele din pasajele prozelor sale, exegetul aducând un exemplu edificator, de unde străbat „largi vederi umaniste” – „fântânile-s cu ape, cu soare... fântânile trebuie deschise, că-s pentru oameni”. „Critica criticii” nu întârzie să se facă auzită prin persoana mentorului nostru, prezentându-l pe Burghiu ca pe un autor „de loc abstract”, un om al pământului, firesc în limbaj și cu sinceritate în expunerea narativă. Mai mult, i se face o notă explicativă lui Mihai Cimpoi, cel care în cartea „Profiluri literare” (1972) citează un pasaj din nuvela „Sfântu”, unde afirmă că „Atât valoarea emoțională, cât și gratuitatea stilului cultivat de Iacob Burghiu se dau în vileag aici în modul cel mai sincer”. Al. Cosmescu demonstrează contrariul, citând pasajul cu pricina referitoare la ideea de „vis” și explicând într-un mod pertinent, precum că „Visul nu e în acest pasaj decât o metaforă în plus, un procedeu ca oricare altul, verbele sau alte „determinări expresive”, cum le spune criticul, nu sunt nici ele determinante aci – nu de o superficială analiză stilistică, deci, aveau nevoie a se învrednici toate acestea aici!..”. În continuare, îi apreciază autorului calitățile de scenarist și regizor, precum și scrierea piesei „Alexandru Lăpușneanu”. Pe un ton elogios amintește de cele două cărți de proză - „Soare în cârjă” (debut, 1966) și „Fântâna adună apă” -, dar și de fragmentul de roman „Vinerea patimilor”, publicat la acea vreme în revista „Cultura”;

Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, Vadul-Rașcov, Soroca) nu făcea doar poezie la începuturile carierei literare. După cum notează Al. Cosmescu, își publică prima carte de proză  - „Duda” (1973) - abia după ce îi apare cea de a șasea carte de poezie - „Melodica” (1971), debutând cu volumul „Macii în rouă” (1964). Romanul acesta ni-l prezintă „ca scriitor format” (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inv. 13415) și are ca obiectiv schițarea chipului adolescentului, a tânărului aflat la început de cale. De fapt, scrierea romanului e o completare firească a activității publicistice la revistele „Cultura” și „Nistru”, în ultima dintre care publicase și câteva nuvele. Un asemenea elan tineresc în literatura moldovenească poate fi observat doar în romanul „Zbor frânt”, subliniază Al. Cosmescu, în care personajele principale sunt puse „față în față cu viața”, se confruntă cu ea într-o formă totală. Doar că la Beșleagă evenimentele se petrec în „situație-limită”, pe vreme de război... Eroul principal la Matcovschi se află de asemenea într-un fel de război, însă cu sine însuși, mai bine zis se luptă cu viciile ființei umane (trufia, lenea etc.). Perioada așa-numitei auto construiri a lui Scridonaș anihilează tot ce e stupid, ridicol și necopt în ființa sa, pentru a-l transforma într-un bărbat adevărat și un pilon al societății. Formarea tinerei generații aflate la început de cale pare să fie obiectivul principal al acestei narațiuni de proporții, pe care Al. Cosmescu o situează printre reușitele prozei moldovenești ale acelui moment literar.

Nu știm să dăm un răspuns pertinent la întrebarea de ce s-au publicat o parte infimă din observațiile critice ale lui Al. Cosmescu despre creația tinerilor condeieri, cele aflate în manuscrisele arhivei muzeului. Probabil că lipsa de spațiu nu a permis publicarea lor într-un volum aparte, sau poate că potențialul editor nu și-a propus acest obiectiv. Cert e că valoarea exegetică a diverselor referințe critice sau recenzii închise nu poate fi pusă la îndoială, adăugându-li-se acum și importanța istorico-literară de netăgăduit. Iată motivele ce ne îndeamnă să le acordăm atenția cuvenită și să le aducem într-o formă sau alta la cunoștința publicului larg de cititori.

 

 

„PROZA TINERILOR”, ÎNSEMNĂRI DINTR-UN MANUSCRIS

 

Răsfoind bogata și complexa colecție de manuscrise a MNLR ai mereu posibilitatea să descoperi părți componente ale destinelor de scriitori, dintre cei lăsați parcă într-un con de umbră de criticii și istoricii literari. Recuperate și puse cap la cap - ca pe niște piese de puzzle - poți face un tot întreg a ceea ce ți se pare a avea formă și conținut. Deși mare parte din documentele existente în mapele voluminoase de pe rafturile rigide de metal nu au nimic comun - la prima vedere - cu producția literar-artistică, faptul divers ce face parte din activitățile cotidiene are preț inegalabil, fie că îl constituie o caracteristică personală sau o simplă cerere de eliberare din serviciu.

Iată că și în manuscrisele lui Al. Cosmescu, aflate prin diferite dosare groase și grele la primul contact, găsim date curioase, de interes comun, necunoscute sau cunoscute într-un cerc îngust de persoane. Rămase nepublicate, cu toate că ar putea conține informații interesante pentru cititorii de rând, textele respective au o valoare inestimabilă pentru cercetătorii științifici, dornici de a-i reconstitui portretul literar. Puțin deslușit și afundat în diverse preocupări de rutină sau implicit profesionale, eroul nostru literar - ca să îl supranumim astfel -  rămâne a fi un optimist, o ființă ferice în fond, exemplul plenar al bonomiei, îmbinând calitățile necesare unui mentor în toată puterea cuvântului. Și apoi ce putea face altceva pentru ca să suporte presiunea regimului. Or se știe că din cauza cenzurii a fost pus în imposibilitatea de a-și definitiva opera...

Creând într-o lume absconsă, cea de sub calota groasă și cu puțin aer respirabil a birourilor de la diverse edituri sau redacții de top ale vremii - acolo unde se hotăra soarta unui sau altui manuscris propus spre editare - descoperim un personaj autentic, sfidând decorul asfixiant al realității sovietice. Ca și în cazul lui Lucian Blaga, fostul său profesor de filosofie la universitatea din Cluj-Napoca, care a tradus intens din poezia lui Goethe în „obsedantul deceniu”, traduce în anii ce au urmat peste două sute de cărți semnate de cei mai buni autori din literatura universală: Anton Cehov, Fiodor Dostoievski, Nikolai Gogol, Maxim Gorki, Mihail Lermontov, Alexandr Ostrowski, Alexandr Pușkin, Lev Tolstoi, Hans Christian Andersen, Jean Cocteau, O. Henry, Charles Perrault, Robert Louis Stevenson, Stefan Zweig ș.a.

Iscusințe-i demonstrată în arta traducerii - coroborată cu cea de dramaturg și prozator - i se adaugă calitățile de exeget și mentor literar. Muncea aproape fără de odihnă la promovarea tinerelor talente în devenire. Nu avea un interes personal sau de grup. Era tipul de om de creație solitar, deprins să țină trabucul în gură și să se pronunțe explicit, între două fumuri trase adânc în piept, asupra problemelor de literatură abordate. Își revărsa energiile mari, scoase din adâncurile ascunse ale sufletului, din vastul halo al căutătorilor de frumos, acel flux viu și necontenit, înscris poate în propriul ADN, ca o probă veridică a perenității umane.

Într-un text exemplificator (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inv. 13371) cu titlul „Proza tinerilor”, Al. Cosmescu afirmă: „În ultimii ani a răsărit în proza noastră moldovenească multe nume noi. Printre ele au arătat rezonanță astfel de nume ca Lidia Istrati, Ion Vicol, Vlad Zbârciog, Vasile Galaicu, Victor Dumbrăveanu, Nicolae T. Vieru, Dumitru Ciobanu, Mihai Prepeliță, Sanda Lesnea, Aurel Scobioală ș.a. Proza lor se caracterizează prin sondaj acut în actualitate, prin forme noi, interesante. Avem aici și roman, și nuvele de dimensiuni mai mari, și povestiri scurte, schițe și momente extrase direct din viață”.

O altă mostră de atașament față de tânăra breaslă scriitoricească o demonstrează peste zece ani. În unul din cele trei volume centenare, publicate la editura Vasiliana 98 (Iași, 2022), se preia, după remarca prefațatorului Alex Cosmescu, fiul scriitorului, o parte din romanul „La hotarul negurilor” - rămas neterminat în manuscris -, dar și „…o selecție din eseistica și proza literară a scriitorului”. Aici se află publicată o declarație vehementă, făcută la o întrunire a tinerilor prozatori: „Dragii mei tineri și mai puțin tinerii mei confrați! Să lăsăm orice ambiții și orgolii la o parte, mai ales că am de gând să invoc dintru începutul adresării acesteia a mea către noi toți și către mine însumi o figură care într-atât pe toți ne depășește, deși tot pe-atât și tot pe toți ne reprezintă, în fața noastră a lumii încât se situează deasupra oricăror orgolii și face pur și simplu rizibile orice împăunări și ierarhii. Ei da, ați intuit îndată, văd: Mihail Eminescu!” („În fața eternității, cu fața spre universalitate… ” - câteva cuvinte la o întrunire cu tinerii prozatori- (1981), pag. 47).

După o asemenea introducere ad-hoc, referentul aduce detalii preluate din amintirile lui Titu Maiorescu, părintele spiritual a lui Mihai Eminescu, care evocă epoca cea de aproape o sută de ani în urmă, mai exact anul 1889, când are loc reeditarea volumului de debut. Dar, adaugă el, acel debut merita să fie multiplicat la nesfârșit, deși marele poet nu a tins niciodată să-și publice poemele într-un volum aparte. Păstrând proporțiile,  se pune în prim plan eforturile debutanților de a se manifesta într-un sistem anacronic, ideologizat, cu legi scrise și dictate de sistemul politic la putere atunci. În mod retroactiv, ne sunt aduse sau sunt date mai multe cazuri: cel a lui Ion Bradu, cu interminabilele amânări din partea editurilor, sau cel al Lidiei Istrati, cu răsunătoarea și mult contestata nuvelă „Îngăduie, omule”, care i-a tergiversat publicarea operei mulți ani la rând. Aprecieri deosebite primește Haralambie Moraru, autorul cărții „Nimeni nu rămâne singur” (1980), la care întrevede viziuni unice, orientate spre o „cosmogonie proprie în substanță și mesaj”.

Din multitudinea de manuscrise, aduse de diverși autori pentru a fi propuse spre publicare, se alegea ce-i mai valoros. Sistemul de triere bine pus la punct nu lăsa să treacă vreo scriere banală. Însă, notează Al. Cosmescu, „Ceea ce se poate spune despre ei toți – e că sunt talente veritabile. Acest lucru s-a confirmat din plin la viile discuții care au avut loc în cadrul secției de proză pe marginea manuscriselor respective”. Pentru a fi recomandate spre editare, scrierile erau deseori întoarse autorilor, cărora li se făceau sugestii și recomandări de care urmau să țină cont. Procesul de aprobare spre editare finaliza când manuscrisul întrunea toate condițiile necesare pentru o viitoare carte.

Scriind la persoana întâi plural în manuscrisul amintit mai sus și intitulat „Proza tinerilor” (Colecția „Manuscrise” a MNLR, nr. de inv. 13371), Al. Cosmescu comentează succint, relatează și evidențiază plusurile sau minusurile operelor câtorva dintre prozatori, așa după cum urmează:

Vasile Galaicu (n. 19 mai 1939, Unchitești, Soroca) propune pentru a fi discutată o nuvelă de proporții cu titlul „Fiica de la sat” (în prima variantă), ce se va intitula la editare „La porțile albastre ale cerului” (1979) și care include o tematică variată - interpretată în mod realist - a vieții de la sat, realizată însă „foarte schematic și foarte patetic”. Urmând sfaturile consultanților de la Secția de proză, autorul reduce din conținut și omite peste o sută de pagini. Drept rezultat, nuvela obține o formă compactă de scriitură - „prețioasă și originală” - unde se descrie cu lux de amănunte viața unei femei de la sat, care se afirmă în pofida vicisitudinilor sorții. Punct de reflecție și de referință fiindu-i imaginea soțului căzut pe front, fapt ce îi scoate la iveală calitățile morale și sufletești;

Ion Vicol (n. 12 martie 1942, Bădicu-Moldovenesc, Cahul) impresionează din start cu o culegere de povestiri, „pline de prospețime și elan romantic, în care contemporaneitatea și baladescul se împletesc în mod fericit”. Viitoarea sa carte „La noi la Stâncuța” (1976) prinde contur în sânul redacției revistei „Nistru”, unde tânărul scriitor - trecut prin furcile caudine - este susținut de toți consultanții Secției proză;

Victor Dumbrăveanu (n. 20 august 1946, Corlăteni, Bălți) debutează la revista „Nistru” cu o nuvelă, ce va sta la baza cărții sale de debut „Insula de coral” (1975). El este caracterizat a fi un autor „înzestrat și în continuă creștere”, cu „o tematică multilaterală și un stil propriu, angajându-se îndeosebi în reliefarea contemporanilor noștri”;

Vlad Zbârciog (n. 20 decembrie 1943, Horodiște, Bălți) se înregimentează în grupul tinerilor prozatori cu o culegere de nuvele intitulată „Stavila”, unde reușește să redea imaginea omului „din diferite pături sociale”. „Flăcări albastre portocalii” e proza care va da titlul cărții de debut (1976), suscitând „vii discuții” în cadrul redacției;

Mihai Prepeliță (n. 19 octombrie 1947, Băhrinești, Adâncata, reg. Cernăuți), e prezentat ca fiind un fenomen, înzestrat cu varii calități artistice (pictor, actor, publicist, etc.). Posesor al unui „stil adecvat”, Al. Cosmescu îl situează pe autorul romanului „Îmblânzirea curcubeului” printre puținii scriitori începători, care încearcă cu succes să pășească pe căile greu de străbătut ale genului. El afirmă clar că are încredere în calitățile sale de autor și așteaptă ca manuscrisul romanului să ajungă cât mai rapid la redacție, ca de aici să poată fi expediat la editură;

Lidiei Istrati (n. 22 iunie 1941, Sofia, Drochia) i se acordă o atenție sporită, fiindcă, scrie autorul „...a venit în literatură încă cu mulți ani în urmă, cu povestiri extrem de interesante, originale, pline de umor, chiar de satiră, și totodată aderente la un adânc film liric”. Din prozele Lidiei Istrati străbate „o aură de poezie irepetabilă” și i se prezice o mare perspectivă în a-și demonstra efectiv capacitățile narative.

Înainte de a da alte câteva nume de debutanți, pe care îi caracterizează ca fiind „autori aproape total necunoscuți” (Grigore Teslarii din Lazovsc sau Natalia Cioric din Cârnățeni, Căușeni), se critică lentoarea diriguitorilor editurilor în promovarea tinerilor scriitori. Spre exemplu, Al. Cosmescu se referă la editura „Cartea Moldovenească”, unde, afirmă el, nu se dădea curs recomandării sale pentru a fi publicată o carte a Sandei Lesnea.

 

„DESPRE POVEȘTILE SANDEI LESNEA”

 

Născută pe 3 august 1922 (d. 21 februarie 2008) în comuna Dumbrăviţa, judeţul Bălţi, într-o familie de țărani, fostă absolventă a Liceului „Regina Maria” din Chișinău, e arestată în 1941 pentru agitație antisovietică și condamnată la cinci ani de detenție. Își ispășește pedeapsa în regiunea Novosibirsk și e eliberată în anul 1946. Absolvește Școala de Medicină din Orhei în anul 1957, profesează apoi medicina în aceeași instituție, iar pe parcursul anilor 1952-1971 lucrează la Institutul de Medicină din Chișinău în calitate de laborantă-șef la Catedra de Terapie propedeutică.

După un debut destul de tardiv - prima carte de culegeri de povestiri pentru copii, „Clopoței de primăvară” (1972), îi iese de sub tipar abia la vârsta de 50 de ani - Sanda Lesnea (cu numele adevărat Alexandra Furculiță-Lisnic) s-ar părea că nu se înscrie în nicio generație sau grupare literară din spațiul pruto-nistrean. Mai toți prozatorii de vârsta ei, în frunte cu cei trei „mari” - Ion Druță, Vasile Vasilache și Vladimir Beșleagă - se impuseseră în urmă cu un deceniu și ceva. Nimic nu prevestea înregimentarea-i în acea cohortă, de rând cu Aureliu Busuioc sau cu enciclopedicul scriitor Al. Cosmescu - cel care i-a influențat cariera literară în mod decisiv -, dar spiritul nonconformist dublat de talentul nativ au dat roade.

Deși își câștigase „un meritat prestigiu”, datorat aparițiilor frecvente pe paginile ziarelor și revistelor de cultură, după cum remarca susținătorul ei fervent în Al. Cosmescu în documentul de arhivă „Despre poveștile Sandei Lesnea” (Colecția „Manuscrise”, nr. de inv. 5209, MNLR), debutul neașteptat în literatura pentru copii nu îi putea servi ca atu pentru evoluția ulterioară. Avuse destulă inspirație și - de ce nu! - o zvâcnire de orgoliu, ca să scoată la rând de sub tipar alte câteva volumașe de povestiri pentru copii: „Inimi înflăcărate” (1973), „Brânduş” (1975) şi „Vulcan” (1976).

În urma colaborării cu studioul „Moldova-film” (1977), în calitate de scenaristă, au fost turnate două filme, unul artistic de lung metraj, „Bărbatul de lângă tine” (în colab.), și altul de animație - „Un băiat ce a jignit soarele”. Editează apoi nuvela „Moara ciorii” (1981) și o culegere de epigrame, parodii și fabule, intitulată „Din desaga cu ciulini” (1988), dar și două romane istorice - „Sub cârma vremii” (1986) și „Zbucium” (1989). Prima reflectă anii de domnie ai lui Vasile Lupu, în cea de-a doua îl are ca protagonist pe cronicarul Ion Neculce. De asemenea, prozatoarea este inclusă în Dicționarul general al literaturii române, vol. 4: L-O, (București, 2004-2009) și în Dicționarul scriitorilor români din Basarabia: 1812-2006 (Chișinău, 2007).

Venită din lumea sonoră a copilăriei, prozatoarea a avut un parcurs biobibliografic exemplar, dar s-a făcut cunoscută publicului larg mai ales prin cele două romane istorice. Al. Cosmescu apreciase dintru început calitatea scriiturii, favorizându-i publicarea a câtorva nuvele în nr. 3 al revistei „Nistru” (1970). El notează și faptul publicării altui grupaj de nuvele în nr. 9 al revistei, dar și pe paginile revistelor „Moldova”, „Chipăruș” etc. Poveștile Sandei Lesnea, cuprinse în manuscrisul cu titlul provizoriu „Satul cocostârcilor”, primesc avizul pozitiv atât al colegiului de redacție de la revista „Nistru”, cât și pe cel al Secției proză a Uniunii Scriitorilor, fiind recomandate pentru editare la „Cartea moldovenească”. În final, cartea apare cu titlul „Zurgălăii primăverii”, distinsul redactor de carte invitând cititorii să o răsfoiască încă de pe când era în varianta de manuscris: „Nu voi purcede la prea întinse și nici la prea minuțioase analize – sunt absolut inutile asemenea analize – acolo unde însăși simpla lectură e întru totul edificatoare”.

Lectura deschide până la urmă supapele interpretării critice a ceea ce domină produsul finit al unei scrieri autentice. I se determină originea și sursele de inspirație și devine clară pentru spiritul avizat al criticului apetența pentru folclor, utilizat aici ca factor inspirator de idei artistice. Acest element constitutiv o transformă pe Sanda Lesnea „din simplu tălmaci într-un autor autentic”. Pentru a ne convinge de valabilitatea aserțiunii suntem invitați sau, mai mult, ni se cere cu insistență să citim din viitoarea carte „Cea mai veche poveste”. Și iată de ce: ca să vedem că „...acolo unde eram convinși că nu mai e nimic de „inventat”, ci numai de „transfigurat”, - se inventează, totuși, și încă cu ingeniozitate și talent, cu foarte proprie substanță ca fabulă și tot atât de proprie viziune poetică”.

În continuare ni se propune cu tot dinadinsul să citim nuvela „S-a pierdut soarele”, ca să distingem o apropiere de tematica lui Ispirescu, dar cu altă formă de fabulație și cu total alte „personagii”, „atmosferă”, „stil”, „tratare” etc.  Încă un merit al autoarei pe care îl descoperim relevat pe foile îngălbenite de timp se manifestă prin „acel haz voios și cald, atât de rar în poveștile culte, și atât de dorit și de necesar copiilor...”.

Demnă de reținut e și povestirea „Tică – omul de zăpadă”, dar, adaugă criticul între paranteze, ar fi bine să îi fie schimbat începutul. Asta pentru a se găsi o diferență între două genuri „nereușit îmbinate – nuveleta și basmul” și „...pentru ca să se evite didacticismul cel atât de incompatibil cu arta, ca și cu nativa inteligență a copilului întotdeauna refractar moralizărilor”.

Cu o profundă viziune critică și cu spirit afabil de sfătuitor, recenzentul bifează alte câteva proze. Se insistă ca autoarea să scurteze dialogurile lui moș Marte cu Leul din „Povestea Mărțișorului”, ce i se par prea lungi și explicatoare pentru a se încadra în genul de legendă. Nu uită să ceară ca să se acorde o atenție aparte corectării greșelilor de ortografie și punctuație - gafe puse și pe seama neatenției dactilografei -, amintind despre necesitatea editării urgente a cărții.

Într-un alt document de arhivă există un „Cuvânt înainte”, în care maestrul Cosmescu continuă lista de enunțuri mobilizatoare, urând pe final: „Drum bun, dară, carte caldă și frumoasă!”. Textul scris cu caractere chirilice (Colecția „Manuscrise”, nr. de inv. 5210, MNLR) reprezintă o formă prescurtată,  esențializată a manuscrisului anterior

Referințele bibliografice

 

1. Cu tot ce-a fost odată el (memoriei lui Alexandru Cosmescu). Chișinău, Univesrsitas, 1992.

2. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, Arc, 1996.

3. Cosmescu, Alexandru. „La hotarul negurilor”, Vasiliana 98, Iași 2022.

4. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, Dumitru Matcovschi, num. de inv. 13415.

5. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, Iacob Burghiu, num. de inv. 13414.

6. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, Nicolae Esinencu, num. de inv. 13413.

7. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, Victor Prohin, num. de inv. 13416.

8. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, Ion Ciocanu. num. de inv. 13412.

9. MNLMK, Fond Manuscrise, Cosmescu, Alexandru, „Proza tinerilor”, num. de inv. 13371.

10. MNLMK, Fond manuscrise, Cosmescu, Alexandru, „Cuvânt înainte”, num. de inv 5210.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poem de J o s é M a t e o s*

 

***

"Mira el jilguero. No es nada:

miedo y plumas.

Sin embargo,

escondido entre las ramas

puede hacer que cante un árbol"

 ***

„Vezi sticletele. E atât de mic:

un boț din frică și pene.

Deși,

ascuns printre ramuri,

poate să facă să cânte un copac”

*trad. în română de A.L.

POEZIA ÎN TRADUCERE VERSUS „TRĂDUCĂTORI, TRĂDĂTORI”

 

            Nu putem afirma cu certitudine când și cum a apărut arta de a traduce. Reprezentată de acei „traduttores, traditores!” - ca să amintim în acest context de arhicunoscuta expresie veche -, sau ”tradutores, traidores” în spaniolă, sau „traducătorilor, trădători” în varianta română, încă de la începuturi sintagma propriu-zisă era asociată cu trama trădării. În prezent se impune și e general acceptată o altă formă de reproducere a unui text tradus din altă limbă, impregnată fiind de tenta fidelității celui ce practică sau are harul acestui gen de scriitură. Doar omogenitatea și unitatea estetică a textului original cu cel al traducerii, după cum scrie Georges Mounin în cartea sa „Les belles infideles”, poate conduce la succesul final al supranumiților „scriitori traducători”. Aici autorul mai adaugă ca necesare, privită din unghiul limbii, respectarea stilului și a tonalității ireductibile...

Sunt încă multe lucruri de adăugat la capitolul teoretizării ideii de artă a traducerii, ne vom axa însă pe o experiență personală în încercarea de a recepta și a da formă și conținut unor poeme concrete, aparținând deasemenea unor poeți concreți, români și de limbă spaniolă. De fapt, asta constituie motivul și, odată cu el, prilejul de a aduce în fața domniilor voastre traducerile unor poeme din spaniolă în română și viceversa, pe care vi le propunem în cadrul unei inițiative de promovare a poeziei spaniole cu motoul „Poezia în traducere”, desfășurată în Sala Roz a Muzeului Național de Literatură Română „Mihail Kogălniceanu” .

Despre trierea autorilor și a poemelor lor incluse în lista de afiș se poate zice din start că s-a făcut ținând cont de anumite preferințe personale, ce țin implicit de aplicarea principiului valoric la toate cele 24 de texte bilingve, câte 12 de fiecare parte, în ambele variante de traducere: spaniolă-română și română-spaniolă. Dat fiind complexitatea acestei arte vechi, când ne referim la poezie cu elementele ei constitutive de factură abstractă, ce se sprijină în temei pe idei, dar și pe limbaj, s-a optat pentru o interpretare veridică a lor, nicidecum pe o traducere mot a mot.

Mai întâi de toate să facem un scurt istoric și să punctăm acel parcurs realizat  în ideea de a traduce poezie. Experiența în sine își are începuturile de prin anii 2008-2009, când participasem cu propriile poezii traduse în spaniolă la un forum poetic supranumit ”Poesia Pura”, condusă la vremea aceea de un cunoscutul poet spaniol Carlos Valverde. Primele încercări timide de a fi acceptat să public pe forum, unde participau nume mari de poeți din spațiul lumii latine, au dat rod, căci am fost observat și susținut de chiar administratorul lui. Mai apoi au apărut alți câțiva admiratori, care îmi și corectau pe ici-colo erorile de scriere. Așa am cunoscut-o în mod virtual pe Rosa Buk, o mare poetă argentiniană, care s-a stins din viață de timpuriu, dar și pe alte poete spaniole: Ana Muela Sopeña (Bilbao), Sagraio Hernandes (Zaragoza) și Mercedes Ridoci (Madrid), cu care mai întreținem relația de amiciție și până în prezent.

A mai existat și o altă experiență aparte, ce m-a determinat să continui în a mă perfecționa în arta traducerii. În anul 2008, mi-am tradus în spaniolă poemele din cartea „Copacul călător” și - spre marea mea surprindere – mi s-a acordat premiul revistei electronice „Katharsis”. Omul care însă m-a impulsionat în mod decisiv ca să traduc poeme din spaniolă în română și viceversa a fost profesorul valencian Pere Bessó, un mare îndrăgostit de limba și cultura română în general. Poate și datorită lui pe blogul personal, deschis în 2009, au apărut tot mai multe poeme traduse din spaniolă, publicând totodată și parte din traducerile sale din română în catalană sau spaniolă. Uneori chiar îmi cerea să îi sugerez noi și buni autori din tot spațiul românesc, pentru ca sa le traducă poemele... Colaborarea cu el nu a încetat mai mulți ani la rând, acumulând pe parcurs sute de opere poetice traduse din autori din Spania și din Țările Americii Latine. Iată de ce de la José Hierro la Miguel de Unamuno, ori de la Octavio Paz la Gabriela Mistral pare a fi o cale scurtă, fiindcă s-a lucrat cu poezie adevărată, căutând să luam ca bază principiul fenomenologic heideggerian ce afirmă că „totul e trăire”.

Lista poeților traduși din spaniolă nu se termină aici, incluzând poemele  Leticiiei Garriga din Mexic, căreia i-am tradus în română o carte intitulată ”Tambor de agua” (Tambur de apă), editată în anul 2012 în țara sa natală. O altă carte tradusă aparține poetului spaniol José Antonio Fernández Sánchez, intitulată fiind ”Nada” (Nimic) și tipărită de Alberto Lazaro-Tinautla la editura ”carmina en minima re” din Barcelona (2013), unde mi s-a editat un volum elcătuit din șapte poeme „Muzicianul mut”. Să mai adăugăm la acest capitol volumul ”Cuaderno de ceniza” (Caietul de cenușă), tradus în colaborare, editat deasemenea în anul 2013 și semnat de un mare poet din San Salvador, André Cruchaga.

Traducerile din limba română în spaniolă au avut ca reper o punte arcuită, ce traversează torentul lirico-modernist de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu, sau, mai recent, de la Ion Cristofor la Margareta Curtescu. Poeziie alese se pretează unor gusturi estetice personale, dar se adresează cercului larg de cititori. Ne-am fixat atenția pe poeme emblematice, cum a r fi „Sufletul satului” de Lucian Blaga sau „Nu am, moarte, cu tine nimic” de Grigore Vieru. Nu s-a trecut cu vederea poeții talentați, lăsați cumva în umbră de critica literară, ca Leonard Tuchilatu, Eugen Cioclea, Dumitru Dan Maxim sau Ion Ștefănescu...

Deși alese în mod aleatoriu, poemele ce se propun spre lecturare au și o interacțiune simpatetică, inclusiv putem descoperi similitudini între autorii de ambele limbi, cum ar fi, spre exemplu, José Hierro și Lucian Blaga. ”Cántabro” prin adopție, José Hierro s-a născut în anul 1922 la Madrid şi a avut un dublu debut literar, consemnat în 1947, cu plachetele de versuri „Tierra de nosotros” şi „Alegria”, pentru ultimul dintre care i s-a decernat premiul „Adonais”(1947).
Reprezentant de seamă al generaţiei anilor 50 din secolul XX, autorul a fost distins şi cu alte premii literare: Nacional de Poesia (1953), de la Critica (1958 şi 1965), March (1959) şi Principe de Asturias (1981). 

Scriindu-şi din superstiție majoritatea versurilor prin cofetăriile oraşelor Madrid, Valencia sau Santander, în cel din urmă dintre care a şi locuit permanent pe parcursul ultimilor ani de viață, José Hierro poate fi catalogat ca un veritabil poet al cetății. Aşa avea să afirme şi în versurile inscripționate pe frontispiciul unuia dintre cele doua felinare, montate în centrul pieţii Numancia din capitala Cantabriei: „La ciudad me decia que no queria morir sola, que no la abandonara” („Oraşul îmi zicea că nu vrea să moară în singurătate, să nn îl părăsesc”).
         Trecut la începuturi printr-o curbură spațial-temporală devastatoare (războiul şi foametea lasă patria sa în ruine), autorul se regăsește plenar în habitatul imaginativ al propriului eu, populat masiv de variate arhetipuri lirice. Paradoxal, în anul când Hierro își publica primele sale cărți, care aveau să-i aducă recunoștința unanimă a criticilor literari, poetului român Lucian Blaga, din motive exclusiv ideologice, i se interzicea orice gen de publicare de către guvernanții comuniști din România. Acesta avea doar dreptul să facă traduceri... Interdicția a durat până în anul 1960, timp în care reușește să finalizeze patru cicluri noi de poeme: „Vârsta de fier“, „Corăbii de cenușa“, „Cântecul focului“, „Ce aude unicornul“, mesajul lor fiind refractar ideologiei comuniste.
         Referindu-ne la una și aceiași perioadă de creație, merită de menționat faptul că Blaga își transfera racursiul liric de la real la ireal, iar traiectoria scrierilor poetice ale lui José Hierro evoluează spre dimensiuni artistice transcendentale istoriei și societății. Ruptura de la estetica realismului nu are loc instantaneu, ci durează în timp. Valenţele-i personale legate de supraconductivă le putem detecta ușor în volumul „Cuanto se de mi” (1957), unde distingem vădite asonanțe lirice cu poezia filozofică și neo-expresionistă a lui Lucian Blaga (facem referință la acea scrisă în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, volumul „Laudă somnului” (1929)).

         Detașat de istorie și timp, poetul spaniol accede spre „grota sonoră a enigmei”, căutând în stil blagian „frumusețea nelocuită”. Spre niște tărâmuri transcendentale universului se îndreaptă eul creator din versurile cuprinse în volumele „Libro de las alucinaciones” (1964). Ne referim, așadar, la doi poeți de descendenta latină, două destine literare distincte, lirica lor însă sună pare-se în unison - José Hierro și Lucian Blaga.  

Pe final, ca să nu lăsăm loc pentru posibile și nedorite reinterpretări, se impune să facem o remarcă: Mihai Eminescu cu poemul său „Adios” a fost inclus în această listă scurtă de poeți în mod deliberat, ori cunoaștem puține variante de traducere a acestei opere în limba spaniolă. Prezența numelui său aici poate fi catalogată și ca o probă a valorii autentice a altor autori.

Ana Muela Sopeña, CÍRCULOS DE LUZ Y LOS SUEÑOS SE DILUYEN (trad. în română*)

 

CÍRCULOS DE LUZ

Tu abrazo es protector como los árboles,
me lleva por la senda del silencio
y me atrapa en los círculos de luz
que iluminan mi piel con nebulosas.

Tus besos me seducen en las noches
abiertas a visiones de galaxias
que pueblan la mirada
de ciudades
inundadas de polvo de asteroides.

Tus latidos
son vibración oculta de los púlsares
que me recuerdan siempre
la explosión del Big Bang
en mitad de las nubes primigenias.

 

Respiras la belleza de estar vivo
en la inmensidad
de las constelaciones sin heridas.

Abrazamos el quántum del mutismo
en la danza consagrada
a la libertad de la conciencia.

Viajamos en crepúsculos
de evanescencia en el recuerdo
e iniciamos trayectos siderales,
para ensoñar frecuencias aún vírgenes
y descubrir esos mundos paralelos
que habitan nuestros sueños.

CERCURI DE LUMINĂ

 

Brațul tău protector ca și copacii

mă duce pe cărarea tăcerii

și mă prinde în cercurile luminii

ce-mi colorează pielea cu nebuloase.

 

Săruturile-ți mă seduc în nopțile

deschise spre privirea galaxiilor
ce populează pupilele

orașelor

inundate de praful asteroizilor.

 

Palpitațiile-ți

sunt vibrații ascunse ale pulsarilor

ce amintesc mereu, fără încetare,

acea explozie - Big Bang -

în mijlocul norilor primordiali.

 

Respiri frumusețea momentului

în imensitatea

constelațiilor intacte.

 

Îmbrățișăm cuantumul mutismului

în dansul său recunoscut,

în libertatea vie a conștiinței.

 

Călătorim în văi crepusculare

de evanescență în amintire

și inițiem traiecte siderale,

pentru a visa frecvențe încă noi

și ca să trecem în lumea paralelă

ce populează visurile noastre.

 

 

LOS SUEÑOS SE DILUYEN

 

El tiempo se columpia, inexorable, 

sobre los horizontes del pasado.

Una ráfaga de mundos inasibles 

se aparece en el umbral de la belleza.

A veces el presagio de la niebla 

nos desliza por nodos de silencio 

en el sonambulismo de la herida.

 

Cuando camino sola entre los árboles
hay un zumbido suave
de cables telefónicos.

Nuestra oportunidad de la consciencia
se parece a un paisaje misterioso. 

Lo observamos despacio, en la quietud,
al conocer lo efímero de todo.

Los sueños se diluyen
a través de las horas que se abisman
por las calles desnudas del recuerdo.

 

VISURILE SE DILUIAZĂ

 

Timpul se clatină, inexorabil,

peste orizontul trecututlui.

 

O năvală de lumi, insațioasă,

apare în pragul larg al frumosului

 

Uneori prevestitorul ceții

ne aruncă prin nodozitatea tăcerii

în somnambulismul rănii.

 

Când mă plimb în voie printre copaci

răsună un sunet abia auzit

de cabluri telefonice.

 

Șansele conștiinței noastre

par a fi un peisaj misteriors.

Le observăm cu atenție, în mare liniște,

după ce-am cunoscut efemeritatea.

 

Visurile de diluiază

prin orele care crează un abis

pe dumurile despuiate ale amintirii.

 

*Traducere în română de Andrei Langa