sâmbătă, 20 iulie 2024

IHTIANDRU



Tot ce ai trăit cândva încape  într-o singură poezie - pâine unsă cu gem pusă printre cărți în ghiozdan înfulecată cu poftă între două ore de geografie 

Era lungă ziua de școală atât de întinsă cât o pârtie lunecoasă - de granit - pe care trebuia să urci târând după sine o sanie ca să poți coborî cel mai rapid derdeluș

Îți mai stă pe retină o după-amiază ațipită păscând o văcuță roșcată care mugea și îngurgita toată iarba de pe imaș - seara băgând în burta-i o baltă întreagă 

Încă nu se vedea în zare tărâmul visat - apăreau însă atâtea și atâtea cărări rătăcite ce străbăteau păduri și mărăcinișuri și doar un singur drum bătătorit de mașini

O fărâmă de cer azuriu mereu lumina pe cer printre norii subțiri ai soartei ce o are înotătorul începător când apa îi trece de subsiori iar salvamarii nu mai au timp să îl salveze 

Corpul i se duce la fund precum mitica Atlantida și se schimbă cu locurile cele patru puncte cardinale - din nou aparține mării - iată peștele placoderm un Ihtiandru în carne și oase

miercuri, 17 iulie 2024

PLOAIE


Nu-ți cauta mâinile - ele au pierdut legătura cu spațiul - abia de se mai tin agățate în umere

La subsiori porți câte o pasăre ce știe că o să zboare în curând însă nu are aripi și-i ațipită 

E sâmbătă - zi ce trece la trap prin curțile gospodarilor măturate în grabă de niște copii

Miroase a pomi proaspăt văruiți - la vecini grădina e toată săpată tocmai până sub gard

Îți dorești acum să cadă o ploaie limpede - să potolească setea în orice colț al lumii acestea

Ai vrea apoi să se verse de sus vasul cel plin ochi cu ozon peste acoperișurile arse ale caselor 

Zeus tună și fulgeră în ceruri - pe pământ cad picături de ploaie atât cât să-ți umezească buzele


vineri, 12 iulie 2024

ANA RAPCEA, Poeții/ Los poetas*



POEȚII

Unii își recită poemele solemn, de pe scene și socluri,
Alții prin piețe, prin subsoluri și prin taverne, 
Din picioare sau așezați turcește,
Unii se cred profeți și salvatori,
Alții își invocă ratarea, rătăcirile, spleenul - 
Ce să faci cu ciudații aceștia
Și de fapt cum ar fi lumea fără ei?


Spilcuiți sau rufoși, bogați sau săraci, flămânzi sau sătui,
Lucizi sau nebuni, ei aduc în lume luciul 
De oglindă al cuvântului, dar și luciul său de cuțit.

În unii te vezi, de alții te rănești,
Pe unii nu vrei să-i crezi,

De alții te îndrăgostești...

Fie că mergi din urma lor sau îi eviți, 
Nu vei putea nicidecum să-i ignori în totalitate -
Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai vii
abia după moarte.

(Când lumina se clatină, ed. Arc, Chișinău, 2018)

LOS POETAS

Algunos recitan sus poemas solemnemente, desde escenarios y pedestales, Otros lo hacen en las plazas, los sótanos y las tabernas, De pié o sentados como los turcos. Algunos se creen profetas o salvadores, Otros disimulan su fracaso, sus extravíos, el esplín - ¿que hacer con estos bichos raros y, sinceramente, como será el mundo sin ellos? Bien vestidos o con ropa sucia, ricos o pobres, hambrientos o con la panza llena, traen al mundo el brillo de espejo de la palabra, pero también su brillo de la hoja del puñal. Hay poetas como unos espejos, otros te hacen daño, algunos no quieres creer, otros de los que te enamoras... No importa que los sigas o los evites, no hay forma de que puedas ignorarlos por completo - algunos de ellos tienen la insoportable costumbre de ser todavía más vivos sólo después de la muerte.

*trad. în spaniolă de A. Langa


PORTRETE PLUTITOARE (Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2018)

 

(foto via Diez)

1.

ZIUA FRUNZELOR


Frunzele au felul lor de a fi,

nu se dau în spectacol.


Ființe sfioase, cu doar două fațete,

care dau formă ramului. 


Vedere de fond pentru unele flori,

fără pretenția de a fi preferatele.


Minuscule fabrici de clorofilă,

proces de fotosinteză cotidian.


2.

CICATRICI


Cum poţi să explici ce se întâmplă cu focul:

se face cenuşă sau urcă la cer?


Aşa a ars trupul tău într-o noapte

şi atunci ai văzut, un pic cam tardiv,


cum pământul rămânea în urmă 

cu urme dur imprimate, de meteorit.


3.

SFÂRȘIT DE BOEMĂ


Pe cine mai tentează toamna noastră
cu trupul ei dezgolit, asexuat?
Pe tine te întreb, prietene trist,
născut în patria patriarhală a primăverii.

Ploia-i perfidiă şi vântul avid
te-au lăsat fără de haină.
Ai ajuns să fii un câine hoinar,
târând după sine părţi din propria-ţi blană.

Nu mai eşti om, la final de boemă,
ai preluat postura docilă de câine,
ochii lui galeşi şi mirosul specific, canin,
iar toamna noastră pare acum a fi o mesalină.


4.

POEM CU PLOAIE 


Când voi începe să îmbătrânesc, 

îmi voi pune pe cap o căciulă din piele de oaie

şi încerca-voi să cârpesc

golurile verticale dintre picăturile de ploaie.


E clar că nicidecum nu voi reuşi

să acopăr cu acul o distanţă prea mare,

de aceea voi purcede a le căptuşi

cu boabe de minerale rare.


Aşa va cădea peste tot şuvoiul de apă

din întunericul orbitor al norilor:

poate că el va putea să ne scape

de apocalipsa de foc a culorilor.


Deocamdată ploile vin şi pleacă

cu goluri invizibile printre picături,

prin care corpurile noastre caută să treacă

şi să le lase oarecum pe alături.


5.

NOTE MIZICALE


Cine a spus că e necesar 

să știi toate notele muzicale.


Cântecul răsună nestingherit

și fără de ele prin spațiu.  


6.

CORNUL INOROGULUI


Lacrimi cad rostogol făcând baltă pe vatră:

te prefaci că mai plângi - tu, copil slăbănog.


Printre scâncete-i cerţi pe acei care-aşteaptă

să-ți scoţi cornul sălbatic, de inorog.


Îţi înghiţi cu sughiţuri saliva din gură

şi repeţi pe de rost legămintele sacre.


Cauţi chipul cu moţ, dar găseşti o făptură

cu un corn concrescut în băltoaca de lacrimi.


7.

DISPARIŢIA


Rătăcim printre fulgi, unde doarme abisul,
unde buzele mării se sărută cu visul.

Coborâm sau urcăm scara fără de trepte
pe direcţia dublă a liniei drepte.

Sprijinim văzul mut într-un punct reflector,
respirând rar văzduhul cu păsări în zbor.

Ne loveşte o bilă (e un joc de popice!..)
şi cădem ca şi când nici n-am fost pe aice. 


8.

PRIVEGHI


Te trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă

(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri!).

Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,

şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.


Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,

(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).

Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,

să le recuperezi dintre alte bulendre.


Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit

(să nu ştie vecinii că vrei cumva să apeşi vreo clapă).

Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,

însă nu toţi cei care cântă pot să îl perceapă.


Noaptea e doliul pentru ziua de ieri

(cine mai stă acum să privegheze?..).

Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,

plecat peste noapte direct prin perete. 


9.

OBSTACOLE INVIZIBILE


Ce ciudaţi sunt paşii păsării pitice, 

de parcă i-ar fi frică să atingă pământul.


Pare că nici nu poate merge pe jos,

sau așa preferă să-şi păstreze puterile.


Ciupeşte la întâmplare paraziţii din jur,

face apoi o baie de colb într-o pauză.


Bea apă de ploaie dintr-o copită de cal

şi pleacă undeva, dar nu prea departe.


Nu merge pe jos, face salturi repetate, 

trecând peste obstacole invizible.


Unde nu poate să treacă peste obstacole,

ridică aripile şi îşi ia rămas bun.


10.

REVERS


Soldaţi care se erijează în eroi,

medalii cu reversul macabru:

jucării de alamă lustruite cu zel  

pentru a fi jinduite de cei naivi.


11.

AURA ANILOR


Eşti un far aprins, un semnal luminos;
arzi de la sine cu faţa spre mare.

Sus, pe stâncă, un trunchi de copac călător 
stă alături de tine ca o rememorare.

Trunchiul n-are puteri să străbată genuni
şi nici forţă de-a fi ca altădată.

Inelele lui nasc lumină de lemn, 
e aura anilor, multiplicată.

12.

SIMULACRUL


Fericirea e o fată foarte frumoasă,

cu faţă înaltă, feciorelnică, 

ivită într-o zi cu cer azuriu.


O boare de vânt, un nor un pic alburiu

o întunecă, o transformă într-un fum,

fără focu-i afabil, fără flacăra-i falnică.


E amurg de jeratic, argint mâzgălit,

nici urmă de lamură, doar aramă sau bronz,

un soi de seducţie, un simulacru.


13.

VESELIA

 

Veselia încape într-un vas cu vin

ce se vărsă în albia unui râu,


ajunge la un vad nu prea adânc

unde peştii o beau însetați,


se îmbată cu toții laolaltă,

sar pe mal şi… se transformă-n copii.

 

14.

MARȚIANUL

(lui Leonard Tuchilatu, in memoriam)


Spaţiu creat dintr-o multitudine de geamuri suprapuse: 

cu un singur gest neprecugetat spargi pe rând

pereţii din sticlă aerogenă, cu degetele gelatinoase

dai în lături puzderia de planete din univers,

iar cu privirea piezişă pătrunzi abuziv abisul.


Ţii în mâini o spadă cu puteri paranormale

(luată probabil dintr-un film de science fiction),

spinteci burta moale a văzduhului, îi scoţi intestinele

de tânăr narcisiac, cu miros matern de matiolă,

şi ţi le pui la gât drept trofeu de război. 


15.

SIGILIUL 


Silabe pronunţate cu greu,

cu o periodicitate preocupantă.


Paşi lenţi făcuţi pe lângă patul îngust,

ochi albicioşi, aproape ieşiţi din orbitele lor.


Privire penetrând până şi fibrele textile, 

revelaţia vieţii de dincolo.


Un schimb de opinii previzibile, 

spuse în pauza apărută între întrebări.

    

Examinarea vizuală a unui câmp desţelinit,

ţinând capul ridicat deasupra pământului.


Auz înmagazinând toate notele muzicale,

testament sigilat cu buzele arse.


16.

GASTRONOMIE PENTRU GURMANZI

 

Poezia nu e o felie de pâine

și nici pateul de ficat uns pe deasupra.

 

Ea nu e ceva ce se mănâncă doar dimineața, 

la prânz sau, pe ascuns, la cina cea de taină.

 

Ah, da, poezia e un aliment apreciat de gurmanzi,

servit în primul rând de niște legumăreți. 

 

17.

METAMORFOZĂ


Mâini bătătorite de coarnele plugului,

tălpi însângeratee de mersul pe jos

pe drumul ce duce la zeul Zalmoxis.


Legi ale geților ce germinează

în lucrurile care ni le creăm singuri

și pe care le impunem să ni se supună.


Idoli odihnind pe spatele credincioșilor,

sânge de gemeni care se face apă,

pași rătăciți printre ruinele modernității.

  

18.

ITINERAR RUTINAR


Îmbrăcat în blugi, cămașă de in 
și chipiu din coajă de tei,

ieși pe ușă precum o șoaptă 
de adio din gura iubitei. 


Nici nu apuci să traversezi strada 
și dai instinctiv doi pași înapoi

(traficul intens și semaforul în roșu 
mai fură un minut din tine).


Pierzi o oră într-un tren interminabil 
și ajungi cumva într-o junglă,

unde regele animalelor abia așteaptă 
să te mănânce de viu.


Îl rogi să te ierte pentru întârziere 
și treci rapid peste el,

uitând de darul vorbirii 
și zăbovind prin vegetația abundentă.


19.

SFÂRÂIACUL


Orele știu cum să te trezească din somn -

trec peste tine cu sunetul lor ascuțit de sfărăiac, 

până când una dintre ele se răstoarnă cu zgomot.


Ție îți apare o expresie de nemulțumirie pe față, 

prinzi a căsca precum ursul în bârlogul călduț, 

te întinzi la limită și înșfaci sfârâiacul nesuferit.


Îl presezi cu putere cu ambele mâini

și arunci pe geam jucăria netrebuincioasă,

iar acel titirez îndrăcit se învârte din nou.


20.

REFLEX CONDIȚIONAT


Orbii își recapătă vederea pe stradă,

căutând ochii rătăciți pe trotuare.


Ciocănesc cu bastonul, încearcă într-una

să perceapă ceva din sunetul pavajului.


Muzica mersului măsurat pe o funie

întinsă deasupra unei prăpastii populate.


Nu există semne de circulație,

doar intuiție pură, reflex condiționat.


21.

SEMN DE ÎNTREBARE


Când nu se mai recunoc scaunul cu masa de scris,

când fiecare stă separat într-un loc al său prin casă,

tu intri pentru ca să îi împaci și să-i apropii cumva:

alăturezi scaunul liber la masa încărcată

cum ai pune un semn de întrebare 

la sfârșitul unei rugăciuni.


22.

CĂLIMARA


Nimicul capătă uneori formă de călimară

plină ochi cu cerneală sau cu alt lichid întunecat.


Acolo stă stiloul de lemn, cu penița tocită la vârf, 

înfiptă într-un punct nemișcat de pe banca școlarului.


Aulă rămasă fără elevi, fără voci stridente de profesori,
tablă tixită cu litere mici, o dată exactă fixată într-un colț.


Nimicul s-a culcușit într-o aulă cu bănci pătate de cerneală,

cu geamurile închise ermetic, sparte în ziuă de razele soarelui. 


23.

REMINISCENȚE

Marșul exotic al mohicanilor,

proiectat pe fundalul imașului.


Aripile aerului ce reverberează

luminile zilelor nevăzute.


Fluieratul timid al vântului,

trecând printre ușile întredeschise.


Masa rămasă în mijlocul casei,
acoperită toată cu mărăcini.


Gheața murdară a micului lac,

lustruită de vifor ca o gheată.


24.

MUNTELE ALB 
(la moartea nepoțicăi Daniela)


Iarnă cu îngeri degenerați, 

simpli oameni de zăpadă

care stau resemnați ici-colo, 

pe la margini de drum.


Fecioară firavă pășind neputincioasă 

prin fulgii cei mari,

printre nămeții amenințători, 

gata să se prăvale.


Vântul de nord o ridică pe sus, 

o împinge spre grota friguroasă:

pași îndepărtându-se rapid 

răsună din muntele alb. 


25.

FEMEIA DE FOC

(Leonidei Lari, in memoriam)


Un drum plin de rădăcini crescute din ceața dimineții,

o ultimă privire jucându-se cu formele flăcărilor.


Aripi desfăcute ce acoperă sângele scurs din sicriu,

acolo unde se surpă pământul spre a face loc focului.


Femeie ferită de farmece de o bentiță pusă pe frunte,

foc nevăzut scututurându-și flăcările peste întuneric.


26.

IPOCHIMENUL


Chipuri urcate pe postamente,

pietre funerare desprinse din piscuri înalte.


Plăci comemorative strălucitoare,

prinse pe pereții impasibili ai caselor.


Pe unde s-o fi ascuns temerarul,

ipochimenul care a sfidat moartea?


27.

SALVAMARII


Femeie salvată, adusă de valuri,

funie înfășurând corpul ei nud.

Albatroși bătrâni ce își scutură aripile 

la înălțimi mari de unde nu se aud.


Mâini de bărbat ce dezleagă nodurile,

eliberând părți de corp din strânsoare.

Peștișori argintii sarind de sub funie,

căzând în ochii ființelor salvatoare.


28.

FEMINITATEA FLORII 
(pentru Ana Muela Sopeña)


Se impune o terapie ușoară de împrospătare: 

doi stropi de apă și o mână trecută peste corolă

în orele de vârf ale zilei toropitoare. 


Altfel riscă să se disipeze în particule de lumină 

sau poate să-și scuture pe neobservate roua 

în primele clipe ale dimineții. 


Are multe similitudini cu florile firave, 

fiindcă se ferește instinctiv de tentațiile atipice, 

de nepermis pentru tenul său permiabil. 


I se spune pe nume, deși ar prefera să fie anonimă,

iar inima neprihănită ce-i palpită printre petale

abia se apără de ritmul evanescent al existenței.


29.

PORI


Despre pori mai nimic sau aproape nimic nu se spune, 

însă utimile și cele mai importante victorii 

sunt acele repurtate asupra propriilor pori, 

impunându-i să mai elimine ceva din corp.


Resturile oarbe ale umbrei barbare

curg pe brațe, apoi se precipită spre picioare, 

sucombând în simple secreții silențioase din glandele 

sudoripare și sebacee, din subsolurile adiacente ale sinelui.


30.

ALTER EGO ALTERAT


Alter ego-ul se descompune, 

dispare odată cu frunzele moarte.

Își reduce la minim paleta de culori, 

rămânând doar negrul. 

  

Proiectează materia, inclusiv lumina, 

înăuntru unei găuri negre.

Ceea ce lasă pe marginea genunii

e un aliment perfect comestibil. 

  

Ar putea să-l înghită într-un târziu

printr-o simplă atingere a limbii. 

Procesul întârzie să se finalizeze

din cauza lipsei organului anatomic. 


31.

VIS REVĂZUT


Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,

spunând “Noapte bună!” patului și scaunului orb,

cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă

și se caută să se relaxeze în îmbrățișările lor.


Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,

călătorești cu ea într-un vis dispărut dimineața,

luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale

și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinilelor  de lut.


32.

STRIGĂTUL DE LUPTĂ

(Primul cuvânt a fost un strigăt de luptă…)


Abisuri albastre susurau pe atunci 

când drumurile nu se așternuseră

iar tălpile primatelor se aflau 

lipite de sol doar pe jumătate.


Mersul pe jos împrejurul copacilor,

ochi ce priveau pe deasupra ierburilor,

guri de pești ce încercau să vorbească,

emițând sunete incomprehensibile.


Marș în zig-zag întreprins prin pustiu,

piatră care tăia din poftele corbilor,

dispariția omului de Neanderthal,

voința valurilor înțelepte.


Armistițiu tacit între termite

-încă nu se știa de arta războiului-

un strigăt de luptă se făcea auzit

anticipând celelalte cuvinte.


33.

ZENIT


Se caută în urmă

o umbră resemnată,

fără chip carismatic,

un tip făcut tipsie,

care a rămas să are

în câmp deschis 

într-o zi toridă, 

la ora prânzului,

cu soarele la zenit,

pe vremurile celea

când tot pământul 

se lucra de zor. 


34.

DAO (TAO)


…punem puncte de suspensie la punctele anterioare

și păstrăm intactă trena ce se întinde până dincolo de început;

oprim respirația, dinamităm mirosurile urâte,

împrumutăm mimica și postura statică (asana) de la yoghini;

apropiem numerele infinitezimale de faptele mari,

fără însă să specificăm care sunt ele și cum se le facem,

lăsând cumva o ușiță micuță întredeschisă 

spre acel drum al neștiutului - prototipul lui Dao/Tao -

drept probă concludentă a bunelor noastre intenții.


35.

PLASMĂ


”Peste abisuri fără de nume

domină cuvântul în penumbră.”

(Cuvântul în penumbră de Ana Muela Sopeña)


Penumbra împreunează toate brațele,

sintetizează momentele de repaus prelungit

și se aseamănă cumva cu o eclipsă de soare 

ce trece atât de ușor, încât nu lasă urme,

iar odată cu ea se perindă semenii 

care își fixează privirile prin spațiu 

pentru a pune nume, detectând numene.


Penumbra e sinonimă odihnei inimii,

împărăție unde se repliază spiritele,

ca să se apere de pericole printr-un proces 

de protejare a elementelor primordiale, 

o particularitate fundamentală a plasmei, 

cea care nu ține neapărat să iasă în evidență,

lăsându-se colorată de celulele sângelui.


36.

EXIBIȚIONISM


Scribii moderni coboară cu toții dintr-un unic marsupiu, 

urcă din nou în buzunarul călduț de la burta maternă,

se proclamă reciproc poeți și sunt răsfățați astfel 

de către părinți și bunei luați cu împrumut.


Au frați și surori de la mame surogat,

reproduc imagini jenante ale genului, utilizează

un amalgam de majuscule (nici o literă mică, nonpareil),

amestec malefic între emulare și epatare, exhibiționism.


Scribii moderni rămân să țină ochii închiși,

cum fac nou-născuții, îi deschid doar atunci când adorm,

căutând să-și vadă visurile aievea, fără să vrea să înțeleagă 

vorba înțeleaptă că “și cu ochii deschiși nu vezi nimic…”*.


*zicere japoneză


37.

RITUALUL DESPĂRȚIRII 


Despărțirea la porțile cerului se petrece mereu

într-o dimineață devreme, alături de un drum prelungit

de pașii mărunți ai unor copii dați dispăruți

peste marginea acelui traseu desfundat și dezgolit

până la vârfurile stâncilor, ce rânjesc și acum

cu dinții din față ieșiți în afară dintr-o gură de lut,

spălați de apele harnice ale pârâielor desperecheate,

pe unde plutești și tu cu o plută până în valea 

cu plopi prăvăliți, dispăruți împreună cu urmele 

acelor pici rămași să pășească desculț, 

fără ca vreunul să fi făcut ritualul despărțirii.


38.

PIRAMIDA LUI KEOPS


Noemele sunt gata de plecare,

traseul - cunoscut până într-un punct,

te pregătești să vezi câte-un defunct

la orice pas, ori… te întorci din cale.


În epicentrul pașilor e jale,

prin părți se spun povești în loc de rugi,

pe unde nu ai merge – tot ajungi

la porțile ce nu au balamale.


Din câte o noemă, la o haltă,

ridici o piramidă, un fel de cort

în care încape faraonul mort

cu toate camarilele lui moarte. 


N-a mai rămas nici urma din atlanți,

doar cele patru puncte cardinale

și numărul de coți până la Soare:

până acolo să mi te înalți!
  

39.

EPILOG

Picioarele tale nu mai au cum să meargă,
mâinile tale nu mai au cum să mângâie,
e un fel de respirație fără de plămâni,
o încrucișare de sabii deasupra capului,
pe care tu nu le vezi și nici nu le auzi
cum scapără scântei către apus.

Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,
amintește de o pasăre rămasă să înnopteze
pe un ram de răchită, ascunzându-și capul
în peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,
iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugă
care să răzbată prin rămuriș.

40.

AMIN!


Cer nourat, pământuri răsturnate
peste adâncuri, fără de vreun plug;
de acolo alte drumuri se aud
cum duduie sub carele deşarte.

Ţărani porniţi de dis-de-dimineaţă
la deal, la muncă, sau în sat, la târg;
acum privesc de prin câte un smârc
de parcă ar trăi încă o viaţă.

Pământuri părăsite de putere
precum e osul braţului bătrân;
răsună-o rugăciune şi-un "Amin!"
din umbra unei răstigniri stinghere.


41.

PEISAJ CU PĂDURE


Diminețile toate sunt date ca să ne trezească,

să ne smulgă bandajele făcute din cearșafuri,

să scuture perinele pline de reminiscențe

și visuri urâte/frumoase, evanescente.


Diminețile ne duc, ne îndepărtează de visuri

cu trenuri fără vagoane, în vârfuri de locomotivă:

peisaj transparent, un zid de copaci ce rămâne în urmă…

mai e puțin și, iată, ajungem la stația pădurii cu pomușoare.


42.

PUNTE PESTE PRĂPASTIE

“Nu vă opuneți, compuneți…”


Spre seara se sting ochii, orbitele lor obosite

se obișnuiesc cu clarobscurul, cu abilitatea

bătrânului de a trece peste punțile arcuite

în partea opusă ori de câte ori e necesar.


Astfel funcționează și legea contrariilor,

râvnita, misterioasa formulă a vieții

care presupune evitarea diavolului,

negarea aratând recunoașterea lui.


Apoi vine pământul întreg deasupra,

rotindu-se în sensul opus nucleului

și scuipând focul din iad pe câmpie,

de sub punțile cele înalte, romanice.


43.

NOUL POEM


Sepulctură profundă săpată peste corpul

întins, cu oasele atent separate în timp 

de o mâna înceată, de antracit,

toate adunate și puse de cioclu 

alături de căpătâiul defunctului,

cum ai pune un motto noului tău poem.


44.

ACOLO 


Acolo unde morţii respiră 

prin porii pământului mut 

cresc lumânări de argilă, 

stinse cândva, de demult.


Unde a fost o livadă 

şi fire de viţă-de-vie 

vin viii ca să-i revadă 

pe cei dispăruţi, din sicrie.


Aprind lumânările toate, 

apoi rând pe rând se prefac 

în firavă viţă-de-vie 

sau corp protector, de copac.


45.

LUMINĂ DE DIS-DE-DIMINEAȚĂ


Când dormi drumurile duc în urmă, 

se suprapun sau se întrepătrund până când

sunt adunate într-o turmă de animale domestice,

mânate toate spre dimineață în câmp deschis, la pășune.

 

Dimineața te trezește dangătul tălăngile cu gură turtită,

răgetul generalizat al vitelor sau behăitul orb al ovinelor

care-și caută mieii pe imașul marcat cu dâre lungi de sânge,

martor mut al unei noi escapade nocturne întreprinse de lupi.


Visul nu dispare odată cu prima lumină matinală,

el se implantează în ochii cei mai ospitalieri,

le împrumută din luciul glaciar al luncilor lăturalnice,

proiectat pe pânza de ceață a erei proterozoice.

 

46.

LOCAȘ


Nu-i o iluzie, zilele zac 

între etajele fără armură, 

unde locaşul tău pare-un opac 

recipient în viitură.


47.

RĂDĂCINI


Adună culorile într-un buchet de curcubeu, 

potrivește-le așa ca toate ele să se asemene 

cu ultima zi de vară: raze de soare, piezișe, 

cad retezate de zăbrelele casei cunoscute,

ce are brâiele trase până sub ușorii ușii, 

pe unde intră și iese umbra unei bătrâne;

dimineața pleacă la deal, seara revine trudită,

deschide poarta de pâclă, o închide după sine 

și nimeni nu află ce se face înăuntru.


O fi ea fință din adâncimi, nu de la suprafață,

are însă mâinile și picioarele bine legate între ele:

lasă urme pe sub cărare, desface farmece 

de speriat copiii, alungă strigoii cu rădăcinile sale

smulse din întuneric, adunate într-un nod de basma;

doar că cei care vin și îi cer să îi vindece

se fac apoi a o uita, o trec cu vederea și nu observă 

razele drepte ce cad tăiate, de după zăbrele.


Buruiene împrăștiate pe prispă, semințe pe pervaz,

trup scăldat într-o cadă plină cu apă de ploaie,

tăierea tăcerii cu un briceag, ce meșteșugărește

un fluier din ram de cucută, furnici în pridvor:

bătrâna stă pe pat, nici umbra-i nu iese din casă,

nu poate să străbată trupul ei istovit;

a căzut buchetul culorilor de curcubeu în izvor,

lăsând în urmă un miros umed de rădăcină. 


48.

PEREȚII


Cea dispărută 

stă în spatele unor pereţi pictaţi. 


Ea nu ştie unde se ascunde soarele 

şi de ce nu cad picăturile de ploaie. 


Pare un simplu joc această despărţire, 

însă prea lungă este aşteptarea. 


Aşa trec zilele cele dorite, 

impasibile la toate așteptările. 


Suntem fără să știm că suntem 

de partea pictată a pereţilor. 


Trăim cu sunete arhicunoscute 

şi ne delectăm de la imaginaţie. 


Privim, gândim la pereţii pictaţi, 

dar nimeni nu e în stare să-i demoleze. 


Desenele prind viaţă uneori, 

pereţii dănd semne că vor să cedeze. 


Sunt gnomi îmbrăcaţi în veşminte albastre, 

care par să nu bănuiescă nimic.


49.

ANOTIMPURI 


Întâi şi întâi aşteptăm primăvara,

ca apele ei, sunătoare sau line,

să ne curăţe tălpile neumblate

de vreo rădăcină.


Apoi aşteptăm să vină şi vara,

ca toţi laolaltă să ne pârjolim

pielea, cea de acum demodată,

în razele soarelui - anonim.


Pe toamnă o aşteptăm fiecare

cu vaga speranţă să revenim

în paradisul de altă dată,

acum - ţintirim.


Iarna ne vine pe neaşteptate

şi ne şopteşte, fără să ştie,

frânturi din poveştile neterminate,

auzite în copilărie.


Atunci când nimeni nu mai aşteaptă,

se adună din nou aici, aferim!, 

toate anotimpurile, dar absolut toate,

însă... nu mai trăim. 


50.

ALBINELE

(pentru Anastasia) 


Închise-n prisaca din vale,

roiesc albinele bunelului tău,

tu le priveşti printr-o mică fereastră

și le-ai elibera, însă nu e posibil.


Le vezi, asculţi cum roiesc enervate

-salvarea e o chestie periculoasă-

aici tu ai flori, acolo e miere

şi multă căldură în toată-ncăperea.


Acolo-s atâtea albine difuncte,

iar altele mor în zbor, câte una:

prisaca din ţara bunelului tău

ascunde un zumzet stins de albine.


51.

RETRO  


Acolo de unde nu mai suntem 

sunete silenţioase străbat 

adâncimile înseninate.


Sângele nostru sărută în zori 

oglinzi gânditoare, lăsând pe ele

urme aproape rotunde de aer expirat.


Nu există imagini vii 

atârnate pe pereţii caselor, 

ci doar răspunsuri la întrebări viitoare.


Tu nu poţi să pleci de aici:

în corpul tău stau întinse 

strune de chitară.


52.

AZIL


Să ascultăm muzica ascunsă a azilurilor,

acolo unde zilele ce trec sunt lăsate

alături de bătrâni, de către fiii lor,

în cărucioare demult uzate.


Ei nu se mişcă înainte sau înapoi,

și clipesc spasmodic din pleoape:

învelite cu plăpumi vechi sau mai noi -

sărmanele noastre zile uitate.


53.

MARE VERTICALĂ 

(pentru Ta)


Intrăm pe o singură poartă 

prin care priveşti impasibilă,

visând la o viaţă împlinită 

cu ceea ce nu se observă.


Eşti a mea sau doar mi se pare... 

Din cuvintele tale vin valuri

rătăcite în larg, verticale, 

reflectând stele mii în adâncuri.


Vei rămâne debusolată 

într-o barcă de foi, printre valuri,

tot plutind spre o lume-enigmă 

pe o mare de foc, verticală.


54.

SÂNGE


În satul unde sângele stă să curgă

pe drumuri, pe uliţe, prin mahalale

dinspre dealuri, spre pajişte, la vale,

prin râpe abrupte şi prin pâraie.


În satul unde sângele se agită prin fântâni

cu apă neîncepută, săpate în stâncă,

pe sub stejarii-străjeri juruiţi de un rege

sătenilor storşi de sudoare pe deal.


Ascultă cum se vaietă zarea

cu sânge de înger îmbibată:

astupă mormântul cu grâul din an, 

să nu iasă sângele la suprafaţă.


55.

FOTOSINTEZĂ 


Dacă ar fi să expiri oxigen 

pe gura arhaică a fotosintezei,

pământul întreg ar mirosi a ozon.


Aşa se întâmplă înainte să plouă,

când trece în marş picătura rebelă,

iar colbul intrus sare în lături.


56.

OASE


Cei decedaţi nu rămân în morminte,

se ridică la suprafaţă,

încet-încet, pe oasele proprii,

de parcă ar vrea să revină la viaţă. 


57.

DE-A V-AȚI ASUNSELEA


Trupu-i povară, mirosul de tămâie

te tulbură şi te trezeşti într-o biserică

plină cu oameni, înconjurând un sicriu,

ce poate fi al fratelui tău...


Mai crezi că visezi, că cei din jur sunt fantome, 

că din strană răsună melodii de adormit pruncii,

iar părintele dă cu cădelniţa de înălţimi,

sus de tot, cercetând cerul.


Nu te teme de morţi, ei nu muşcă 

și nu se mișcă ostentativ prin preajmă,

ci s-au oprit pentru o bucată de vreme,

întârziind asupra unui gând anume, doar atât.


E adevărat că după asta nu mai pot să revină 

şi stau bine ascunși printre noi, 

așa ca în jocul de-a v-ați ascunselea:

cine pe cine caută?


58.

OASELE VOASTRE


Voi evita pământul proaspăt săpat,
pentru a nu-i pătrunde adâncurile şi să ating
pâlcurile de oase care sunt ale voastre.

Voi evita pământul umed, aşa cum m-aş fi ferit
de păşunile păscute de întuneric.

O să mă apropii de marginea apelor
şi o să stau la uşa ascunsă a înserării, 

departe de drumul ce duce în toate părţile.

Ca mâine, însă, trebuie să plec
şi din nou îmi voi pune scutul turtit.

Pe aici au mers melcii cu pas argintiu,
pe acolo au trecut fraţii-raci,
târându-şi trupurile trunchiate.

Eu unde să o apuc acum,
ca să pot reveni la oasele voastre? 


59.

SĂ SCRII POEME 


Să scrii poeme placide,

să sudezi tăcerea sintagmelor 

şi să le sufli aerul ars din plămâni.


Să porţi noaptea o casă în spate,

să spargi sticle pântecoase

şi să vrei să eliberezi golul de acolo.


Să aprinzi o lumânare eterică,

să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelor

şi să strigi la îngerul păzitor.


Să-ţi repugne somnul prea lung,

să scrii poeme pe un geam asudat

și ele să înceapă să se prelingă. 


60.

AUTODAFE


Foc refractar peste faţa ta firavă,

foc fără de flăcări învăluindu-ți ființă -

autodafe.


Forma finală a unui foc falnic,

aprins în afara sufletului.

-Ce o fi înăuntru?


61.

FLOAREA AERULUI

Săruți floarea aerului, eterogenă, îmbrățișezi permanent 

făptura ei fără de formă și ornamente, fața ta se afundă 

în golul adimensional, alimentat de rădăcini înmiresmate

ce trezesc amintiri, te trimit în trecut după frunzele verzi

care și-au epuizat rezervele de oxigen și nu se mai agită.


Frunze multe, împrăștiate, acoperind cărările în serpentină 

se opresc în câte un punct, la popas, acolo unde copacii

se poticnesc în câmp deschis, ca soldații de zidurile unei cetăți

nevăzute, cu turnuri și metereze orizontale, cu ambrazuri

din care se trage din când în când cu rafale scurte de vânt.  


Cauți culorile caracteristice purtate de acele rafale de vânt

pe cărările bătătorite, dinspre câmpurile deschise spre păduri,

miroși floarea aerului, eterogenă, crescută peste tot deodată,

făra de vreun anotimp, iar petalele-i transparente se scutură,

cad peste frunzele prefăcute în praf,  levitând pe alături.


62.

POȚIUNE


Să nu pretinzi că faci poezie, 

poate doar numai foarte puțin, 

atât cât să încapă într-o poțiune.


63.

UMBRELĂ


Nu ai luat nimic cu tine și permiți 

să ți se strecoare picăturile de ploaie pe după gât, 

fiindcă ai refuzat umbrela sau, da, te poți preface

că ai utat-o acasă, înăuntru unui tablou.


Și apoi la ce ți-ar servi acum

abundența de culori ținute deasupra capului,  

ori umbrela ar fi doar un mod de a-ți aduna gândurile

grămăjoară și de a le trece nevătămate prin ploaie.


Așa însă mergi fără de ea,

fără gândurile cele barbare, ca un rege fără de regină, 

despuiat și decis să izgonească toată camarila trădătoare,

înconjurat de creaturile punctiforme de ploaie.


Întors din orașul cu ploaie,

te uiți în oglinda opacă, te vezi/te revezi ca și cum

nu te-ai fi văzut niciodată, faci o baie de aburi fierbinți,

te urci pe un pat, te bagi într-un tablou, sub o umbrelă.


64.

PORTRET PLUTITOR


Apă pictată cu o pensulă

muiată într-un amestec de sare,

portret lichid reprezentând

cele patru puncte cardinale 

și un chip de tânăr cărunt.


Păsări fără aripi, beatificate,

zbor orbitor al insectelor,

punți arcuite, romanice, atârnând

peste prăpăstii pline cu ape,

toate reflectate pe cer. 


65.

TABLOU CU NORI


Mâna ce a pictat acest tablou

a trecut parcă pe neobservate

prin peretele dur al încăperii,

aducând de acolo și câțiva nori.


66.

NEMURITORUL


Chipiuri aruncate în sus,

bravi soldați deschizând focul,

gloanțe oarbe ciuruind cerul,

acesta rezistând până la urmă,

precum pieptul unui nemuritor.


67.

MONUMENTUL APEI


Apa a trecut prin piatră

și, în grotele cele adânci,

și-a ridicat monumentul

din stalagmite.


68.

POSMAGUL


Poemul poate fi un posmag, o pâine petrificată

pe care o pui undeva ca să o poată ajunge şi alţii,

cum ar fi cei veniţi pe ospeţe din străinătate

pentru a umple casa unui singur stăpân.


Sunt acei călători nostalgici şi buimaci,

dornici să muşte cu putere din pâinea casei,

chiar de-i uscată și-i scoasă dintr-o traistă

ce a păstrat căldura uitată a trecutului.


Ei se urcă cu toții pe o laviţa veche,

(nu încap cu toții şi se caţără unii peste alții),

discută despre părţile laterale ale patului strâmt,

iar unii cad de acolo şi... așa se termină poemul.


Un poem, deh, e un posmag ca oricare altul,

îţi rupi dinţii în el şi-ţi sângerează gingiile,

așa că e bine să nu fie înlocuit cu un alt aliment,

asta pentru a nu uita de gustul sângelui.


69.

NOROI


Acasă, în sat, după ploaie,

drumurile-s desfundate, pline de noroi.


Umbli și tu cu umbra ta pe ulițele

unde sălășluiesc acum toate umbrele.


Ele au urmele mici, ascunse în sol,

trup intransparent, piele gri, umedă.


Noroiul ți se lipește de bocanci

și te ține locului pentru câteva clipe.


Încearcă și el într-un fel anume

să nu te mai lase să pleci de aici. 


70.

BOȚUL DE LUT


Într-o zi vei fi făcut praf, 

după ce ai fost lac de sudoare:

așa te prefaci într-un boț de lut

unde viermii își găsesc un nou adăpost,

stau la masă și mănâncă pe săturate,

își salută vecinii - viermi și aceștea -

care intră ca niște intruși peste ei,

înfulecă până și fibrele textile,

lăsând în ceva de nedegerat:

oase seci ce vor avea cândva

doar valoare arheologică. 


71.

HALO


Murmură morții prin viile tatălui meu,

le scutură frunzele îmbrățișând rădăcini.


Stau strugurii orgolioși pe vremea coacerii,

visând că vei veni cumva să îi culegi.


Prin văgăună curg apele ce au plutit pe ceruri,

spumele lor nu spun nimic acolo unde ajung.


Cineva vorbește din gâtlejul vârtejului vrăjit,

cu o voce stranie ne vorbește, parcă e un plâns.


Mărul s-a copt înainte de Facerea Lumii,

e fructul florii, cea care deja s-a înfruptat. 


Cenușa se strecoară printre degetele de lumină,

mâinile mângâie chipul pentru ultima dată.


72.

RANDEVU


Ia-ți soarta de mână și o apropie de tine,

reamintește-i calm, ca la o iubită tăcută,

că trebuie să sosească la ora prestabilită

la toate randevu-urile voastre interminabile.


Îmbat-o cu lichiorul dulce-amărui din ulciorul spart,

zi-i că-i trasă ca prin inel, că seamănă cu o gheișă

îmbrăcată în kimono, că nu are pereche în lume

și mai zi-i că ești îndrăgostit de ea până peste urechi.


Fă așa ca această femeie să te creadă - nu claca - 

crede și tu tăcerilor ei pentru câteva clipe,

atât cât să te lase să te scoli din patul conjugal,

încălțat doar în papuci de cameră, la o țigară. 


73.

PRIMUL POEM


Primul tău poem avea ambele mâini

pătate de cerneală, un toc de lemn, cu radieră de rezervă

și penița semiuzată, care scria toate literele întortocheate

în caietul pentru compuneri, scotând sunete ciudate,

ca de pe sticla, mai ales la orele de limbă română,

când tăcerea din clasă susura, împrăștiindu-se

din vârful degetului arătător al profesorului.


După trecerea orei astronomice, mâinile tale arătau

ca cele ale minerilor abia ieșiți din mina de carbon,

îți era neagră pe jumătate și limba, dinții din gură -

în special cei din față - aveau machiate toate cariile

și tare, tare voiau să celebreze ceva anume în acea zi,

când, iată, scrisesei prima compunere cu tentă poetică,

arătându-se indiscret până dincolo de canini, de după buze.


74.

DIFTONG


Vântul viu poartă vocea vocalelor,

el cunoaște numele fiecărei rafale, 

și valul vorbește prin vocea vocalelor

de pe când apa a pogorât pe pământ.


Apele toate sunt niște vocale

ce umplu golurile dintre consoane,

văi și vâlcele sub vârfuri de munți,

cumplite construcții vulcanice.


Cercul ceresc reflectat în fântână,

propriul ecou ascultat de departe

duce cu sine vocea vocalelor,

diftongul fiind un sunet de cult. 


75.

ÎNAINTE DE TREZIRE

(mamei meleAnastasia, in memoriam)


Dispari odată cu soarele care răsare,

odată cu drumul dispari în depărtare:

o casă de lut ai ridicat cu mâinile tale,

ca să te odihnești acum în altă parte.


Mamă a tot ceea din ce sunt făcut:

cap, brațe, piept și cele două picioare,

piele ce îmi acoperă trupul, rușinată,

de sus și până jos, oase și carne laolaltă.


Pașii pe care îi port spre a ajunge la tine,

gândurile, vocea mea joasă îți aparține,

chiar și amărăciunile tale mi-au rămas

drept mici amintiri despre viața ce trece.


Visul cel nevăzut, vasul plin cu sânge

pe care îl golesc târziu, înainte de trezire,

vreme în care tu te căznești, zi după zi,

să aprinzi cu lemn umed focul în vatră.


76.

TRANSFUZIE DE SÂNGE


Îți transferi corpul într-un alt corp

odată cu picăturile numeroase de sânge,

ce cad ritmic prin pipeta subțire.


Te subțiezi si tu în mod iminent,

ca depozitul de cerneala al unui stilou

ajuns acum să fie mai corpolent decât tine.


Privești moartea până în maruntaiele ei, 

prin ochii deschiși ai morților o urmărești

și îți iei rămas bun de la picaturile lungi.


Prietenii tăi, picături de sânge ce pleacă

spre altă lume, într-un singur tren, 

fiecare în vagonul său acoperit de aburi.


77.

EXECUȚIA


Adusă și pusă la zid

dintr-o poruncă străină,

stând în fața plutonului de execuție,

umbra căzu prima la pământ, 

secerată înaintea trupului.


78.

LUMÂNAREA

(fratelui Ion, in memoriam)


Nu te interesează hainele la modă,

nici încălțămintea de lux, la o adică

ai putea să mergi desculț ca Iisus pe ape.


Golești cutiile de bere fără de milă,

le dispui așa ca să fie în linie cu venele

devenite inerte ale decedatului.


Se face noapte și stai deasupra-i cu o lumânare,

ochii-ți clipesc tot mai des, flacăra licărește

cu lumina-i scânteietoare, de complictate.


Spre dimineață adormi în sicriu, afunzi

fruntea fierbinte pe căpătâiul defunctului:

cu un sfârâit scurt se stinge ultima lumânare.


79.

FULG DE NEA


Prinzi fulgul de nea ce plutește în aer,

fărâmi între dinți finețea sa corporală,

îi spargi legăturile dintre ramificații.


Faci așa ca să fumege armura-i de ghiață,

frângi falangele firului de apă, sofisticat,

frumusețe finită făcută cu foarfeca frigului.


Iai fulgul în gură ca pe un aliment oarecare,

topești forma înghețată ce-l înfășoară,

floare de nea crescută în grădina nimănui. 


80.

FELINAR


Ziua e o altă formă de definire a timpului,

o scriitură făcută cu toate culorile curcubeului,

înălțare la cer a elementelor constitutive,

peregrinare continuă a trupurilor.


Sunt unul din cei care se precipitează,

se trezesc dimineața devreme și merg pe un drum

drept ca pilastrul, ce duce într-o unică direcție

și care are la capăt un felinar luminos.


O fi fantasmă de foc pentru un fluture

ori o Fata morgana încărunțită într-un pustiu:

pe unde oare pot trece peste prăpastia nopții 

fără să mai fie nevoie de somn?


81.

LA CAPĂTUL LUMII

(Rosei  Buk, in memoriam)


Acum știu exact 

care e capătul lumii, 

astă ospătărie puțin spațioasă 

unde alimentăm imaginatia noastră

cu gemul preparat din petalele trandafirului

rupt din spațiul foarte îngust al spinilor ascuțiți,

petale pătate de sângele picurat din degetele unui copil

plecat să culeagă flori care se află sub o strictă protecție. 


82.

ROMANIȚĂ


În fine, ce mai contează 

cele câteva petale rămase

dintr-o floare de romaniță.


De printre frunze iese o buburuză,

cu aripile ei asteptând marea clipă

când va ajunge la capătul firului frânt.


83.

FACEREA LUMII 


Vine o zi cu zumzetul ei de albini,

cu geamul pictat de flori pe fundal albastru.


Fiecare clipă hieratică poate fi o bucurie,

până când și aceasta începe să se disipeze.


Ceea ce se dă ajunge neapărat pentru toți,

mereu însă se aud strigăte de nemulțumire.


Cel care știe cum stau oasele frânte în corp

cunoaște amănunte despre Facerea Lumii.


84.

CĂLĂTOR


...Mai departe e un drum ce duce în jos,

poate fi o cărare ce intră pe sub ramuri.


Te apleci și te-ndrepți spre un loc neștiut,

șir de șoapte pribegi ți se lasă pe umeri.


Mere coapte împrăștiate printre ierburi,

mustul lor moale amestecat cu pământ.


Potecă singură pe care se pășește ușor,

chiar dacă ți-ar lipsi ambele picioare. 


85.

A TRĂI NOAPTEA


A trăi noaptea ca și când n-ai trăi,

un timp pierdut fără de întoarcere,

un pas făcut în uterul pământului,

o poartă larg deschisă către trecut.


A trăi noaptea și a-ți afunda trupul

printre firele fine de prundiș:

sapi cu spatele drept sau încovoiat -

depinde cum apuci să ții artefactul.


A trăi noaptea și a-ți pune la loc

capul ca pe un proiectil neexplodat -

țeavă de tun ce așteaptă un ordin

pentru a-și trimite ghiuleaua.


86.

CĂRARE


Poeme scrise așa ca să poată să încapă

pădurea cu tot cu copaci și plante cățărătoare, 

cu păsări în zbor, ciripind printre ramuri și sori,

cu sălbătăciuni depărtându-se repede de la vedere,

cu flori și albini, cu aer proaspăt, îmbibat de tăcere:

pe acele tărâmuri însăși poetul își rătăcește cărarea.


87.

DEZECHILIBRU


Mereu ne umplem burta goală,

sau urechile, sau ochii ce se sting,

sau memoria tot mai slabă.


Poate fi un simplu proces natural,

un exercițiu obișnuit, o corigență,

un test permanent de supraviețuire.


Plină cu plumb, balansându-se,

o bulă de săpun umblă prin corp

dintr-o parte în alta, dezechilibrându-l.


88.

METEORIȚI


Ce preț mare se pune acum

pe părțile minuscule de meteorit, 

căzute/venite din spațiu, 

de parcă pamântul nostru întreg 

nu ar fi construit din meteoriți.


89.

SUNT UN ÎNGER


Mi-au crescut aripi, deh! nu-s un înger,

dar trebuie să viețuiesc în astă lume

cu penajul lor pur crescut peste umere,

fără ca cineva să bănuiască ceva.


Locuiesc într-un bloc de piatră, știu însă

că mă aflu în anticamera lui Dumnezeu,

așteptând să fiu trimis ca să ocrotesc 

o ființă umană, un om oarecare...


Va fi o problemă majoră pentru atunci

când va trebui să sari de la etaj, fără scară.


90.

ȘTIAM CĂ EXISTĂ


Ștubeie pline cu zumzet de albini -

știam că există aici o regină,

iar tata punea fumul de iască

în fiecare căsuță din lemn,

amețitor, ca să le îmblânzească.


Cu gest protector, ”umbla la masculi”

tăindu-le pofta avidă de miere,

miros de flori îi venea peste mâini,

îmbălsămându-le pentru o vreme,

cu picăturile dulci de venin.


Prin norii de fum ieșeau la lumină

ramele doldora de ceară cu miere,

eu urmăream cum pleacă regina

fără suită, dar cu atâta avere,

în întunecata sa încăpere.  


Rămas-au acum ștubeile goale,

doar în unele sună ecouri de atunci,

ce ies la lumină, urcă la soare

cu zbor de albină, caută floarea,

aroma-i împrăștiată prin lunci.


91.

ODATĂ, CÂNDVA…


Odată, cândva a fost oarecum altfel,

ori globul acesta pământesc

nu aluneca rapid pe niște rotile, 

ci atârna în vid, cu luna împreună, 

ținut pe o sfoară subțire și lungă

de un copil plăpând, dar zglobiu,

care-l purta mult timp cu privirea , 

cu mare atenție, printr-o grădină.


Orice gând, ideal, visul abia văzut 

se realiza în zori, se întampla aevea

tot ce-ți doreai, în drum se prefăcea

simpla cărare (sic! - nimicul era variabil),

pustiul întreg se acoperea de ape

care păreau că nu aveau maluri,

iar versul necizelat căpăta dintr-odată 

calitatea supremă de poem veritabil. 


Pe atunci, îndrăgostiții de poezie 

sărutau gura închisă a poemului, 

ca doi tineri timizi la un rendez-vous,

după care încet se luau de mână

si mergeau păstrând între ei distanța,

până când ajungeau la o altă poartă,

unde iarăși își atingeau buzele strânse,

abia lipindu-le, ca de o icoană.


92.

VIS UITAT


Dacă tot ne trezim prea devreme,

să trecem rapid la lucruri mai serioase,

cum ar fi stropitul florilor din glastră,

urmărind de sus licărul culorii de crin

ce ne surâde cu mărinimie prin geam,

dindărătul unei draperii pe care o tragem

ca să permitem razelor de soare să caute

colțurile cele mai îndepărtate ale camerei.


Atunci când terminăm de gospodărit,

nu ne rămâne decât să dăm fuga în ocol, 

să scoatem bovina pe deal, la păscut, 

ca să stea acolo îmbrățișată de ierburi,

altfel ar putea să ne spargă timpanele

cu răgetele ei repetate foarte frecvent,

la întoarcere căutând prin memorie

visul văzut, uitat acum cu desăvârșire. 


93.

LA CAPĂTUL RAZELOR


Lucrurile ne supraviețuiesc, vegetează

la capătul razelor sau undeva, dincolo de ele,

la asta se rezumă experiența lor existențială.


Mereu însetat de lumină, tot ce e viu evadează,

se mișcă prin spațiu, se îndreaptă într-acolo,

poartă focul care până la urmă calcinează.


94.

LOC DE ODIHNĂ 

(lui Haralambie Moraru, in memoriam)


Când focul arde drumurile se sfârșesc,

rămân într-o parte acolo unde trupul

se lasă jos pentru a petrece

ceasul de ceară al serii.


Când focul arde dealul se face mai mic,

totul dispare și se reduce la cercul

în care încape trupul acesta trudit

și flacăra dusă la cer, la al său stăpân.


Când focul arde nu mai există nimic,

doar întuneric în jur, fără de nici un spațiu,

poate că noaptea cea care nu ne-a primit

a hotărât pentru noi unde să ne odihnim.


95.

ALTĂ IDEE DE PERFECȚIUNE

Faci lucrurile puțin cam în pripă

(poate e unicul mare defect),

însă astă infinită risipă

își are și un efect.


Când pământu-l pictezi ca pe-o pită,

iar pe omul umflat îl faci scund,

deduci că o formă turtită

e peste tot ce-i rotund.


Ori astfel poate fi percepută

ideea de perfecțiune:

ceea ce trece prin sită

are a sa rațiune.


96.

CALENDAR

(lui Leonard Cohen, in memoriam)


Când vom muri soarele va fi în zenit,

iar ziua va fi scurtă ca o locomotivă

fără de cele şapte vagoane.


Va fi marţi ori va fi miercuri - ce mai conteaza! -

va fi o zi oarecare, marcată cu pixul verde

pe o foaie reciclată, de calendar.


Sus va fi scris un citat luat drept motto:

"Intrăm în casele noastre pe uşa din faţă

şi suntem scoşi la repezeală pe uşa din spate".


97.

FILOSOFIE SIMPLĂ


Să fie oare floarea

cea mai simplă dintre filosofii,

sfântul cel mai sfios dintre toți sfinții,

exponent a tot ce e efemer?


Pe fruntea cerului se fac văzuți

o infinitate de fulgi, forme iregulare

ce par a fi modelate în neant

pentru a ne pătrunde privirea.


Păsările zboară printre nori,

supunând aerul cu bătăile aripilor,

până în clipa când obosesc

și cad fără suflare din înalt.


O pânză invizibilă

acoperă tot ce e perimat de timp,

un preaviz dat celor care încearcă

să urce cu scara la cer.


98.

FLACĂRĂ


Pe fundalul fără de flori 

chipul tău ca o flacără lină

se ridică la cer, se preface în nor,

scrumul cade în ochi și te orbește:

așa afli tu, într-o clipită, 

cum ai fost flacără.


99.

SUFLETUL


Întors în trup de atâtea ori, 

nici nu te naști și nici nu mori.


Făcut să fii parte din om,

nu cântărești cât un atom.


Stai undeva în coș de piept,

ești antipod la ce-i inert.


Te afli printre respirații,

dar cauți loc în alte spații.


Ba ești un pom, ba ești în stea,

de parcă nici n-ai exista.


100.

ERMETISM


Nu e nevoie să ți se dea prea multe

pentru a te ști iubit.

Semnele ascunse de mulțumire

sunt cele mai sincere.


Nici râul nu se umple dintr-odată,

are mai mulți afluenți.

Albia lui e pe undeva seacă, 

doar până când plouă.


Norii pe cer mereu se preumblă,

par să-l întunece.

Există o lumină deasupra la toate,

un snop de spice.


O mână de om aruncă semințele,

chiar și pe nisip.

Stau peste tot stoluri de piatră,

gata să zboare.


101.

CREAȚIE


Habar nu am cum încep să scriu un poem, 

astă pânză elastică pe care se mișcă 

planetele și alți aștri cu formele lor 

împrumutate din trecut.


102.

APOGEU


Poetul respiră profund, aranjeaza versurile 

așa ca să nu mai rămână loc pentru nimic,

elimină cuvintele care par a fi de prisos,

pune altele acolo unde sunt necesare.


Stă apoi ca un corp dispărut în spațiu,

planetă ce s-a împotmolit la apogeu

și așteaptă soarele să o salveze,

dar acesta întarzie să răsară.         





HAIKU-URI


1.

Din cer coboară 

albinele, colo sus

duc lipsă de flori.


2.

Nourul cel alb

se reține mai mult timp

planând peste sat.


3.

Pe unde-și lasă 

o ultimă privire

cel care moare.


4.

Un pește s-a prins

de capătul privirii,

o duce-n adânc.


5.

Orbul își poartă

privirea sa pierdută 

în prăpastie.


6.

Suntem unicii

care salută ziua,

universul surd.


7.

Ce nu se uită

intră în noi și tace,

timpul ascultă.


8.

O poezie

pe pânza de păianjen -

în agonie.


9.

Cărare spre cer 

peste rădăcini rupte

de arbori ce nu-s.


10.

Nu ai nevoie

de ochi ca să urmărești

cum trec clipele.


11.

Amarnic sfârșit,

mormântul florarului

crescut cu ciulini.


12.

De printre case

apare și pustnicul -

pare rătăcit.


13.

Strugure ce stă

agățat strâns de raze,

viță-de-vie.


TRISTIHURI


***

Trec așa, ținându-se de mâini,

au uitat să-și ia bastoanele de acasă

și iată că nu mai par a fi atât de bătrâni.


***

Mereu cu ramurile desfăcute, 

chiar fără de frunze, arborii

se obstinează să ne salute.


***

Numele noastre: -Vai, bietele!

nimeni n-o să le mai poarte,

nici măcar pietrele.


***

Metal ce arde între ciocan și ilău,

se aude deja șuieratul de sabie,

în carne vie lovește rău.


***

Cineva citește poemele tale, 

păsări ciripesc printre ramuri,

ciugulesc cireșele dulci-amare.


***

Pe drumul acesta parcurs de câte o umbră,

spălat de ploi, curățat de vănturi,

nu a mai rămas nici o urmă.


***

Pamânturile ies la suprafață, 

alunecă pe valurile incandescente ale lavei, 

prea repede pentru unii, prea încet pentru alții.


***

Neafectat fiind, bolnav de toate,

corpul acesta nu mai pare să fie al tău

și mereu e pe moarte.


***

Să-ți vezi cartea recent tipărită și să nu știi, să taci,

că din vina ta a fost curmată  

viata unor copaci.


***

Drumul ce duce în nicăieri

pare acum a fi în paragină:

cine să recunoască că merge pe el?


***

Trăim și atunci când murim, 

trăim în lumea ocultă a altora, 

ca niște cochilii golite de timp.


***

Trecere noastră în neființă e un lucru predeterminat: 

cineva duce corpul la groapa din spatele propriei case,

iar sicriul scoate sunete surde de acolo unde-i așezat.


***

Mai e cineva după tine, vine la rând,

cu mers legănat, cu umbrela făcută luntre pe cer,

alunecând rapid printre stropii ce cad pe pământ. 



SINOPSIS


*

Corp împăiat, pasărea albă a bolţii cereşti

nu-şi află un loc pe umărul tău.


*

Popas efemer într-un interior eclatant,

eclipsat de umbra barbară a cărnii.


*

Puncte de suspensie asemănătoare urmelor mici,

amprente indefinibile lăsate de om.


*

Fruntea e începutul unui semn de întrebare, 

care nu mai apucă să ajungă până la tălpi.


*

Frigul face ca sângele să se îndepărteze din extremități 

și să ne apere, în mod special, inima.


*  

Reflectoarele pun în lumină ceea ce pot, 

soarele acoperă totul.