luni, 31 octombrie 2011

Ziua frunzelor/El día de las hojas/El dia de les fulles (trad. al catalan por Pere Bessó)


Ziua frunzelor

Frunzele au felul lor de a fi,
nu se dau în spectacol.

Ființe sfioase, cu doar două fațete,
ce dau formă ramului.

Vedere de fond pentru unele flori,
fără pretenția de-a fi preferate.

Minuscule fabrici de clorofilă,
proces de fotosinteză cotidian.


El día de las hojas

Las hojas tienen su modo de ser,
no se dan en espectáculo

Entidades tímidas, de sólo dos caras,
que dan forma a las ramas.

La vista de fondo para unas flores
sin pretensión de ser las preferidas.

Minúsculas fábricas de clorofila,
proceso de fotosíntesis cotidiano.


El dia de les fulles*

Les fulles tenen la seua manera de ser,
no es donen en espectacle.

Criatures tímides, amb dues cares només,
que donen forma a les rames.

Vista de fons per a algunes flors,
sense pretensió de ser les preferides.
  
Minúscules fábriques de clorofila,
procés de fotosíntesi quotidià.

*Acabo de leer este breve poema tuyo, tan sencillo como hermoso. Justamente esa ausencia de pretensión, esa búsqueda de la sencillez da el tono que se aviene a las hojas más humildes pero laboriosas. Me ha gustado, por un lado, la estructura lingüística -los matices del verbo dar/darse- no exentos de ironía: las hojas son criaturas de sólo dos caras, frente a los seres humanos que, en ocasiones, tienen muchas más; Las hojas no buscan notoriedad, llamar la atención, como la mayoría de nosotros: ellas no se dan en espectáculo; por otro, la construcción formal de modestos pareados libres en la celebración del Día de la Hoja Trabajadora...
Acá te va la traducción del poema en lengua catalana.
Cordialmente,
Pere Bessó.

duminică, 30 octombrie 2011

Leticia Garriga

Matură precum un smochin

Aici așezată
și dezbrăcată
în grota visată
mă pândește singurătatea
dintr-o nișă

Vasul cu vin
îmi așteaptă buzele...

Impasibilă
îmi afund amintirile
în timp ce mă ofer
matură ca un smochin
să gust din Cronos

Madura como el higo
   
Aquí sedente
y desnuda
en mi cueva soñada
me acecha la soledad
en la alcoba

La copa de vino
espera mis labios...

Impasible
acuno mis recuerdos
mientras me ofrezco
madura como el higo
al paladar de Cronos


joi, 27 octombrie 2011

Hurto o Huerto (Furt sau Grădină) de Leticia Garriga

Furt sau Grădină

Umezeala fermentează
nectarul frunzelor
și parfumează pădurea

De pe piscul înalt
al cosmosului verde... zbor

Gravitez în spațiul imens
totul pare cernit

Ajung la lumina orbitoare
și păstrez în tolba mea
stelele palide

Cad într-un pâlc de pini
gravitatea mă prinde
de umbra pădurii
ce crește cu mine

Lăsa-i cerul în beznă
puse-i într-o ploscă
stelele răpite

Razele lor foarte firav
îmi străluminau reveria…


Hurto o Huerto

La humedad fermenta
el arrope de hojarasca
y perfuma el bosque

Desde la cima
del cosmos verde... vuelo

Gravito en el espacio inmenso
todo parece negro

Llego hasta la luz cegadora
y guardo en mi cubeta 
las estrellas blandas

Caigo en el lecho del pinar
la gravedad me une
a la sombra del bosque
que se tiende conmigo

Dejé al cielo a oscuras
puse en un frasco
las estrellas robadas

Su luz muy despacito
ilumina mi ensueño...

marți, 25 octombrie 2011

Poem de Pere Bessó (de Aigües turques, 2010)

ALMILA ALP

Goliciunea sticlei ce pătrunde pănă în nucleul poveștii tale răsfrânge secarea sânilor, însă nicicând un mă voi obișnui să port cămașă cu mânecă scurtă ca să scăp de simpla singurătate, adică nu există flori pentru atâta sânge în noaptea asta de toamnă, cafeaua aburește trist și nu îți ies din cap acele versuri de Almilia Alp: sunt cumva inima fiecărui bărbat, cum ar fi păsările migratoare în propria lor apertură. Așadar, capitularea pereților, mersul accelerat al pietonului, mirosul de cenușă umedă. Sunt eu cel care va alege urmele morții.

ALMILA ALP

La desnudez del vidrio hacia el meollo de tu historia refleja el reseco de los pezones, pero nunca me acostumbraré al corte de mangas para despejarme de la ingenua soledad, pues no hay flores para tanta sangre esta noche de otoño, el café humea triste y no se te van de la cabeza aquellos versos de Almila Alp: de algún modo el corazón de cada hombre, como las aves migratorias en su propia ventana. Así, la derrota de las paredes, el paso apresurado de viandante, aroma de ceniza mojada. Seré yo quien elija las huellas de la muerte.

ALMILA ALP

La nuesa del vidre cap al moll de la teua història reflecteix la ressecor dels mugrons, però mai no m'acostumaré al tall de mànegues per a despullar-me la ingènua soledat, car no hi ha flors per a tanta sang aquesta nit de tardor, el café fumeja trist i no se te'n van del cap aquells versos d'Almila Alp: d'alguna manera el cor de cada home, com les aus migratòries en la seua mateixa finestra. Així, la derrota de les parets, el pas apressat de transeünt, aroma de cendra mullada. Seré jo qui trie les traces de la mort.

Poem de Montserrat Martínez Cobo




Sublimare

Ce să fac
dacă tot ce-i al meu se ghicește în umbra ta,
dacă mâinile nu mi se supun
nici mareea nu ține seama de subterfugiu
și revine ca întotdeauna Luna
pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile
cu amintirile amprentelor
în zăpadă și în locuința de cenușă
unde vântul suflă dinspre apus
până la răsăritul soarelui iar noaptea
revine după trecerea timpului nocturn
al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii
fumului și vocea sa prețioasă de miere,
să împiedic ca sticla să se acopere
cu ceața de la furtună și să dezgolească
buzele tale naufragiul tăcerii
versului prins fără acul îndoit
în plasa sorilor desenați
la întâmplare în zorii sentimentului
ce se agață de apă
și compromite caligrafia cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului
unde germinează arbuștii din oase,
și se îmbrățișează cenușiul și transparența
săruturilor prin întuneric
în tufele preaplinului poemului
și în rana din corp intangibilă.

Ce să fac ca să nu stau trează
și nici să simt ochii tăi în privirea-mi,
ce fac cu pielea, cu suferința sângelui,
zi-mi că se face cu sufletul,
cu noi,
și cu iubirea.

SUBLIMACIÓN

Qué he de hacer
si todo lo mío se adivina en tu sombra,
si las manos no me obedecen
ni acata la huida la marea
y vuelve siempre la Luna
a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,
con los recuerdos de las huellas
en la nieve y en la habitación de ceniza
donde el viento sopla del ocaso
hasta el amanecer y la noche
regresa tras los pasos del tiempo nocturno
del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas
del humo y su preciosa voz de miel,
impedir que el cristal se empañe
con el vaho de la tormenta y desnuden
tus labios el naufragio del silencio
del verso atrapado sin anzuelo
en la red de los soles dibujados
al azar en el albor del sentimiento
que se sujeta al agua
y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río
donde de los huesos brotan rosales,
y se abrazan el gris y la transparencia
de los besos a oscuras
en el rocío del raso del poema
y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta
ni sentir en mi mirada tus ojos,
qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,
dime qué con el alma,
nosotros,
y con el amor.







luni, 24 octombrie 2011

Poem de María Teresa Espasa (de Desierto Articulado, 1992)


Poem

De la mare la locul meu de exil
pământul e neobișnuit,
fără flori de trandafir
și nici ochi larg deschiși.
Unde există un hău
și totul se oprește.

Mă simt urmărită
de corpul tău în exilul acesta,
fiindcă o lume plină de perfidie
mă derutează o dată în plus.

Dacă închid cumva ochii
noaptea se preschimbă
într-o stofă albă și mototolită
ce apasă greu între pleoape.

Poema

Desde el mar a mi destierro
la tierra es extraña,
sin rosas
ni ojos abiertos.
Donde hay un abismo
y todo se detiene.

Me siento perseguida
en este exilio de tu cuerpo
porque todo un mundo de artificio
otra vez me desconcierta.

Mas si cierro los ojos 
la noche se convierte
en un arrugado y blanco tul
que pesa entre los párpados.

***
Querido Andrei:
Te envío poema original en castellano de una buena amiga y excelente escritora valenciana, María Teresa Espasa. Dirige la editorial Páginacero y la revista literaria Corondel, además de animar durante años la tertulia literaria La Buhardilla.
María Teresa Espasa (Denia, 1944) ha publicado, entre otros, los poemarios:  “Desierto articulado” (Valencia, 1992); “El bazar de los insomnios” (Ed. Germania, 1994); “El gesto habitual de la torpeza” (Canente. Málaga, 1997); “El ocio de la gaviota” (Páginacero, 1999); “Cuando puedas llama” (Premio Villa de Mislata, 1999); “Aquellos días perdidos” (Páginacero, 2004); “Poemas de Nueva York” (Corondel, Valencia, 2005); “En el nombre de cada día” (Córdoba, 2005). Ha sido incluida en varias Antologías en las que cabe destacar: “Las flores idílicas”, “El tiempo se acaba”, “Las flores del yodo”,”El rapto de Europa”, etc.
Me encantaría que tradujeras el poema que te envío, junto a nota y foto, para tu blog.
Un abrazo,
PereRosa roja



Imagen tomada del facebook de Teresa Espasa