Quo vadis, Basarabia?

Quo vadis, Basarabia?

Pe semne că nu mai există o altă cale, pacifică, de salvagardare de comuniştii moldoveni şi de susţinătorii lor, fie că sunt activi sau pasivi, dacă nici de data aceasta, în urma alegerilor repetate din 28 noiembrie a.c., nu s-a reuşit scoatrea lor pe tuşa eşichierului politic moldav. Pe unde cu propria mână, pe unde cu suportul străinilor oploşiţi încă de pe vremea ţarilor ruşi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, s-a ajuns iarăşi la discreţia unui partid anacronic gen p.c.r.m., condus cu autoritate bizară de către un bătrân general sovietic, brutar de profesie, care a aruncat mereu, atât cât a fost preşedinte de stat, doar nişte fărâmituri celor “mulţi şi proşti” din pâinea produsă tot de ţăranul nostru umil, eminamente apolitic.

Reiese că nu au fost suficiente cele câteva decenii de dominaţie sovietică prin care s-a trecut, pentru ca să se convingă bietul basarabean că ideologia comuniştilor actuali, ca şi a ortacilor lor din mileniul trecut, e una a propriei înavuţiri, adică perversă în conţinut. A trebuit să emigreze o treime din populaţia autohtonă pe parcursul ultimilor 10 ani, pentru ca să se facă diferenţa între a trăi pe vechi, cu o mentalitate de homos sovieticus, sau a ajunge stăpân pe propriul destin, locuind şi muncind de nevoie la mii şi mii de kilometri de casă... Cum altfel s-ar putea explica raportul dintre cele 95% de basarabeni din totalul de peste 65 de mii 200 de alegători (ceea ce constituie patru mandate de deputat:n.n.) care au votat peste hotarele republicii pentru partidele proeuropene (PLDM-31975, Pl-16299 şi PD-4351) şi cele circa 40% pe care le-au acumulat p.c.r.m.-ul din totalul de voturi general exprimate. Să mai notăm faptul că circa 2528 de emigranţi basarabeni au fost prezenţi la cele trei secţiile de votare din Santander, Madrid şi Barcelona, cap de listă la acest capitol fiind Italia unde au votat peste 28 de mii de cetăţeni moldoveni.

Paradoxurile electoralei curente se ţin lanţ şi se suprapun unor altor paradoxuri regretabile, cauzând în final, pe de o parte, decepţie şi îngrijorare în rândul cetăţenilor lucizi, de bună credinţă, iar pe de altă parte, - triumful tacit ale unor spirite umane depăşite de timp, parte întunecată de existenţă aparţinînd unei societăţi amorfe, insensibile la cerinţele vremurilor novatoare pe care le trăim. Spre regret, apolitismul (cauzat în mod voluntar de discursul demagogic al mai multor ştabi comunişti de teapa lui Voronin, Tkaciuk, Dodon etc. (sic!)) a privat o mare parte din populaţia autohtonă de identitate şi demnitate naţională românească. În cazul dat putem face trimitere, fără riscul de a greşi cumva, la “spiritul de turmă” în rândul maselor simple, cultivat cu destulă abilitate de activiştii de partid mai ales în vremurile de rea faimă a sovietizării forţate din perioada postbelică.

Aşa se face că, începând cu anul 1998, în R.Moldova a fost reinstaurată dictatura comuniştilor, străină în fapt conştiinţei basarabeanului de rând, devenită însă comodă pentru iluzia unei vieţi tihnite, pe care ideologul bolşevic a ştiut să i-o implanteze pe nesimţite pe fondul lui interior neprotejat. Blestemul basarabeanului din toate timpurile vine şi din firea lui de sorginte patriarhală, din care se trage şi acea ospitalitate proverbială, care la rândul ei îl şi face să permită oricui să i se “urce pe masă”. Tipul comunistului de azi e asemănător unui paria, care însă, pentru a-şi atinge scopul satanic, ştie cum “să-l ducă cu vorba” pe bietul om, să-i adoarmă conştiinţa, sau, dacă se impune, să-i strige la ureche lozincile sale patriotarde, uzitate şi false în conţinut, până când îl năuceşte cu totul, ca să îl lase mai apoi perplex şi fără darul raţionamentului elementar sau a logicii simple.

La un asemenea grad de debilitate politică, pe care trebuie să-l constatăm cu stupoare, au ajuns mulţi dintre concetăţenii noştri de fiecare dată când s-a ajuns la data alegerilor parlamentare, primare sau chiar referendumuri, indiferent că acestea s-au numit a fi anticipate, “repetate” sau nu (!..). Pentru a fi mai expliciţi şi comprehensibili în ceea ce afirmăm, să trecem în revistă, desigur că în mod telegrafic, anii electorali care au punctat prezenţa comuniştilor printre cei 101 deputaţi din Parlamentul moldovenesc: alegerile parlamentare din 1998 – 40 de mandate; 2001 – 71 de mandate; 2005 – 56 de mandate; 2009 (5 aprilie) – 60 de mandate; 2009 (29 iulie) – 48 de mandate.

Ţinând cont şi de rezultatele finale ale recentei electorale, p.c.r.m.-ul, cu ale sale 42 de mandate, pierde totuşi teren în disputa electorală cu partidele democratice şi pare că nu mai are şanse să revină la guvernare. AIE în formula tripartită de după alegeri ar avea drept vârf de lance pe PLDM (32 de mandate), urmat la mare distanţă de PD (15 mandate) şi de PL (12 mandate). Până una alta, însă, la discreţia lui Voronin şi a partidului său stă viitorul acestei palme de pământ românesc, astfel că şirul alegerilor repetate la care participăm volens-nolens în ultima vreme poate să continuie şi anul viitor... Să nu uităm, aşadar, cu cine avem a ne înfrunta, atunci când vizăm cazul clinic al partidului comuniştilor moldoveni, care e în fond o progenitură politico-ideologică locală, un cancer fatal care, dacă nu e extirpat la vreme, poate să piară doar după ultima suflare a suferindului.