Feodosie Vidraşcu. Romanul "Prin vâltoare"

Feodosie Vidraşcu. Romanul "Prin vâltoare"

Se impune să specificăm din start faptul că scriitorul Feodosie Vidraşcu, născut pe data de 11 ianuarie 1929 în satul Mileşti (Nisporeni), autor de romane (”Prin vâltoare„, ”Răcoarea brazdelor”, ”Pe strada Trandafirilor” ”Cheiul Speranţei”), naraţiuni documentare (”Petru Groza”, ”Tudor Arghezi” şi ”Rapsodie”(scrise în limba rusă: n.n.)), piese de teatru (”Păcatul minciunii”, ”Două vieţi şi a treia”), precum şi publicist cunoscut mai ales prin activitatea prolifică la revista moscovită ”Novâi mir” (Moscova), aproape că a dispărut din conştiinţa critico-literară basarabeană contemporană. Poate că de vină a fost şi aflarea sa de lungă durată în îndepărtata Rusie, acolo de unde nu a mai revenit la baştină nici până astăzi. O cauză mai plauzibilă a situaţiei create, însă, pare a fi tributul plătit timpului ideologizat în care a trăit şi a activat scriitorul...

Fără a intra în detaliile mai mult sau mai puţin cunoscute ale acestui destin scriitoricesc comun, pe care l-au trăit în mod voluntar în anii postbelici de sovietizare şi alţi autori din cohorta propovăduitorilor realismului socialist, să încercăm a depista în lucrările lui Feodosie Vidraşcu acele tangenţe de conţinut inedite care pot să ne dezvăluie relaţiunea spirituală cu baştitină şi, implicit, cu sătenii...

Fluxul retroactiv al memoriei, îndreptat în direcţia reliefării realiste a ataşamentului faţă de satul natal, dacă e să facem iarăşi abstracţie de nocivul element de ideologizare la care făceam referinţă mai sus, îl aflăm perfect revelat, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului, în paginile romanului ”Prin vâltoare” (Chişinău, 1956), deşi valoarea lui artistică poate fi apreciată doar până la un punct.

Filmul evenimentelor care se derulează în roman acoperă o perioadă de timp clar definită, anume cea cuprinsă între anii 1939-1945. Uşor de înţeles şi din titlu, eventualul lector va avea ocazia pe viu să retrăiască tragedia basarabeană de pe timpul Războiului doi mondial, deşi aceasta se vrea observată de autor dintr-un unghi prea îngust şi voit pretenţios din punct de vedere artistico-ideologic, asta dacă e să urmărim cursul evenimentelor în desfăşurarea lor temporal-spaţială. Cele trei părţi din cuprinsul romanului punctează o linie de subiect bine marcată sub aspectul realizarii criptice, supără însă tendinţa exclusivă a naratorului de a o direcţiona spre un punct final marcat ideologic în totalitate, care pe parcurs, spre regret, degenerează ca valoare romanescă şi alunecă în zona unei proze-manifest ordinare.

Vom trece peste diversele clişee şi calapoade literare ce ţin de elementele ideologizării comuniste proprii acelor vremi, încercând să ne concentrâm exclusiv pe textele unde se fac observate referiri directe la panorama socio-culturală şi geografică a Mileştiului, care include, printre altele, diverse toponime, obiceie vechi şi expresii dialectale comune localităţii, chiar dacă autorul schimbă uneori datele problemei din considerente ce ţin exclusivamente de laboratorul său de creaţie, inclusiv rebotezând satul Mileşti în Petriceni, precum şi numele unora dintre personajele reale care i-au servit drept motiv de inspiraţie...

Începutul romanului predispune la o lectură relaxantă, limbajul popular utilizat fiind un ingredient necesar stilului cursiv al naratorului. Scris la persoana întâi, romanul captivează prin realismul imaginilor descrise, cum ar fi, spre exemplu, cazul când unuia dintre personajele centrale, Vanea, îi cade la ieşirea din ograda „o bucată de brazdă cu iarbă uscată, pusă de mamă-sa astă vară (pe stâlpul porţii), ca să nu-i fure cineva mana de la vacă”, iar acesta auzi drept răspuns o expresie batjocoritoare la adresa sa, ieşită din gura lui Ghiţă (Castravete), alt personaj central şi bun prieten din copilărie: ”– Hă-tii! Da bine te-o mai pocnit mana vacii, măi! Zău, parc-o dat cu tunul nu alta!..”.

Linia de subiect a romanului porneşte cu descrierea ajunului zilei de Sfântul Andrei şi gaptul cum se sărbătoreşte în mod tradiţional aceasta de către tinerii din sat, care vin pe ospeţe la mândrele lor, speriate de apariţia lor şi apărându-se cu o cunună de usturoi, cică pentru „ca să nu îi mănânce strigoii”. Tradiţionalul obicei de iarnă, când fetele fac vrăji la acea dată pentru a-şi afla ursiţii, iar junii fac glume pe seama lor, finalizează cu un festin bogat, aşa cum scrie autorul „cu găluşte unsuroase cu bulgur şi păsat, învălit în frunze de curechi murat, cărtoafe înăduşite în cuptor şi colivă de grâu cu făină prăjită pe de asupra”. Apoi urmează veselia, cu dansuri şi hore aprinse, când flăcăii tropăie din picioare, strigând fiecare cu voce tare: „Cine joacă băsmăluţa/ Săruta-i-aşi eu guriţa!..”. Însuşi motivul discordiei ce se iscă între cei doi prieteni se dovedeşte a fi unul de natură clasică, anume dragostea lor comună pentru Anuţa, camerista boierului cel mare Siriţeanu, care, subliniază autorul în mod ironic, „singur nu s-ar da într-o parte de aşa podoabă de fată”.

Practicând o scriitură captivantă de natură romanească, ale cărei elemente neaoşe sunt proprii generaţiei lui Ion Druţă, naratorul transbordează imaginar lectorul în lumea mirifică a vieţii de la sat. Trezirea din somn a sătenilor, după ce au trăit o noapte furtunoasă, se face în stil voit cosmogonic, anume cu „o trâmbiţare de cucoş”, care venea dinspre „Dealul Morii” şi de la înălţimea căruia se desluşea prin întuneric panorama satului. De acolo, de pe muchia acelui deal, scrie autorul făcând uz de o imaginaţie curioasă: „Se zăreşte şi Căţănăul, înălţându-şi spre cer cele trei gheburi, ca o cămilă uriaşă”. Acestea şi alte toponime proprii Mileştiului antebelic se păstrează şi astăzi în memoria colectivă a sătenilor, ca şi unele nume ale personajelor din proza vizată, cum ar fi popa Gobjilă, Duduca sau boierul de la conac, pe moşiile căruia erau chemaţi să lucreze ţăranii băştinaşi de un oarecare Toader Croitoru, care umbla şi striga îndelung la fiecare fircărei case: „Mâine la lucru la boier, măi, douăzeci de lei la bărbaţi şi cinsprezece la femei şi mânca-a-are, mă-ăi!”.

Tot din context mai aflăm cum copiii de ţărani umblau la şcoala sătească, unde veneau „pe apucate” din cauza că nu aveau haine şi încălţăminte suficientă, lipsa lor de la ore făcându-l să crape de ciuda pe directorul şcolii Vioreanu. De rând cu alte date memorabile expuse mai sus, aflăm şi alt adevăr luat din realitatea vremii, anume faptul cum elevii, care veneau la şcoala situată în preajma bisericii, îşi începeau lecţiile intonând în cor o rugăciune, aşa cum precizează naratorul, „...cu feţele îndreptate spre ungherul cu Sfântul Gheorghe (hramul bisericii din localitate: n.n.) şi stând în genunchi: „Înger, îngeraşul meu,/Ce mi te-a dat Dumnezeu/Totdeauna fii cu mine/şi mă-nvaţă să fac bine...””.

În paralel este descrisă munca răzeşilor pe câmpurile boierului, făcută mai mult pentru o plată simbolică (boierul vizat fiind Alic (zis Franţuzul), despre care îşi amintesc bătrânii şi astăzi că era căsătorit cu nepoata vestitului boier Constantin Cazimir: n.n.), iar în aer răsunau cântece populare inedite, unul mai trist dintre care era comun mileştenilor: „La şuşmeaua de la cruce/Curge-o apă şi se duce. /Curge, curge, nu se-ntoarce, cine bea copii nu face. /De ştia măicuţa mea,/Se ducea şi ea să bea,/ Pe mine nu mă facea...”.

Iată cum ar fi sunat un dialog în chestiuni de afaceri, fază pe care o avem redată cu lux de amănunte în romanul „Prin vâltoare”: „- Mai ai mult de arat aici, la boier? - Încă vreo săptămână. - Da După Rădi când începi? Deamu încolo, pe după paşte. - Eu credeam că ne-om împăca şi mi-i ara şi mie o bucăţică de pământ la Vladnic...”.

Merită să remarcăm un amănunt esenţial ce ţine de conţinutul romanului, anume că naratorul nu îşi reduce descrierile la simple observaţiuni de ansamblu, însă nici nu caută să tensioneze evenimentele ce se petrec pentru a pregăti lectorul către marile grozăvii belice ce urmau să aibă loc. Realitataea cotidiană apare desenată în culori mai puţin stridente, vare poate fi asemuită cu liniştea ce se lasă în ajunul furtunii...

Deocamdat viaţa din jur curge ritmic, cămăraşii adună bani pentru a plăti muzicanţii la jocul ce se făcea la sărbătorile de Paşti, ce se petrecea într-un loc cunoscut de către toţi sătenii, adică „În Drum la Darie”, acolo de unde pe parcursul acelui eveniment de masă, remarcă autorul cu un fin spirit de observaţie, „...se auzea bătaie de dobă, dârâit de dărăbănică şi mai aducea vântul un bâzâit ca de bondar - dibla lui moş Alexa”. Sărbătoarea propriu-zisă începea şi continua cu dansuri şi cântece populare, iar muzicanţii îşi făceau lucrul cu brio chiar în cerdacul primarului, aşa cum se specifică în context, „până când soarele se lăsa după Căţănău”...

„Din Dealul Morilor se vede Vâduţul, un fundac numai livezi. Câţi meri şi câţi prăsazi sunt la Văduţi. Dar toate livezile de aici îs moşie răzăşească a ţăranilor înstăriţi...”. În rândurile de mai sus este vizată o altă parte a comunei Petriceni/Mileşti, văzută dintr-o perspectivă panoramică, adică Văduţul, acolo unde îşi avea pământurile Gheorghe Castravete, un personaj inventat în roman, acesta fiind probabil prototipul unui om înstărit al satului, care, scrie autorul, dădea cu împrumut bani consătenilor, în special răzeşilor care posedau arii învecinate cu hectarul său moştenit de la părinţi. Faza era că datornicilor, în contul banilor ce urmau să-i întoarcă, li se propunea cumpărarea pe bani puţini a loturilor lor de pământ, altele sădite cu vii şi livezi, în acel mod Castravete extinzându-şi moşia.

Pentru a descărca atmosfera tensionată şi a tempera cursul evenimentelor ce se succed cu repeziciune, naratorul recurge uneori la momente de satiră şi umor din viaţa localnicilor, cum ar fi, spre exemplu, reproducerea unui banc de către Vanea („bun de spus braşoave”), care îl avea drept prototip autentic pe unul dintre ţiganii oploşiţi pe la Petriceni/Mileti: „Apoi iaca, măi, o furat un pui de ţigan, ca tine, un cal. La judecată l-au osândit la spânzurătoare. S-a pornit el la spânzurătoare ţanţoş, da din urmă bietul tată-său cu lacrimile pân în pământ se tot căina: „Dragul taichii pui, cât de rău ţi-a fi în cui”. Da el, puiul, ajunge la spânzurătoare şi, când să-i puie juvăţul în gât, zice: ”Aoleu, cuconaşilor! Am o rugăminte: Spânzuraţi-l, mă rog, pe tata, că eu mă gâdil”.

Pe lăngă argumente aduse mai sus, există şi alte argumente în favoarea identificării Mileştiului actual cu Petricenii din romanul „Prin vâltoare”. În Capitolul IV al prozei aflăm despre faptul cum o mamă („a lui Tolea”) îşi trimite fiul la păscut vaca „După Rădi”, acolo unde îşi avea vie moş Ion Horceag, de rând cu popa de la biserica din sat, punându-i iniţial în trăistuţă „o felie de măliguţă, vreo câteva cozi de ceapă, o legăturică de sare...”. Se impune să remarcăm în acest context că popa (Gobjilă) este des vizat în termeni satirici de narator („cu bărbuţă rară şi sură, răsfirată în două”), acesta fiind de fapt un personaj real, aşa cum ni-l descie autorul „..cu bani în bancă la Bucureşti şi soţie-preoteasă care îi soră cu nevasta lui Jianu, subsecretarul de stat la Interne...”.

Într-o lumină satirică apare redat şi tabloul retragerii soldaţilor români peste Prut, (cauzată de răufamatul tratat sovieto-german „Molotov-Ribbentrop”: n.n.), odată cu care pleacă şi câţiva locuitori „mai înstăriţi” din Petriceni/Mileşti. De fapt, odată cu descrierea acestui episod emblematic încep să apară tot mai des accentele ideologizante în roman, utilizate cu mare frecvenţă şi conţinând o idee clar direcţionată, dusă până spre finalul prozei, reflectatând pe larg activităţile comsomoliştilor şi a ştabilor lor comunişti „de la raion”.

Un caz demn de remarcat în roman, dacă e să ne limităm doar la conţinutul ce ne interesează în mod special, ţine de ultimile luni din ajunul războiului, când se afirmă că ar fi fost reconstruit „clubul” din preajma actuale primării, ridicat pe fundamentul ce urma să fie localul unei alte primării vaste, finanţate de liberalii români. Pe acel loc se presupunea că avea să încapă locuinţa primarului, biroul unui notar, arhiva şi alte „odăi de rezervă”. Asta se întâmpla înainte de fatidica zi de 28 iunie 1940, localul acelui edificiu cultural, odată reconstruit, durând până prin anii 90 al secolului trecut, atunci când s-a distrus din temelii de către administraţia locală, reproiectată peste acele ruini şoseua centrală ce trece prin preajma actualei clădiri a Primăriei din Mileşti.

Nu putem trece cu vederea şi alte realizări profesionale distincte ale ale lui Feodosie Vidraşcu, adică cele realizate pe tărâmul publicistic, inclusiv susţinerea personală a ideii publicării operelor scriitorului rus Soljeniţin. Ţinând neapărat să subliniem calităţile deosebite de bun narator, interesul nostru pentru acest roman se reduce la cele deja expuse mai sus. Spre regret, din motive pur ideologice, inclusiv de natură filorusă, acele calităţi narative nu s-au materializat şi în alte proze semnate pe parcursul anilor, văduvind literatura româno-basarabeană de o operă ce se prefigura a fi destul de valoroasă...