„Tablete” contra uitării (III)

„Tablete” contra uitării (III)

„Lume împestriţată” – astfel caracteriza populaţia Bucovinei marele istoric şi critic literar George Călinescu în lucrarea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Îi vom da dreptate lui G. Călinescu, mai cu seamă că aceeaşi situaţie am constatat-o şi în zilele noastre.
O întâmplare fericită m-a adus pe meleagurile Bucovinei sau, cum mai era numit cândva acest teritoriu românesc, în Moldova de Sus. Venisem pe ospeţe la nişte prieteni, invitat fiind la hramul „Sf. Dumitru” din satul Hârbova, raionul Adâncata. Satul se află nu departe de or. Cernăuţi, ascuns parcă printre dealurile de lângă Valea Cozminului, unde marele Ştefan Voevod a înfrânt oastea ungurească în unul dintre multiplele sale războaie victorioase. Ca şi alte sate româneşti de prin partea locului, Hârbova are case frumoase, construite în stil pur românesc, a căror gospodari sunt oameni primitori. De fapt nici nu mi-am dat seama când am trecut hotarul cu Ucraina, „dintr-o Moldovă în alta”, peste un pod de la vamă care ceva timp în urmă despărţea fosta URSS de România. În centrul satului, mai stă şi azi o clădire ridicată în stilul burgurilor austriece, ce pare că nu se încadrează în peisajul patriarhal al împrejurimilor, unde îşi află sediul o şcoală. Nu departe de pod, pe o colină nu prea înaltă, se ruinează peretele unei cetăţi foarte vechi. Probabil că diriguitorii din partea locului nu mai găsesc timp şi mijloace să o restaureze. De ce prerogative se conduc aceştia, n-am mai stat să clarific… Poate că această cetatea nu face parte din istoria noastră? Nu este chiar aşa, deoarece sub pereţii care stau să cadă, în interiorul cetăţii, sunt înmormântate de secole rămăşiţele trupeşti ale ostaşilor moldoveni.
Cernăuţii au rămas în urmă, însă îmi mai suna în urechi cum, pe străzile lui înguste şi pline oameni, dar unde domnea tradiţionala linişte cultă a oraşelor germane, un moldovean îşi striga fratele rătăcit: „Măi Vasile, măi, unde eşti, măi?!”. Din celălalt capăt al străzii, fratele îi răspunse: „Aici, măi!..”.
Autobusul se apropia de Hărbova şi în aer persista un miros îmbătător de pâine proaspătă. Satul se pregătea de sărbătoare. Odată ajunşi în sat, am pornit grăbiţi împreună cu prietenul meu Gheorghe, originar din localitate, spre casa lui părintească, trecând peste un deal proaspăt arat şi mergând pe o cărăruşă bătătorită ce-l străbătea ca un curcubeu fără culori. Am mers pe jos destul de mult fiindcă satul e mare şi trebuia să mai admir casele proaspăt vopsite din jur. Oameni necunoscuţi ce treceau pe alături nu uitau să ne dea tradiţionalul „Bună ziua!” şi pe care îl primeam ca pe un „Bine aţi venit pe la noi!”, fapt ce nu te putea lăsa indiferent.
Acasă la bunul meu prieten am fost primit de către părinţii lui ca un fecior pe care îl aşteptau demult. Aşezaţi la masa plină de bucate apetisante, m-au ispitit de unde sunt de baştină şi ce se mai întâmplă în Moldova, căci multe zvonuri mai ajung şi pe la ei. Le-am vorbit despre lucruri pe care, în mare parte, le cunoşteau deja şi s-au bucurat din tot sufletul.
Familia Recolţa l-a care m-am oprit şi-a trimis feciorul la Chişinău, să studieze la Universitate, şi nu le pare rău de alegerea făcută. Aici, pe loc, ar fi fost nevoit să studieze în limba ucraineană la facultatea de chimie, pentru ca mai apoi să predea acest obiect elevilor moldoveni, desigur, în limba română…
Buni oameni are Hârbova. Chitanca, Humarii, Satul nou, Mazili – iată doar câteva dintre denumirile mahalalelor din care se constituie acest sat vechi de secole. Fiecare casă era bucuroasă de noi. Începuseră sărbătorile de hram. Oamenii locului, cu porţile deschise şi mesele pline de bucate, ne opreau din drum ca să gustăm din bunurile pământului. Şi noi „gustam”, aşa ca studenţii. Sărbătoarea a durat patru zile în şir. În centrul satului, pe stadion, s-au adunat bătrânii şi tinerii satului, oaspeţii de prin localităţile megieşe. Şi au pornit să cu toţii să se învârte în horă. Nimeni nu stătea de o parte. Aşa e obiceiul din străbuni.
La întoarcere, mi-am luat rămas bun de la toţi acei cu care mă întâlneam pe drum, căci mă cunoştea deja foarte multă lume. Am lăsat în urmă dealurile acelea pitoreşti, deoarece mă aşteptau acasă, în Mileştii din codrii Nisporenilor, alte dealuri nu mai puţin pitoreşti. Trecând prin Cernăuţi, mi-a răsunat iarăşi în urechi exclamaţia: „Măi Vasile, măi, unde eşti, măi?!”. Din celălalt capăt al străzii, fratele îi răspunse: „Aici, măi!..”.