VOLVER (ÎNTOARCERE) de Julián Borao

ÎNTOARCERE

E plăcut să revii.
Mereu e plăcut să te întorci în locurile albe
ce simt condiţia cea de orfan
a fermentului ce tânjeşte
în fiecare pauză a sa precum o pasăre migratoare.

Este plăcut să parcurgi în grabă
străzile şi pieţele
pe care un val spumos le inundă cu intimitate fertilă,
salvând secrete
care încă nu sunt exacte,
tremurând în braţele spumei ce se agită,
se schimbă mereu, ia alte forme bizare,
intrat într-o stare de părăsire ce încet dispare
şi ajunge până la liniştea statică a contemplaţiei.

Este plăcut să retrăieşti
acest mister, această transformare involuntară
ce are loc acolo în suflet
timp în care devine surdă şi temerară,
această amintire legată de o veche sentinţă de pedepsire,
ce a fost un loc de întâlnire,
iluminare şi beatitudine
pentru un alt moment ce îl salvezi de la clipele moarte.

Devine plăcut acest miros,
acest parfum al uitării pe care memoria îl evocă,
acestă sentiment de noroc în viaţă
care, trăit altfel, luptă ca să fie adevărat,
această bucurie ingrată ce se impune şi surpirnde
fără compătimire.

În astă lume a plăcerii revin, mă reîntorc,
colindez ungherele întunecoase
pentru a găsi o lumină distinctă,
asemenea unui foc nou
ce caută prin oraşe
cenuşa lor proprie presată în unghiurile moarte
aflate în unghere permanente,
reînvii mutaţiile
fiecărei primăveri şi a oricărei toamne,
aspir să respir aerul liber al trandafirului rupt,
ca o palidă ofrandă
ce se micşorează agonic între palme,
savurez lacrimile
pe care gunoierul le pune
alături cu frigul vremii de afară,
acceptând fatumul său de om muritor.

Or, orice întoarcere conţine ceva
din faptul negării umbrei uzate,
din tenta îndepărtării gesturilor
ce se combină cu obişnuinţa
de a intui irealitatea
prin a cărei proprii puteri ne stă alături
când trecem prin curţi străine şi reci,
departe aşadar de locurile
ce nu mai sunt aceleaşi
precum cele în care ne plăcea cândva să trăim.

VOLVER

Es grato regresar.
Siempre es grato volver a los lugares blancos
que siente la orfandad
del fermento que añora
cada estación que pasa como ave migratoria.

Es grato recorrer
las calles y las plazas
que la resaca inunda con intimismo fértil,
rescatando secretos
que ya no son exactos,
temblando entre la espuma que se agita,
que cambia, que se pliega,
en una deserción que se va yendo
y llega hasta la calma inmóvil de la contemplación.

Es grato revivir
ese misterio, esa transformación involuntaria
que sucede en el alma
mientras se vuelve sorda y temeraria,
ese recuerdo atado a una antigua condena
que fue lugar de encuentro,
destello y paraíso
de otro instante al que salvas de los instantes muertos.

Se hace grato ese olor,
ese sabor a olvido que la memoria evoca,
ese sentir la dicha de la vida
que en la desdicha pugna por ser cierta,
ese gozar ingrato que acorrala y sorprende
sin conmiseración.

Y en esa gratitud regreso, vuelvo,
recorro los rincones alumbrados
por una luz distinta,
igual que un fuego nuevo
que busca en las ciudades
sus cenizas prensadas en los ángulos muertos
de esquinas permanentes,
revivo mutaciones
de cada primavera y cada otoño,
aspiro la intemperie de la rosa cortada
como pálida ofrenda
que agónica se encoge entre las manos,
saboreo las lágrimas
que la hojarasca pone
junto al frío del tiempo,
aceptando su azar perecedero.

Porque volver tiene algo
de ese negar la sombra consumada,
de ese espantar los gestos
que anidan la costumbre
para reconocer la irrealidad
que a fuerza de ahuyentar nos acompaña
en patios escondidos y ateridos,
lejos ya de lugares
que ya no son iguales
a aquellos en que fue grato vivir.