Poem de Sara Castelar Lorca (www.oazadecuvinte.com)

Pulsul I

Am doar o vârstă pentru a-mi petrece
o etate însingurată
şi un traseu de toamne brodând culoarea galbenă.

Există o singurătate care roteşte
un inel evlavios cu înălţimile verbului,
acea carcasă infinită a vinovăţiei
ce comportă frumuseţea,
marginea ei ascuţită.

Nebunia nu e altceva decât un moment preţios
al unei lumini umane,
umanizate până la limită,
şi conţine în sine conturul crimei.

Popasul, inima, strada
devin un zgomot de valize,
un traseu în serpentină de voci răsunătoare,
o garoafă roşie între viscere.

O, cât de mult iubesc bestia
şi sunt înfometat şi torturat,
şi am un vis voluptos de miere şi de naşteri.

Cuprind o inimă cu pumnii
şi sufăr de scris,
sufăr de aceiaşi boală
cu acel chemat de bestie
şi care e ucis cu ghiara semnului.

Asta este clipa geamătului
la învierea cuvântului,
deplâng precizia
mâinii ce mângâie fruntea orbului,
deplâng locul nevătămat al loviturii date unui copil.

E clipa pulsului;
păşesc printre iedera imposibil de umedă,
iar marea a decapitat valurile în propria-mi burtă.
Supravieţuieşte doar cugetul
care, neputând fi cuvânt,
se sinucide între buzele mele.

Păşesc printre rândurile scrise de vreun zeu asexuat
şi-mi iau o femeie ca să mă însoţească.


EL PULSO I

Tengo sólo una edad para cubrirme
una edad sola
y un reguero de otoños urdiendo el amarillo.

Hay una soledad que gira
un anillo piadoso con la altitud del verbo
la carcasa infinita de la culpa
que ostenta la belleza,
su puntiagudo borde.

La locura es tan sólo un instante precioso
de una luz que es humana,
desesperadamente humana,
y contiene la forma del delito.

La estancia, el corazón, la calle
se vuelven un sonido de maletas
una ruta angulosa de voces y martillos
un clavel entre vísceras.

Oh, cuánto amo la bestia
y tengo hambre y martirio
y un deseo lascivo de mieles y de partos.

Acojo un corazón entre los puños
y sufro de escritura,
sufro del mismo mal
que padece el llamado por la bestia
el que es aniquilado con la garra del signo.

Ésta es la hora del llanto
en la resurrección de la palabra,
lloro la exactitud
de la caricia en la frente del ciego
lloro la ilesa marca del zarpazo de un niño.

Es la hora del pulso;
camino por la hiedra salvajemente húmeda
y el mar ha degollado las olas en mi vientre.
Tan sólo sobrevive la razón
de lo que no pudiendo ser palabra
se suicida en mis labios.

Discurro en los renglones de algún dios asexuado
y llevo una mujer que me acompaña.