Poema de Mauricio Alfredo Escribano (trad. al rumano*)

(Y a veces lloro sin querer.
Ruben Dario)

Me asomo al barro seco,
al humo de la leña. Acumulo
azul de invierno en mis pestañas.
Me pregunto cuánto falta,
enciendo un cigarrillo. Quizás
cansado de haber vivido tanto,
ya me embarga una ansiedad
que es de otro mundo. Me asomo
a las veredas incorrectas, al vértigo
perpetuo de verme por entero.
No te nombro, no te olvido.
Y otra vez ya me acostumbro
a ser el hombre que sin querer
a veces llora, volviendo atrás
hacia tus ojos, de duro espejo.

(Și plâng uneori fără să vreau.

Ruben Dario)

Mă ițesc din noroiul uscat,

din fumul ieșit din lemnul ars. Adun

albastrul iernii în sprâncenele mele.

Mă întreb cât mai este,

aprind o țigară. Poate că

de atâta viață trăită

mă apucă o anxietate

ce vine din altă lume. Ies

pe trotuarele întortocheate, din vertijul

continuu de a mă vedea de sus până jos.

Nu îți zic pe nume, nu te uit.

Și pentru a câta oară mă obișnuiesc

să fiu omul care plânge uneori

fără să vrea, întorcându-se

la ochii tăi, de oglindă greu de străpuns.

*trad. al rumano por Andrei Langa