(Y a
veces lloro sin querer.
Ruben Dario)
Me asomo al barro seco,
al humo de la leña. Acumulo
azul de invierno en mis pestañas.
Me pregunto cuánto falta,
enciendo un cigarrillo. Quizás
cansado de haber vivido tanto,
ya me embarga una ansiedad
que es de otro mundo. Me asomo
a las veredas incorrectas, al vértigo
perpetuo de verme por entero.
No te nombro, no te olvido.
Y otra vez ya me acostumbro
a ser el hombre que sin querer
a veces llora, volviendo atrás
hacia tus ojos, de duro espejo.
(Și plâng uneori fără să vreau.
Ruben Dario)
Mă ițesc din noroiul uscat,
din fumul ieșit din lemnul ars. Adun
albastrul iernii în sprâncenele mele.
Mă întreb cât mai este,
aprind o țigară. Poate că
de atâta viață trăită
mă apucă o anxietate
ce vine din altă lume. Ies
pe trotuarele întortocheate, din
vertijul
continuu de a mă vedea de sus
până jos.
Nu îți zic pe nume, nu te uit.
Și pentru a câta oară mă
obișnuiesc
să fiu omul care plânge uneori
fără să vrea, întorcându-se
la ochii tăi, de oglindă greu de
străpuns.
*trad. al rumano por Andrei Langa
