Margareta Cemârtan-Spânu sau drumurile rătăcitoare ale deportărilor

 

(consemnări la volumul „Lupii” (Amintiri din copilărie), Chișinău, 2006)

            Prima parte a dilogiei „Lupii” de Margareta Cemârtan-Spânu, subintitulată „Amintiri din copilărie” și prefațată de inegalabilul lingvist Vlad Pohilă - care dealfel realizează și redactarea textului – ni s-a părut a fi o stampă perfecta a unui destin dureros de copil basarabean, trimis alături de părinți să-și petreacă cea mai frumoasă parte a vieții în locuri cumplite ale pământului, în taigaua siberiană. Nu în zadar, în conștiința deportaților, Siberia se asociază cu frigul și iernile lungi, cu foametea și munca silnică, realități ale vremurilor demult apuse, dar imposibil de uitat. Viziunea infernului siberian e redată în mod realist, momentele dure ale vieții contopite fiind cu dorul de casă. „Dorul” mișcă sorii (ca să-l parafrazăm pe Dante Alighieri; n.n.) și e acel sentiment despre care ne întreabă autoarea în post-scriptum-ul postfeței: „Dumneavoastră știți ce e dorul? Eu l-am gustat în Siberia. E o putere fantastică, te arde, te sfâșie și te amețește acest sentiment… e ca și dragoastea…”.

            Faptul de a scrie memorii, poezie sau proză scurtă inspirată din anii turbulenți ai acelor trei valuri de deportări (1941, 1949 și 1951) a devenit o practică necesară în literatura pruto-nistreană. Scriitori ca Nicolae Costenco, Nicolae Țurcanu, Vadim Ștefan Pirogan, Sanda Lesnea, Ludmila Sobiețchi sau Alexei Marinat - ca să numim doar pe câțiva dintre ei - aducându-și aportul la reflectarea veridică a ororilor din istoria zbuciumată a neamului.

Există, așadar, o pleiadă întreagă de scriitori basarabeni deportați, unde s-ar înscrie perfect și alți autoari de memorii ale deportărilor - ca specie a lieraturii autobiografice – cum ar fi bucovineanca Anița Nandiș-Cudla cu al ei „Jurnal de Kolâma”, la care face referință Vlad Pohilă în textul prefeței la volumul „Lupii”, asemuind-o cu basarabeanca Margareta Cemârtan-Spanu. Asemuirea destinelor, dar și a stilului de scriitură, pare atât de frapantă, ambele posedând darul înnăscut de povestitor. Capacitatea de a relata cu lux de amănunte întâmplări trăite la maximum, preluate din acea perioadă, trezește fiori și ți se transmite instantaneu prin forța mesajului devastator, în care persistă unul din sentimentele fundamentale ale ființei umane: frica.

            Imaginea „lupilor” din pădurea întunecată a urmărit-o multă vreme prin taiga - ca o fantasmă - și se pare că nu a părăsit-o niciodată. Notăm drama existențială a protagonistei, calvarul prin care trece, deși există câteva proze scurte, scrise cu distinct simț al umorului. Spre exemplu, în „Trotineta cu ghinion” sau „O glumă „adevărată”” personajul principal al narațiunii nimerește în diferite situații comice. Un înger păzitor îl ajută însă să iasă din încurcătură. Memorabil e cazul când se salvează la limită de sub ghiața unui râu grație unor necunoscuți, după ce căzuse de pe mal cu o trotinetă meșterită din lemn. Apoi a fost lovită grav cu copitele de un cal pe nume „Țigan”, așa cum relatează în povestirea „Mustangiii”.  Dar și aici și mai sus există un final fericit...

            Drama existenței umane punctată în culorile sumbre ale despărțirii de casă, de plaiul natal, capătă și alte contururi în proza Margaretei Cemârtan-Spânu. Scrise la persoana întâia, aceste scurte povestiri readuc în memorie evenimente și fapte de o duritate puternică. În nuvela „Mărul”, însă, distingem o notă de melancolie, rod al unei întâmplări de pe la începutul anilor 50, ce-i trezise mirăre și uimire. Despre simbolicul fruct, mustind de energii și arome paradisiace, avea să scrie Grigore Vieru pe coperta a patra a cărții: „Jilăvindu-mi-s-au ochii și inima, citind bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce și rumen adus de cineva din Basarabia la marginea înghețată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familia deportată nu îndrăznea să-l consume din dorința de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească…”.    

            Apropo, subtitlul „Amintiri din copilărie” consonează cu titlul binecunoscutei opere a lui Ion Creangă și ar putea trezi dubii referitor la originalitatea scriiturii. La o lectură atentă deslușim, totuși, un stil personalizat și un registru diferit de idei și evenimente, ce s-au petrecut în timp și spațiu, absolut străine personajului crengian. Ori, cum remarca și Vlad Pohilă, nici cel mai mare necaz a lui Nică a lui Ștefan a Petrei nu se compară cu drama trăită de micuța Margareta în neavenitul periplu siberian, care i-a cauzat atâta și atâta suferință și care, în consecință, i-a furat parte din copilărie, bucuriile firești ale vârstei de aur a fericirii.

Poema de Isabel REZMO*

***

He perdido la visión de este mundo.

Mis ojos están ciegos dentro de la gravedad

de este sol, de la tierra que sale a mi paso.

No vale sentir, ni amar,

no vale de nada levantarse y lavarse la cara.

El laberinto desde mi pecho a los pies,

de los pies a la cabeza, es un largo recorrido

que no cruzas a nado.

Detrás de las gafas, se ve más claro,

por qué cambiamos,

y parece que ya no importa. 

***

Am pierdut viziunea asupra lumii. 

Ochii îmi sunt orbi înlăuntru gravității 

de la acest soare, de la praful ce sare din urmă mea. 

Nu-i cazul să simți, nici să iubești, 

nu merită nici să te trezești și să-ți speli fața. 

Labirintul ce duce din cap la picioare, 

de la picioare la cap, 

e o cale prea lungă ce nu e de trecut. 

De după ochelari se vede mai bine, 

fiindcă suntem alții

și se pare că nimic nu mai contează. 

*trad. al rumano por A. Langa

 

 

 

Ana Muela Sopeña, ESCONDIDA EN LA PIEDRA/ ASCUNSĂ ÎN PIATRĂ*

ESCONDIDA EN LA PIEDRA

A Andrei Langa

Veo una flor
escondida en la piedra.
Renacimiento.
El tiempo de verano,
tejido de visiones.

------

ASCUNSĂ IN PIATRĂ

Lui Andrei Langa

O floare crește
ascunsă în piatră.
Renaștere.
Timpul verii
brodat cu viziuni.

*trad. în română de Andrei Langa

Lidia Istrati. Starea de adevăr

 

Marcat de un fatum necruţător, destinul al prozatoarei Lidia Istrati poate fi considerat unul din cele mai dramatice în contextul literaturii române din Basarabia postbelică. De aceeaşi soartă nemiloasă au mai avut doar cîţiva din literaţii basarabeni contemporani, dispăruţi prematur din viaţă, în plină forţă de creaţie, dintre care îi vom aminti pe Vlad Ioviţă, Liviu Damian, Leonard Tuchilatu sau Vitalie Tulnic.
Deşi, ca vîrstă, se încadrează în generaţia lui Vladimir Beşleagă şi Vlad Ioviţă, Lidia Istrati (născută la 22 iunie 1941, în familia lui Nicolae şi a Xeniei Istrati, ţărani din satul Sofia, jud. Bălţi, decedată de cancer în urma unei suferinţe îndelungate pe data de 25 aprilie 1997) a avut un debut editorial relativ tardiv, publicînd culegerea de nuvele “Nica” abia în anul 1978, adică în anii ‘70 cînd au mai debutat Haralambie Moraru şi Ioan Mînăscurtă, prozatori din generaţia “ochiului al treilea” (sintagma îi aparţine lui Mihai Cimpoi). Caracteristic pentru astă generaţie de prozatori este reabilitarea esteticului şi tendinţa de a exprima realitatea (cea materială şi cea abstractă) printr-o viziune modernă asupra lucrurilor.
Plasată între aceste două generaţii, proza L. Istrati se evidenţiează prin ingeniozitate şi stare de adevăr, unde domină setea de divin şi mesianism. Forma aparent tradiţională şi limbajul neaoş al prozelor este dublat de sobrietate în stil, naraţiunile capătînd conotaţii moderne prin multiple inflexiuni lirice şi expresii axiomatice. Mai e şi o altă faţetă a prozelor ei de debut, care trădează un ataşament puternic faţă de valorile spirituale ale neamului. Una peste alta, iese în evidenţă tipul scriitorului modern, dornic să-şi afirme individualitate şi frămîntările sufleteşti prin obiectivul lumii înconjurătoare, căutînd cu tenacitate să descopere enigmele spiritului uman pentru a afla starea morală a contemporanului şi a o influenţa pozitiv. Acest lucru încearcă cu disperare să-l realizeze Nica, prototipul autoarei, personaj central prezent şi în alte cîteva proze.
Modalitatea originală de a perpetua viaţa unui sau altui personaj confirmă autobiografismul operei, percepută în toată extinderea caracterologică, psihologică şi conceptuală. De fapt, ce se întîmplă? Scriitoarea transpune cu exactitate în naraţiuni gînduri, idei, fapte şi întîmplări care au avut loc în realitate, imprimîndu-le trăirea şi tensiunea artistică necesare existenţei în timp şi spaţiu. Experimentul reuşeşte să impresioneze şi să facă atent cititorul la evoluţia evenimentelor. Nu e vorba de nişte memorii seci, lipsite de fiorul ficţiunii, autoarea trăind momentul vieţii şi al creaţiei în acelaşi timp. E o stare perfectă a eului artistic, aflat în confruntare directă cu realitatea imediată. Elanul creator devine debordant, alimentat fiind de un izvor de vitalitate constantă, care s-ar părea a fi inepuizabil. Taina acestui surplus de vitalitate poate fi aflată doar căutînd în meandrele vieţii prozatoarei, care, pe lîngă faptul că a scris o proză de referinţă în literatura română din Basarabia, a fost şi un om politic cu reale aptitudini profesionale, un apărător fervent al drepturilor omului şi un promotor activ al ideii de neam şi patrie. Aşa şi-a cîştigat recunoştinţa şi aprecierile celor din jur, prin onestitate, spirit dîrz şi incoruptibil, dornic de a schimba în bine soarta societăţii sale.
Oricît ar părea de paradoxal, însă L. Istrati nu a absolvit o instituţie de învăţămînt de profil umanistic. Astfel că putem afirma cu certitudine că prozatoarea a avut parte de un talent nativ, perfecţionat pe parcursul anilor şi fortificat printr-o mare experienţă de viaţă. Esenţializarea acestei experienţe personale înseamnă, în fapt, o formula de creaţie, care diferă de la caz la caz prin necunoscutele ce le conţine, dar, în definitiv, rezultatul este acelaşi – produsul artistic original. Pentru a afla în parte cine a fost prozatoarea, ce a făcut-o să scrie proză, cum a scris şi cine a susţinut-o în această tentativă temerară de a spune lucrurilor pe nume şi de a schimba în esenţă realitatea, cum credea ea cu îndîrjire într-o primă etapă de creaţie, îi vom puncta succint mai jos linia vieţii.
Lidia Istrati a absolvit Institutul Agricol din Chişinău (azi Universitatea Agrară), acolo unde au făcut şcoală o mare parte dintre actualii politicienii basarabeni. În cazul prozatoarei noastre nu vom face o legătură între absolvirea acestei instituţii de învăţămînt şi ascensiunea politică ulterioară. Vom fi mai aproape de adevăr, dacă vom pune alături domeniul agriculturii în care se specializase de genul literar pe care îl adoptase pentru a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile.
După absolvirea Institutului Agricol, tînărul specialist în domeniul agrar a fost repartizat în comuna Bujor, jud. Lăpuşna. În gospodăria agricolă respectivă era doar un singur loc vacant de agronom, aşa că i s-a propus să fie profesoară de chimie la şcoala din localitate. Fiind de baştină dintr-un sat din nordul republicii, unde şi-a petrecut copilăria şi se obişnuise cu un alt mod de viaţă patriarhală, dar mai ales cu alt tip de ţăran basarabean, a rămas impresionată de natura înconjurătoare şi de bunătatea răzeşilor de prin părţile locului, care erau foarte ospitalieri din fire, dar nedreptăţiţi de soartă şi, implicit, de autorităţile locale pe parcursul anilor, cînd omul simplu de la ţară, “talpa Ţării” cum îl numea cronicarul, a stat mereu “sub vremi” şi a avut de suportat diferite regimuri politice.
Situaţia disperată a ţăranului basarabean a preocupat-o mult pe L. Istrati, primele proze fiind eminamente rurale şi cu vădit caracter de revoltă. Într-un interviu acordat săptămînalului “Literatura şi Arta”, încerca chiar să-şi explice într-un fel starea de om amărît a ţăranului basarabean: “Uneori mă gîndesc că ţăranul nostru de aceea a şi rămas nedreptăţit pentru că în toate vremurile de răstrişte a fost prea bun la inimă” (Gheorghe Budeanu, “Împuşcă-mă, dar nu cred că omul se poate schimba peste noapte”, “Literatura şi Arta”, 9 martie 1989).
Regimul comunist nu a fost tolerant cu ţăranii basarabeni şi această situaţie nu a putut fi acceptată de cea care a căutat mereu să spună în lucrările sale adevărul realităţii în toată complexitatea lui. Firesc lucru că anume printre săteni şi-a găsit prozatoarea majoritatea personajelor, exprimînd prin modul lor de percepere viaţa de la sate cu tot dramatismul care o caracterizează, relegînd pînă la neevidenţă ficţiunea artistică în spatele unor evenimente reale şi pline de conţinut. Ori, fapt atestat în puţinele la număr referinţe critice, autobiografismul este elementul fundamental pe care prozatoarea şi-a construit opera, alcătuită din mai multe nuvele şi proze scurte, precum şi din alte cîteva romane de inspiraţie realistă, în care “adevărul realităţii” este sublimat în “adevărul fiinţării” (Martin Heidegger) şi alcătuiesc un tablou epic de o înaltă expresivitate morală şi psihologică în acelaşi rînd.
De la acest pol al cumplitei existenţe umane, L. Istrati avea să pornească în aventura sa de a “schimba lumea” cu forţa vitală a adevărului constant, debutînd cu nuvela “Îngăduie, omule!” la revista “Nistru” în anul 1968, în timpul aşa-zisului “dezgheţ al comunismului”. Subiectul prozei era cît se poate de neordinar şi incitant pentru acea vreme. Adevărul crunt al guvernării comuniste ieşea la iveală în toată monstruozitatea lui, demonstrîndu-se coruptibilitatea unui sistem de stat construit pe bază de relaţii şi dirijat de interese murdare. Aparenta factură umanistă a societăţii comuniste din perioada brejnevist-bodiulistă a fost deconspirată prin cazul unui preşedinte de colhoz corupt, Vîscanu, secundat de acoliţii săi recidivişti. Firul naraţiunii începe cu venirea a doi absolvenţi-agronomi într-o localitate sătească, unde ei îşi găsesc un loc de muncă şi observă nedreptăţile pe care le suportă sătenii din cauza autorităţilor locale.
Scrisă la persoana întîi, într-un limbaj neaoş şi sugestiv, naraţiunea ia forma unui manifest îndreptat împotriva autorităţilor. Proza trezeşte un viu interes în rîndul sătenilor, dar şi nemulţumirea guvernanţilor de atunci. Demascarea lor constituie ideea centrală a prozei, naratoarea punctîndu-şi în plan secund momentele de viaţă personală.
Mecanismul relaţiilor dintre oamenii puterii i s-a deschis autoarei abia mai tîrziu, îndată după publicarea povestirii, remarcată de altfel şi de Ion Druţă printr-o scrisoare oficială. Aprecierile înalte, însă, au alternat cu detractări dintre cele mai directe şi incalificabile. Cea mai dură critică la adresa autoarei prozei “Îngăduie, omule” a semnat-o cunoscutul ideolog comunist autohton Gr. Eremei, cel care în anii 90 s-a dat mare patriot şi democrat. Articolul său “Conflictul cu realitatea”, publicat în ziarul “Moldova Socialistă” îndată după apariţia prozei, a pus-o la “stîlpul infamiei” pentru că a îndrăznit să critice modelul socialist de viaţă. Mai mult ca atît, prin această “recenzioară” autorul a întreprins un atac la persoană, denumind-o cu cele mai urîte cuvinte. Deşi unul din personajele centrale ale povestirii, Vîscanu, era doar o ficţiune artistică, un tip sintetizat din observaţiile naratoarei asupra tov. Roif, preşedintele de colhoz din Bujor, birocraţii comunişti nu puteau permite o astfel de interpretare a realităţii.
Frază scurtă, concisă, de o virulenţă rar întîlnită în proza vremii, iată modul prin care naratoarea îi surprinde pe răufăcători: “Moraru e hoţ. L-au prins cei cu prinsul, l-au arestat şi l-au pus la dubală. Da Vîscanu, preşedintele, i-a cununat fiica. Moraru a jecmănit colhoznicii, da Vîscanu şi-a cumpărat “Volgă” şi cum să nu joace la nunta lui fiică-sa, dacă-s legaţi cu o frînghiuţă”.
Autorităţile au reacţionat rapid la apariţia povestirii, confiscînd revista de la abonaţii particulari. Sătenii, însă, o procurau de la Chişinău şi o citeau pe nerăsuflate, ascunşi prin case de frica acelor autorităţi. Acesta era sistemul de comandă, care se răzbuna în acest mod bizar pe umila încercare a scriitoarei de a descoperi şi a face publică adevărata prestare a funcţiilor reale în societate. În aceste condiţii de aprigă denigrare, prozatoarea a fost impusă să plece de la şcoala din satul Bujor, angajîndu-se mai apoi la Academia de Ştiinţe, unde şi-a susţinut doctoratul în domeniul biologiei şi fiziologiei plantelor cu teza “Fiziologia plantelor bolnave. Fotosinteza” (1968). Titlul tezei este semnificativ: văzînd, probabil, că prin adevărul artistic nu poate trata societatea de “răul” de care era cuprinsă, autoarea a purces să trateze plantele din natură!.. Astfel că şi în noua funcţie nu i s-a permis să activeze, sistemul totalitar de comandă intenţionînd să o judece pe autoarea povestirii “Îngăduie, omule!”, care, cum am remarcat şi mai sus, a deschis tehnologia hoţiilor de pe vremea aşa-zisei “stagnări”. Drept consecinţă a articolului scris de tov. Eremei, organizaţiile de partid şi comsomolistă au primit o circulară prin care se ordona Academiei să ia în discuţie respectiva povestire, iar autorul să fie calificat ca element antisovietic.
Ghinionul plana mereu asupra L. Istrati. După susţinerea tezei de doctorat nimeni nu dorea să o angajeze la serviciu. I s-a refuzat cererile de angajare le Televiziunea şi Radiodifuziunea de Stat, la Institutul de perfecţionare a cadrelor didactice, la alte instituţii de învăţămînt din republică. În fond, i s-a interzis orice activitate, fiind izolată de societate şi lipsită de posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa. Era aplicat în practică mecanismul perfid al persecuţii totale, fiind urmărită peste tot de ochii arhivigilenţi ai securităţii de stat. Ea înţelese că toate drumurile îi sunt închise. Primul care a ajutat-o să se clarifice în situaţia creată a fost profesorul Cahana de la Universitatea de Stat din Chişinău, deţinut politic la Doftana, apoi deportat în Asia Mijlocie şi mai tîrziu reabilitat. El i-a vorbit despre sistemul administrativ de comandă şi că era victima acelui sistem. Astfel se încheie prima etapă în destinul de creaţie al prozatoarei, poate cea mai grea dintre toate. Dar şirul suferinţelor nu a luat sfîrşit aici…
Aflată într-o stare de cumplită disperare, scriitoarea încercă să se detaşeze de realitatea obtuză a vremii în care trăia, studiind analele neamului pentru a scrie romanul “Tot mai departe”, închinat domnitorul Ştefan cel Mare, pînză epică la care a lucrat circa 10 ani. În acel moment de grea cumpănă şi-a dat seama că nu este atît de singură în strădaniile sale. Parascovia Didîc, redactor-şef la editura “Ştiinţa”, auzind de greutăţile prin care trecea, i-a propus postul de şef al redacţiei de medicină şi biologie. Curajoasa doamnă a fost iniţial avertizată de pericolul care o păştea în caz dacă o angaja la serviciu, însă răspunse cu fermitate: “Eu nu m-am temut de Gestapou, de cine aş avea frică acum?..”. Peste un timp, administraţia Academiei a eliberat-o din funcţie pe Parascovia Didîc, numind în locul ei un alt redactor-şef, care, la rîndul lui, nu întîrzie să o demită din funcţie şi pe subalternul ei.
Pe parcursul anilor următori au primit mustrări aspre scriitorul Alexandru Cosmescu, pentru că, în calitate de redactor şef al revistei “Nistru”, a îndrăznit să publice cîteva nuvele ale prozatoarei; poetul A. Lupan – fiindcă “a vorbit-o de bine”; poetul An. Ciocanu – pentru că i-a publicat o povestire de dragoste în revista “Moldova”; criticul literar I. Ciocanu – pentru că a inclus-o cu cîteva povestiri în colecţia de debut “Dintre sute de catarge”. În acelaşi şir de “întîmplări” se înscrie şi faptul de a i se respinge cererea pentru a fi primită în rîndurile Uniunea Scriitorilor din Moldova. Abia în 1978 îi este acceptată cererea, luîndu-i-se drept merit nuvelele publicate anterior. Calvarul, însă, nu a luat sfîrşit nici cu această ocazie. Romanul “Tot mai departe” a stat nepublicat timp de patru ani la redacţia revistei “Nistru”, apoi alţi cinci ani la editura “Literatura artistică”. În plină perioadă a Perestroicei gorbacioviste, redacţia revistei “Femeia Moldovei” refuză să-i publice nuvela “De ce plînge, Nica?”, iar redactorul de la revista “Moldova” nu-i acceptă povestirea “Scorpia”, care apar mai tîrziu în revista “Nistru” şi, respectiv, în săptămînalul “Literatura şi Arta”.
Cartea de debut “Nica”, după titlul omonim al uneia dintre cele şapte proze scurte pe care le include, o face pe scriitoare cunoscută publicului larg de cititori şi este caracterizată elogios de unii critici literari. După cum observă pe bună dreptate criticul literar Gh. Mazilu: “În primele nuvele şi povestiri din placheta “Nica” ascuţişul investigaţiilor artistice este îndreptat împotriva parventivismului, a imposturii, a falsului din societate şi om. Şi încă un lucru: cît de epică ar fi reîntruparea psihologică şi artistică, în toate personajele şi situaţiile literare se simte factorul biologic, culoarea personală…” (“O cetăţeancă şi o artistă incomodă”, Moldova Suverană, 22 iunie 1991).
Năbădăiosul şi, totodată, sentimentalul personaj din nuvela “Nica” se zbate în mrejele propriilor căutări, pentru a afla legităţile filosofiei vieţii, pe care abia dacă o percepea cu firea lui adolescentină. Prima dragoste, primele vise şi deziluzii lasă o portiţă deschisă spre marea lume a lucrurilor necunoscute, care îl îndeamnă să meargă prin viaţă şi să afle adevărul. Evenimentele povestirii se precipită şi Nica se vede părăsită de iubitul ei, fapt care îi cauzează o traumă psihologică şi o face să se însingureze, ascunzînd secretul dragostei sale neîmpărtăşite chiar şi de părinţi.
Deşi deziluziile în dragoste nu sunt un subiect singular abordat în literatura noastră, impresionează mai cu seamă imaginea vie a acestui personaj, care, cum am subliniat mai sus, este prototipul prozatoarei şi rămîne a fi cel mai expresiv ilustrat în opera sa. Ţinem să reafirmăm ideea că Nica nu este un personaj fictiv, menit să reprezinte doar o imagine psihologică abstractă, ci exprimă exact starea interioară a autoarei. Acest enigmatic şi, totodată, atît de veridic personaj nu figurează doar în cărţi, ci îşi află locaşul în chiar sufletul creatorului. De altfel, L. Istrati, ajunsă la maturitate artistică, avea să spună într-un interviu: “Deşi am încărunţit, în forul meu interior sunt mereu naivă… Mai cred în nişte lucruri pe care le-am deprins de la părinţi: cele zece porunci, de care nu mă pot dispensa, uneori poate împotriva propriei voinţe, căci aş vrea şi eu să mă simt cîteodată în adăpost. Dar nu o pot face din datul meu interior. Îmi joacă festa şi structura caracterului, pentru că una e să cunoşti mult, să deţii o informaţie, dar caracterul tău, incifrat într-un anumit cod genetic, să nu permită să aplici cunoştinţele. Pot să fac uneori gesturi care puţin că nu sunt calculate, dar ştiu bine că sunt şi riscante pentru ziua mea de mîine, le fac fără a mă gîndi la consecinţe. Nu mă răzbun, nu sunt ranchiunoasă, dar se crează uneori asemnea situaţii cînd nu pot rezista să nu dau replica. De obicei replica îmi joacă festa…” (Nelly Harabara, “Cred că e vorba în primul rînd de curajul de a trăi”, rev.“Columna”, nr.1, 1992).
Aprigă luptătoare pentru trezirea conştiinţei naţionale în Basarabia anilor ‘90, L. Istrati a ocupat o perioadă de timp postul de director al Muzeului Republican de Literatură “Dimitrie Cantemir”(1988-1990), apoi a fost aleasă deputat în două legislaturi ale Parlamentului de la Chişinău (1990-1997) şi preşedintă a Ligii Democrat-Creştine a Femeilor din Moldova (1993-1997). De la înalta tribună a Parlamentului a suţinut că românii-basarabeni nu pot fi învinuiţi pentru iluziile create în timpul totalitarismului, ori acestea sunt adecvate statutului lor cultural, social şi genetic de victimă a imperiului. Efectul deznaţionalizării forţate la care au fost supuşi se cere a fi redus printr-un efort constant de deschidere spre cultura română. Iată de ce a şi scris biografia romanţată a celor zece ani de viaţă din tinereţea lui Ştefan cel Mare, inspirată fiind de operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu şi Marin Preda, mari scriitori români care au fost preocupaţi de portretizarea literară a domnitorului Moldovei şi de reflectarea epocii în care a trăit. Ideea a fost subliniată cu pertinenţă şi de M. Cimpoi în a sa “Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, care notează că “Prin debutul care a scandalizat autorităţile şi prin proza de mai tîrziu, de asemenea contestată, fiindcă aducea în prim-plan figura voievodului Ştefan cel Mare, simbol al renaşterii naţionale, Lidia Istrati (…) are un dar incontestabil de povestitoare, care surprinde oamenii la răscruce, “subt vremi” şi legi” (Editura Arc, 1997).
Asemenea poetului Liviu Damian, care a semnat poemul istoric “Cavaleria de Lăpuşna”, vizînd şi el personalitatea eminentă a lui Ştefan cel Mare, prozatoarea redă chipul luminos al domnitorului, utilizînd o tehnică narativă de factură romantică. Romanul apare abia în anul 1987, fiind în parte un veritabil document istoric, bazat pe date şi evenimente reale cu evidente implicaţii în politica şi cultura vremii. După cum a recunoscut şi autoarea, scrierea romanului este rodul mai multor lecturi şi investigaţii istorice. Imboldul de a realiza lucrarea a pornit de la o fireasca întrebare: de ce numele lui Ştefan ce Mare era ocolit de istoricii şi oamenii de artă ai vremii, de parcă acesta nici nu ar fi existat în istoria naţiunii noastre?
Primele date despre domnitor i-au fost transmise încă din copilărie de bunelul după tată, Spiridon. De regulă, acesta îi povestea despre viaţa domnitorului seara, înainte de culcare. A mai aflat cîte ceva de la tatăl ei, care absolvise patru clase româneşti. Acesta făcea mai întîi nişte improvizaţii, inspirate din povestirile lui Ion Creangă, apoi trecea la depănarea istorioarelor despre Ştefan cel Mare, legende despre mama domnitorului şi bătăliile la care a participat. Cunoştinţele acumulate din curiozitate copilărească le-a purtat în memorie peste ani, astfel că nu a fost întîmplătoare scrierea romanului. Poate că dorinţa de a scrie o carte cu un asemenea subiect să fi fost şi un imbold divin. Volumul “Ştefan ce Mare” de Nicolae Iorga a făcut-o să perceapă în profunzime viaţa voevodului. Dacă Mihail Sadoveanu l-a transformat pe Ştefan cel Mare într-un personaj literar în romanul “Fraţii Jderi”, prozatoarea şi-a propus să “reînvie” fiinţa domnitorului, să o aducă în actualitate, utilizînd cu iscusinţă propriile unelte scriitoriceşti. Iată de ce chipul domnitorului este practic confundat cu cel al străbuneilor noştri, autoarea recunoscînd că l-a întrezărit în chipul bunelului pe linie maternă, care se aseamănă în parte şi cu portretul descris de cronicarul Grigore Ureche. Unii critici literari i-au imputat chiar că, din dorinţa de a contura imaginea propriului domnitor, l-ar fi făcut prea neaoş, aproape ţăran. Cu toată turnura romanţată a chipului domnitorului, autoarea a reuşit să redea atmosfera acelei epoci şi, astfel, să exprime în mare adevărul istoric.
Un vis al prozatoarei era să mai scrie un roman despre Ştefan cel Mare, cu titlul “Valea-Albă”, în care ar fi predominat ideea măreţiei domnitorului şi aspiraţiei sale de a face bine poporului, cum avea să se exprime într-un interviu: “Ştefan cel Mare a fost tot ce ne-am dori să fim noi” (Victor Dumbrăveanu, “Ani în faţa veşniciei”, rev. “Moldova”, nr 4-6, 1997).
Într-o recenzie scrisă în termeni apreciativi (“Duritatea adevărului”, “Literatura şi Arta”, martie 1987), Mihai Cimpoi considera romanul “Tot mai departe” a fi adevăratul debut al prozatoarei.
Volumul “Scara” (1990), oarecum trecut cu vederea de criticii literari, se axează pe acelaşi element autobiografic şi se constituie dintr-un amalgam de idei şi trăiri afective ale personajelor, venite din forţa unei viziuni artistice atotcuprinzătoare. Transpare aici acea tendinţă a spiritului modern spre umanizarea societăţii, graţie “trăirii adevărului” (“Totul este trăire”, Martin Heidegger) pe care l-a acordat supremul moment de democratizare a societăţii la începutul anilor ‘90. Nuvela “Scara”, care dă şi titlul cărţii, este o parabolă despre existenţa perenă a omului, pornit spre afirmarea propriilor idei şi împiedicat să le realizeze din cauza urii ce domină lumea. Moş Acridan, personajul central al nuvelei, face un gest mare şi foarte generos, punînd la dispoziţia oamenilor din sat scîndurile pe care şi le pregătise pentru sicriu. Scîndurile sînt folosite (în mod metaforic) pentru a construi o scară şi a uşura astfel urcuşul semenilor.
Bunătatea ţăranului nostru nu cunoaşte margini, acest caracter distinct al lui fiind pus în evidenţă de narator în profilarea personajelor din prozele “Viţelul de lut”, “Nu plînge, Nica!”, “Zambila” ş.a.
Spirit prin excelenţă polemic în reliefarea “fondului distructiv” din subconştientul uman, scriitoarea ţinteşte în răul social şi încearcă să-i deconspire laturile şi să elaboreze o filozofie a acestui “rău social”. Cînd nu reuşeşte să proiecteze disensiunile sociale în termeni filosofico-existenţiali, ea revine la ”forul interior”, exprimat, spre exemplu, de personajul principal din nuvela “Nevinovata inimă”, publicată în 1995 în cartea cu titlul omonim. În spatele naratorului se află aceiaşi Nică, marcată de gînduri şi sentimente diferite, care continuă să caute răspunsuri la multiplele întrebări pe care i le pune viaţa, rămasă fiind singură într-un oraş străin. Incertitudinea de care este cuprinsă şi nostalgia după anii trecuţi o fac să zică într-un moment: “Merg şi port în mine zilele trecute, gînduri trecute, visuri trecute, însă, de fapt, nu duc nimic, merg singură-singurică. Nimeni în oraşul acesta nu ştie cine-s, de unde am venit şi încotro plec, dacă plec undeva ori stau pe loc”.
Mediul citadin în care prozatoarea îşi transferă personajele nu este prielnic firii sale obişnuite cu romantismul rustic, “unde, scrie ea, miroase a busuioc răscopt şi a lobodă colbăită sub garduri”. Oroarea faţă de oraş este o stare de spirit des întâlnită la diferite personaje din proza românească şi universală. De acelaşi sentiment suferă personajul central din “Străinul” de Albert Camus sau cel din “Dansul păpuşilor” de Leonard Tuchilatu. Lucruri ciudate se întîmplă în jur şi personajele caută să se salveze din acea lume absconsă. Dacă la Camus şi Tuchilatu acestea nu se mai pot salva din “oraşul malefic” unde au fost plasate, pentru personajul central al L.Istrati mai există o speranţă în “inima cea nevinovată”.
Preocupată fiind de sfera subconştientului şi crezînd în capacitatea spiritului uman de a anticipa evenimentele şi, în acest mod, de a le influenţa pozitiv, L. Istrati scrie romanul “Goană după vînt” (1992), prin care tinde să exprime în esenţă posibilităţile omului de a înfrunta condiţia sa existenţială.
O altă Nică apare în centrul acţiunii acestui roman: ea polemizează cu personajele, dar mai ales cu Autorul, un alter-ego stăpîn pe sine şi pe situaţia din jur. Este interesant de urmărit cum fiecare dintre protagoniştii romanului vine să exprime un adevăr al său. Însăşi Autorul promovează un adevăr, o teză despe locul său priveligiat în raport cu personajele, dar pe parcurs îl aflăm plasat pe un plan secund în naraţiune, fiind pasiv în dialogurile dintre alte personaje sau, preluînd iniţiativa, dialogînd de la egal la egal cu personajele, impunîndu-şi punctul de vedere şi susţinînd că el, Autorul, le-a creat şi are a spune ultimul cuvînt.
Ingeniozitatea prozatoarei este demnă de remarcat. Spiritu-i novator caută să se apropie tot mai mult de modernitate, romanul fiind captivant prin dinamica desfăşurării evenimentelor şi prin efectul scenic pe care îl sugerează. Modernitatea romanului se explică şi prin factura lui psihologică, fiindcă aici îşi dau întîlnire “răul” cu “binele”, “urîtul” cu “frumosul”, “credinţa” cu “necredinţa”, categorii estetice destul de bine profilate în text. Interpunînd aceste categorii estetice, prozatoarea vrea să ne comunice că trăim într-o societate dezordonată, fără aspiraţii înalte, şi că doar credinţa în Dumnezeu ne va salva sufletele. Disputa dintre Dumnezeu şi Satan apare ca o firească dihotomie socială şi politică, dat fiind că timpul concret în care se desfăşoară acţiunile în roman ţine de perioada de după Perestroikă, cînd societatea era debusolată şi o bună parte din reprezentanţii ei nu credeau în Divinitate. Cum bine s-a putut observa, “Romanul Lidiei Istrati se vrea în fond o satiră usturătoare la adresa acestor “noi moldoveni”, pentru care transcendentul nu mai există nici aici (în lumea aceasta), nici dincolo (în lumea de apoi) (Iulian Ciocan, “Proza experimentală a Lidie Istrati”, Literatura română postbelică, Chişinău, 1998).
Cunoaşterea adevărului în esenţă este unica posibilitate a omenilor de a se apropia de Divinitate şi a se purifica spiritual. Putem conchide, deci, că prin starea de adevăr de care persistă în romanul “Goană după vînt”, sîntem chemaţi să ne apropiem de Adevărul suprem, perfect compatibil cu Divinitatea.
Romanul “Faşă dalbă de mătase”, rămas în manuscris după moartea autoarei, ca dealtfel şi un alt roman nefinisat cu titlul “Intercalare în spaţiul deformat”, reconfirmă ideea susţinută de majoritatea criticilor că în persoana L. Istrati am pierdut un mare prozator şi un reprezentant de seamă al spiritualităţii neamului romănesc. Ceea ce nu s-a conturat în critica literară sau, probabil, nu s-a reuşit să se determine pînă la capăt, a fost chipul ei frămîntat de chinurile existenţei diurne, suferinţa morală şi fizică cauzată de nedreptăţile ce aveau loc în societate. Soarta basarabeanului de rînd, a ţăranului simplu, punctată în timp şi în spaţiu, nu era doar unul din principalele subiecte pe care le-a abordat în cele mai memorabile proze, ci s-a transmis invariabil artistului, făcîndu-l să-şi trăiască opera cu maximă intensitate şi să-i imprime un spirit originar clar definit. Acel “spiritus loces” la care facem referinţă transpare plenar în acest roman revelator, ce are şi un titlul de asemenea semnificativ în sensul ataşamentului la spiritul originar basarabean, exprimat prin personaje, situaţii şi evenimente veritabile. De fapt, pentru paradigma basarabeană este caracteristic un asemenea magnetism al satului, al casei părinteşti şi al peisajelor rustice viu conturate.
Iată care este subiectul naraţiunii. Nicolae, unul din personajele centrale ale romanului “Faşă dalbă de mătase”, căzut prizonier la nemţi la începutul celui de al doilea Război Mondial şi dus împreună cu consăteanul său, Arhip Mocanu, într-un lagăr de filtrare la Dîmboviţa, caută cu insistenţă să se salveze din acest lagăr şi să se întoarcă în Basarabia sa natală, în satul unde era aşteptat de soţie şi fiică. Dramatismul situaţiei sale disperate scoate la iveală un şir de relaţii interumane importante sub aspect istoric, lingvistic şi cultural, care pot constitui un motiv serios de meditaţie pentru cititori. Preocupată fiind de acest subiect incitant, mai puţin reflectat în proza românescă postbelică din Basarabia, autoarea exprimă starea de fapt a românilor-basarabeni, marcaţi de sentimentul că participau involuntar la un război străin, aşa cum era străin şi românilor din Ţară, şi că istoria este nedreaptă cu neamul lor.
Manifest antirăzboinic, romanul suscită interes prin multiple şi extinse dialoguri între personaje, motivate desigur sub aspect structural şi conceptual. Modelul exemplar de dialog reprezintă un atu al prozatoarei şi, respectiv, o plăcere estetică pentru lector. De asemenea trezesc simpatie personajele secundare, colonelul român Mitu şi soţia sa Sirina, care sînt creionate cu deosebită măiestrie.
Stilul neorealist al prozei este dublat pe alocuri de descrieri abstracte şi interpretări de vise de sorginte psihaanalitică, jungiană, fapt care imprimă romanului conotaţii neobişnuite şi care permite ca în fondul lui ideatic să se conţină viziuni în stare să transcendeze lumea necunoscută a lucrurilor şi să o reveleze în acelaşi rînd. Aici se interferează imagini obscure de vis ale erei Paleozoice cu întîmplări groteşti din perioada comunist-sovietică, realizîndu-se astfel un tablou de o largă respiraţie expresionistă. Nicolae devine un personaj supus experimentului oniric, prozatoarea aruncînd punţi de legătură între realitate şi vis, între trecut, prezent şi viitor. Reflectată din asemenea perspectivă, viaţa personajului central este dependentă de diverse împrejurări, dar mai ales de rusul Starostin, pe care îl salvase cîndva din lagărul nemţilor şi care, la rîndul lui, nu îndrăzneşte să îl salveze din lagărul ruşilor, unde se întîlnesc întîmplător mai tîrziu. Să mai specificăm un detaliu foarte important la părerea noastră: rîndul de vers ce dă titlul romanului “Faşa dalbă de mătase” este preluat din folclorul naţional, simbolizînd puritatea sufletească a ţăranului basarabean, coraborată aici cu ideea de permanentizare a chipului insolit al Nicăi (mereu aceeaşi Nică!) – elemente constitutive pentru întreaga operă a prozatoarei.

Alexanxdru Cosmescu. Înveșmăntat în mantia-i de mentor

 

Alexanxdru Cozmescu. Înveșmăntat în mantia-i de mentor

 

Ajunși în anul comemorării centenarului scriitorului și traducătorului Alexandru Cosmescu (1922 – 1989), devine tot mai importantă studierea vieții si activității sale literare. Or timpul se scurge iremediabil, iar cei care la-u cunoscut și apreciat după meritele ce le-a avut în promovarea artei cuvântului scris, în special colegii de breaslă, au trecut - unii dintre ei - în neființă...

Iată și o carte de referință în acest sens ce poartă un titlu conotativ - ”Cu tot ce-a fost odată el” (Chișinău, ed. Universitas, 1992) - și presupune o investigație biobibliografică diversă, printre coatori figurănd nume emblematice ale culturii basarabene, cum ar fi Ion Ungureanu, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Alexandru Gromov, Serafim Saka ș.a.

Editat în urmă cu tocmai 30 de ani, probabil cu ocazia unei comemorări, scrierea sau, mai bine zis, scrierile per ansamblu desenează cu fiecare caz luat în parte și în mod retrospectiv portretul veridic al literatului, trădând pe ici-colo un soi de atașament sufletesc nedisimulat și neobișnuit al autorilor, o empatie firească și directă ce trece ca ”un fir de purpură și foc” de la reprezentanții generației lui Vasile Vasilache (”Mărturisiri pentru cei vii”) sau Alexandru Gromov (”Preceptul”) la mai tinerii scriitori pe atunci Claudia Partole (”Maiestrul ne veghează”” sau Nicolae Rusu (”La Cosmescu”).

Ceea ce transpare din aproape toate evocările cuprinse în carte și se impune astfel a fi reamarcat în primul rând e calitatea de mentor a lui Alexandru Cosmescu, pe care o manifesta necondiționat și fără echivoc cu diferite ocazii, modul personal de a descoperi noi talente printre tinerii autori și capacitatea de a le promova. Există si un poem în debutul cărții, semnat de Leonida Lari, unde autoarea zice: ”Suflet copil și visător,/Furat de timp, de toți și toate,/Credeai în harul tuturor/Și într-un spirit de dreptate.//...Și-n fiecare nou-venit/ Vedeai lumina, nu eresul,/Și te-ntrebai necontenit/ Poate acesta e alesul?..” . Supranumit ”sfătuitor cultural”, consulta tinerii pe unde se întîmpla să se afle, dar mai ales acasă, acolo unde unii din ei veneau chiar și după trecerea sa în neființă.

Personal i-am descoperit spiritul de exeget veritabil, dornic de a susține scriitorii tineri, parcurgând textele din cartea ”Sol. Fata Morgana” de Leonard Tuchilatu (ed. ”Crater”, București, 1995, ediție revăzută), unde semnează o prefață la capitolul proză, intitulată în mod semnificativ ”...Și Leonard Tuchilatu – Prozatorul sau Permanențele unei Solii”. Aici e pusă în prim-plan ideea de destin tragic, reliefată în opera autorului romanului ”Nea Nae”, care la rândul ei ”se constituie într-un destin”, afirmând că tânărul scriitor ”a trăit nu ca durată, ci ca sens, precum și, mai ales, a scris nu ca întindere, ci ca dimensiune – numai la acest mod”.

Pe tot parcursul vieții, Alexandru Cosmecu n-a încetat să scrie prefețe la cărți și să publice cronici literare prin ziarele și revistele vremii, dar a făcut-o discret, îmbinând cum a știut mai bine travaliul de literat și traducător cu cel de mentor exemplar, lucrări în care să ne putem regăsi ființa și identitatea națională. În arrhiva familiei sunt păstrate o duzină de procese verbale de la diverse întruniri ale echipelor editoriale din care a făcut parte, ce conțin avize și recomandări semnate de el la cărțile ce urmau să fie editate. Printre autorii care au avut ”norocul” să îi poarte girul se numără, pe lângă Nicolae Rusu și Claudia Partole, amintiți mai sus, Liviu Damian, Leonida Lari. Haralambie Moraru, Lidia Istrati, Victor Dumbrăveanu, Silvia Celac, Ion Iachim, Ion Diordiev, Viorel Mihail, Vlad Pascaru ș.a.

TĂRÂM / TIERRA (poezie, traducere în catalană de PERE BESSÓ)

 

TĂRÂM

 

Mereu va rămâne un alt tărâm

neexplorat de a ta respirație

 

Aerul cald îți intră pe gură

se ramifică în piept

 

Rădăcini se ivesc

pe locul pe care ai pășit

 

O cărarea duce spre poiană

unde vei face următorul popas

 

TERRA

 

Sempre restarà una altra terra
inexplorada per la teua respiració:

L’aire calent t’entra per la boca
es ramifica en el pit

brollen les arrels en el lloc per on s’ha passa,
des de la sendera que t’ha de dur

cap al clar de bosc on la teua ànima
farà la seua següent paradeta.

 

ANTITEZE

 

Pământuri cu mai multe orbite 

păsări care nu se opresc din zbor 

râuri ce curg prin albiile altor râuri 

drumuri ce nu se intersectează niciodată

tărâmuri acoperite de fum munți neîmblânziți-

țări fără popoare parinți proboziți de propriii lor copii 

baloane înălțându-se în spirală ispita paradisului pierdut

 

ANTÍTESI

Terres amb moltes òrbites
ocells que no deixen de volar
rius que corren pels llits d’altres rius
camins que mai no s’entrecreuen
-regions cobertes de fum, muntanyes salvatges-
països sense gent pares renyats pels seus propis fills
globus elevant-se en espiral la temptació del paradís perdut

 

POESIS
(în memoria lui Leonard Tuchilatu)

 

Cu poezia te îndepărtezi

de lume ca de urmele lăsate

 

Te scoli în zori și pare că visezi

un munte ce se mișcă sub zăpadă

 

O punte care iată a căzut

lăsând în aer arcul său romanic

 

Lumina ca într-un triptic tăcut

pogoară peste urbea nostră harnic

 

Chiar dacă vine Noul început

cu poezia deh(!) nu se pactează

 

Nu poți să pui trecutul la “trecut”

iar viitorul nu-i un pui de barză

 

Învață să privești fără să vezi

și caută cu ochii prin pustie

 

Cu poezia te îndepărtezi

ca cineva din urmă să îți vie 

POESIS
(en memòria de Leonard Tuchilatu)

Amb la poesia t’allunyes del món

com de les ombres deixades

Et lleves a l’alba i pareix que somies
una muntanya que es mou sota la neu

Un pont heus ací que ha caigut
deixant en l’aire el seu arc romànic

La llum com en un tríptic callat
descendeix a la nostra urbs faenera

Encara que vinga el Nou Començ
amb la poesia compte no es pacta

No pots criar el passat “en el passat”
i el futur no és un nadó de cigonya

Aprén a mirar sense veure
i busca amb els ulls pel desert

Amb la poesia t’allunyes
com algú que vinga darrere de tu

 

APOCALIPSĂ DE LUMINĂ

Într-o zi când se va stinge soarele
și ne vom trăi timpul fără lumină
va licări ceva în privirile oamenilor
ca la câini pisici și alte jivine

Se va acutiza și mirosul -spre bine(!)
la unii se va perfecționa și auzul-
așa că cineva va reuși dintr-odată
să se audă în sfârșit și pe sine

Cam acestea vor fi avantajele
dacă nu ținem cont de vegetație
care va dispărea cu discreție
lăsându-ne fără de respirație

APOCALIPSI DE LLUM

 

Quan un dia s’apagarà el sol
i viurem el nostre temps sense llum
quelcom titil·lara en les mirades dels homes
com en els gossos gats i altres animals

S’aguditzarà l’olor -per a bé(!)
alguns perfeccionaran l’oïda-
així que algú reixirà alguna vegada
a sentir-se al capdavall a sí mateix

Alguna cosa així seran els avantatges
si no tenim compte de la vegetació
que desapareixerà amb discreció
i ens deixarà sense respiració

 

PITECANTROPI

Nu există punct de pornire
nici altă punte de întoarcere

Treci pe aici de parcă ai merge
pe o pârtie înaltă de gelatină

Un pas în laturi și riști să aluneci
în vidul verde crescut pe la margini

Nici zeii hinduși nu se încumetară
să schimbe cumva direcția drumurilor

Urme abia detectabile arată
unde au dispărut pitecantropii

Stelele au fost desenate pe cer
pentru a le servi de busolă 

PITECANTROPS

No hi ha punt de partida
ni cap altre punt de tornada

Passes per ací com si marxares
per un camí alt de gelatina

Un pas als costats i risques de lliscar
en el buit verd crescut als marges

Ni els déus induïts no gosen canviar
de cap manera la direcció dels camins

Empremtes tot just detectables mostren
on han desaparegut els pitecantrops

Els estels han sigut dibuixats en el cel
per servir-los de brúixola

 

POARTĂ ÎN APĂ

Trecerea râului prin locuri tihnite
plutirea spre poarta aflată în apă
transcendarea golului încăput în ea
fixarea corpului în aceiași poziție
salvatoare a înotătorului imaginar
detașarea de realitate ca ultim
necesar instinct de supraviețuire -
reacție firească la tot ce e lumesc -
până atingi pământul cu mâinile
și atunci se întâmplă ceva cu tine
devii iarăși om făptură terestră 
trup din trupul cuiva nevăzut
interpretare exactă a chipului 
îngerului care te protejează

PORTA EN L’AIGUA

El pas del riu per llocs tranquils
la flotació cap a la porta trobada en l’aigua
la transcendència del buit encaixat en ella
la fixació del cos en la mateixa posició
natural per al nadador imaginari
la desafecció de la realitat com l’últim
necessari instint de supervivència -
la reacció natural a tot el que és del món -
fins a tocar la terra amb les mans
i llavors et passa alguna cosa
et fas individu, criatura terrestre
cos del cos d’algú invisible
representació exacta del rostre
de l’àngel que et protegeix

 

HALTĂ

(lui Carlos Salazar Gutiérrez, Salaguti)

 

Să nu mai cauți nimic e poate

ultima parte veritabilă a vieții

când drumurile se intersectează

într-un loc anumit la o haltă

pe pământurile cele înalte

apărute așa de prin adâncuri

ca formă rigidă de împotrivire

la vid la starea de inexistență

ce stă să ne stăpânească ființa

 

ALTO
(a Carlos Salazar Gutiérrez, Salaguti)
 
No buscar res és potser
l’última part veritable de la vida
quan els camins s’entrecreuen
en un lloc determinat en un alto
en les terres altes
aparegudes així de les profunditats
cap a una forma rígida de resistència
al buit a l’estat d’inexistència
que hi és per a dominar-nos l’ésser

 

VISE

 

Ceea din ce trebuie să facem un obicei

e să urcăm tolba viselor nocturne

în spatele unui melc obișnuit

ca să nu ne ducem prea departe

după poftele noastre

 

SOMNIS

Allò del que hem de fer un costum
és apujar l’alforja dels somnis de nit
darrere d’un caragol ordinari
per no anar massa lluny
darrere dels nostres afanys

 

POEMUL TĂCERII

 

Tacerea e sus aproape de cer

cel ce acoperă privirile noastre
cel ce frige vederile sparge timpanele

ne înfioară ființa cu fulger din nori

 

Nu stă la picioare unde mișună totul

cu efervescență de neînchipuit

și nici în lucrurile ce nu se mai mișcă

și nici în răcoarea cea a dimineții

 

Tăcere-i ceva ce trece pe alături

apucă pe drumurile întortocheate

cărări suprapuse peste rădăcini

ocolind vocile de pe costișă

 

Ea îți duce tiptil tot golul din piept

căutând să ajungă pe vârfuri de munte

acolo să-l umple cu aerul rece

departe de lumea impacientată

 

EL POEMA DEL SILENCI

El silenci és allà dalt a prop del cel
el que cobreix les nostres mirades
el que crema les visions trenca els timpans
ens estremeix l’ésser amb llamp de núvol

 

No és als peus, on tot formigueja

amb efervescència inimaginable

ni en les coses que ja no es mouen

ni en la frescor del matí

El silenci és quelcom que passa al costat

avança pels camins entortolligats

-viaranys superposats als arrels-

evitant les veus de l’abisme

Ell se’n du d’amagatotis tot el buit del pit

buscant arribar als cims de muntanya

per omplir-lo allà amb l’aire fred

lluny del món desinquietat

 

HAVUZ

 

Plimbare la pas pe aceleași alei

trecând printre spațiile verzi de prin parcuri 

singur sau atunci când ești în pereche 

repetând îmbrățișările cum ar bate din aripi 

două păsări ce se scaldă în apele unui havuz

 

ESTANY

Passeig al pas per les mateixes senderes
creuant pels espais verds dels parcs
-sols o quan som en parella- repetint
imaginàriament els abraços com si bateren ales
dos ocells que es banyen en les aigües de l’estany

POZE

 

Mereu ne trimitem unul altuia

pozele noastre bine asortate

măsură de protecție pentru cei

care nu vor să își vadă chipul

afectat de exigențele timpului

FOTOS

Sempre ens enviem l’un a l’altre
les nostres fotos ben reixides
mesura de protecció pels que
no volen que es veja el seu rostre
afectat per les exigències del temps

 

ASCEZĂ

 

Încape timpul într-o clipită

se scurge pe scări în ritm sacadat

 

O sută de ochi te-au văzut

niciunul nu a privit în interiorul tău

 

O sută de pași făcuți spre aceeași poartă

-drumurile nu au sens opus-

 

Urci pe un turn până în inima norilor

ca sinucigașul cu chip senin

 

ASCESI

 

Cap el temps en un instant
corre per les escales amb ritme sotragat

 

Cent ulls t’han vist però cap
no ha mirat en el teu interior

 

Cent passos cap a la mateixa porta
-els camins no tenen sentit contrari-

 

Puges una torre cap al cor dels núvols
com el suïcida de rostre calm

 

IATĂ DE CE

 

Soarele apune la asfințit

ca zâmbetul pe chipul unui poet

 

Toate drumurile duc în nicăieri

se împotmolesc undeva în vid

 

Masa cea goală își caută scaunele

lăsate la întâmplare în jur

 

O ultimă rază străpunge privirea

un sătuc dispare la orizont

 

Pământul respiră rar

cu toate pădurile deodată

 

Iată de ce apune soarele

ca să ne știe mai aproape de cer

 

HEUS ACÍ PER QUÈ

 

El sol es pon
com el somriure del rostre d’un poeta

 

Heus ací per què els camins no duen enlloc
en algun lloc s’entollen tots en el buit

Aquella taula buida busca les seues cadires
deixades de qualsevol manera al voltant

 

Un raig romàs al cel penetra la mirada
un poblet s’afona a l’abisme sota l’horitzó

Estranyament respira la terra
amb tots els boscos alhora

Heus per què cada vegada que es pon el sol
és per dur-nos a tots més a prop del cel

 

DRUM NEUMBLAT

 

În ochii tăi își dau întâlnire razele

fiecare zi e un pas spre paradisul pierdut

trec peste munți norii cu fruntea înaltă

se opresc pentru o clipă pe pisc

 

Urci sau cobori curge pe alături izvorul

iezii zglobii zburdă prin ierburile lor

stă încrustată o cruce pe cer prin coclauri

zace uitat drumul cel neumblat

 

CAMÍ INACCESSIBLE

 

Als teus ulls es donen cita els llamps
cada dia és un pas cap al paradís perdut
creuen els monts núvols amb el front alt
i s’aturen un moment al cim

 

Puges o baixes corre al costat de la font
àgils cabrits s’enjogassen en les seues herbes
s’ha empedreït una creu al cel pels deserts
jau abandonat el nostre camí inaccesible

 

ZIUA DE MÂINE

 

Liniștea e dincolo pe după pervaz
-așteaptă așa dimineața să vină-
viața trecută e și ea pe undeva
uitată ca o băutură tulbure
într-un pahar nebăut până la fund
lăsat poate pentru ziua de mâine

 

EL DIA DE DEMÀ

 

El silenci és més enllà darrere de l’esplandit-
espera que aquest matí arribe-
la vida pasada perdura en algun lloc
oblidada com una fosca beguda
en un got sense apurar fins al fons
deixat potser per al dia de demà

 

AMEBA COMUNĂ

 

Viața are vârstele ei perfect perceptibile

un fel de ramificație efervescentă

o filozofie pe care o trăim în afara trupului

și care dă fiori ori de câte ori ne dorim

să vedem frumosul făurit -fără să știm cum-

în fabricile de foc ale constelațiilor

câutări răsucite în spirală așa ca să ajungă

până dincolo de cea dintâi vietate unicelulară

-ameba comună

 

AMEBA COMUNA

 

La vida té les seues edats perfectament perceptibles

una mena de ramificació efervescent
una filosofia que vivim fora del cos
i que ens dóna escalfreds tantes vegades com volem
veure el bell forjat -sense saber com-
en les fàbriques de foc de les constel·lacions

pesos torts en espiral així per a arribar
més enllà de la primera vida unicel·lular
-l’ameba comuna

 

MESAJ

Drum drept ca o scară

pe care-au trecut frunzele

Rădăcini rămase în sol

vestigii ale unei păduri

O umbră ce crește 

căzută dinspre orizont

Cântec de chiriac rătăcit

sub o simplă petală

Mesaj cvasiinteligibil

venit din înalt

MISSATGE

 

Camí recte, com una escala
que han passat les fulles

 

Arrels que resten en terra
vestigis d’un bosc

 

Un camp de flors estés
com tot l’univers

 

Una ombra que creix
caiguda de l’horitzó

 

Cant de grill perdut
sota un simple pètal

Missatge quasi intel·ligible
vingut de dalt

 

PASO DOBLE

Există multe căi cunoscute de supraviețuire

și doar un unic număr norocos la loterie

 

lucrurile sunt de necontrolat vin de la sine

E o simplă coincidență între ce vine și ce pleacă

iar în cap încape orice călătorie ce ti-o dorești

 

cine face paso doble* știe că nu bate pasul pe loc

*”paso doble” - ritm de dans tradițional spaniol,

relaționat cu mișcările în doi pași ale matadorului 

PAS DOBLE

 

Hi ha moltes maneres conegudes de sobreviure
i només un unic número de la sort en la loto

les coses són incontrolades venen de si

 

És una simple coincidència entre el que ve i se’n va
i al cap encap qualsevol viatge que vulgueu

qui fa pas doble* sap que no passa de lloc

 

*”pas doble” - ritme de ball tradicional espanyol
relacionat amb els moviments en dos passos del matador

 

ANONIMAT

 

Dincolo de vid într-o altă zonă de inexistență

se-ntinde o fâșie lungă de anonimat

 

Muntele acela nu are un nume

e rocă arcuită acoperită cu lut

 

Umbre pe drum catarg pe o barcă

atrag privirile pentru un moment

 

Lucrurile toate-s întinse pe-o sfoară

sfârâie mucul unei lumânări

 

ANONIMAT

Enllà del buit en la inexistència
s’estén una tira llarga d’anonimat

Aquella muntanya no té nom
és roca arcada, coberta de fan

Ombres al camí –pal en una barca-
atrauen la mirada per un moment

Totes les coses s’han estés en una corda
sotraguen el moc d’una vela

 

LUCRURI
(“Imperfecțiunea e punctul culminant”/Yves Bonnefoy)

 

Lucrurile perfecte 

-fără de vreun cusur- sunt făcute

în fabricile de cărămidă ale omului

 

Celelalte lucruri par să fie

opere neterminate

 

COSES

(La imperfecció és al cim/Yves Bonnefoy)

 

Les coses perfectes
-sense defecte- es fan

en les fàbriques de rajoles de l’home

 

Les altres coses semblen ser
obres inacabade.

 

CÂMPIE

După atâta pădure -copaci noduroși-

vine și o câmpie să se întindă

o formă de șes unde ajung gândurile

dar nu fac grămadă plutesc pe o apă

până hăt în zare -fără valuri- vâslind

 

PLANA

Després de tant bosc -arbres nuosos-
arriba una plana que s’estén
una mena de pla on vénen els pensaments
però no s’amunteguen suren en l’aigua
a les envistes sense ones vogant

 

MAREA

 

Mereu se zbuciumă marea

pe acolo îți plimbi privirea

până nu o mai vezi

 

Pasări mici zboară în zare

pe deasupra valurilor

poate sunt ochii tăi (?)

 

EL MAR

 

Sempre s’agita el mar
allà passeges la teua mirada
fins que ai las ja no el veus

 

Ocells menuts volen a l’horitzó
per damunt de les ones
potser els teus ulls (?)

 

ALT LIMBAJ

 

Învățăm cuvintele pe silabe

-punem nume la lucruri-

până când se aude o voce

ce pare că le știe pe toate

un alt limbaj

-monolog interior

 

UN ALTRE LLENGUATGE

 

Aprenem les paraules sil·labejant

-donem el mateix nom a les coses-
fins que sentim una veu desconeguda
que sembla que les sàpia totes
un altre llenguatge

-monòleg interior

 

TIMP

 

Ceea ce face cu noi timpul

când nimeni nu se așteaptă

ne transformă pe rând în trecut

 

Nu lasă nici o poartă deschisă

pe care să se poată intra

nici un drum de întoarcere

 

Ne șterge numele de pe geam

și nu se aude scrâșnetul nesuferit

însă nu e nimic de partea cealaltă

 

Doar depărtarea își întinde apele

pe care abia de se vede un punct

aflat în perpetuuă nemișcare

 

TEMPS

 

El que fa amb nosaltres el temps
quan ningú no s’ho espera
ens transforma un darrere l’altre en passat

 

No deixa ni una porta oberta
per la que es puga entrar
ni un camí tan sols de tornada

 

Ens esborra el nom del cristall
i no se sent l’insofrible cruixit
encara que no hi haja res a l’altra part

 

Només el lluny estén les aigües
en què tot just es veu un punt
trobat en perpètua immobilitat

 

UMBRĂ

 

A trebuit sa alerg

ca sa ajung din urmă

umbra mea rătăcită pe străzi

a trebuit să trec peste o duzină

de alte umbre ca să mă scufund

dintr-odată în întunericul din ea

înghițit fiind acolo de colbul fin

de pe drum de pietrele din caldarâm

și alte artefacte aflate în cale

ținut la distanță de fugara

atât de subțirea mea umbră

 

OMBRA

 

Ha calgut córrer
per a arribar de darrere
a la meua ombra perduda pels carrers
ha calgut passar per una dotzena
d’altres ombres per a enfonsar-me
d’una vegada en la foscor dins d’ella
essent engolit allà per la pols fina
del camí per les pedres del paviment
i altres artefactes trobats en la via
tinguda a distància però de fuga
tanta subtilesa la meua ombra

 

ZAȚ

Când aștepți să fiarbă cafeaua

iar aceasta vai(!) dă în foc

tu apuci ibricul cu ambele mâini

cercând să salvezi ceea ce nu e

dar acolo -ca printr-un miracol-

rămân fire de zaț într-un lichid

pe care abia de îl sorbi printre dinți

atunci pronunți ceva necuviincios

ceva ce îți acoperă tot smalțul

suprafața vizibilă a dinților

 

LLAST

 

Quan esperes que el café bulla

però això ai(!) acaba en foc
tu agafes la cafetera amb les dues mans
tractant de salvar el que no és
però allà -com en un miracle-
resten filets de llast en un líquid
que tot just engoleixes entre dents
Llavors dius alguna inconveniència
quelcom que et cobreix tot l’esmalt
’la superficie visible de les dents’

 

VARIAȚIE

 

Desprins din clame și dus de vânt
poemul a ratat a sa destinație
dar a găsit altceva -ca variație-
s-a depărtat de pământ

VARIACÓ

 

Deslligat de les pinces i dut pel vent
el poema ha errat la seua destinació
però ha trobat una altra cosa -com a variació-
s’ha allunyat de terra

 

HORN

Fiecare are câte un mort în casă

alții au câte doi sau mai mulți

 

O cărare duce spre pajiștea arsă

pe care aleargă ghiduși niște miei

 

Ramul de cais nu se scutură

floarea îl face să pară mai greu

 

Se imbulzesc de zori albinele

și se cutremură pe el toate florile

 

Iată că i se așază un fluture

zboară se scutură în sus petale

 

De după draperii apar câteodată

chipuri cu forme abia deslușite

 

Pe sub pământ se aud rădăcini

cresc și troznesc la suprafață 

Grădinile coperite de ierburi

ascund acum mii de balauri

 

Fiecare are câte un mort în casă

alții au câte doi sau mai mulți

 

O suviţă de fum iese din hornul

unei case cu pereți năruiți

 

XEMENEIA

 

Cadascú té un mort a casa
altres en tenen dos o més

 

Un camí al prat cremat
en què corren alegrement alguns bens

 

El ram d’albercoc ja no es sacseja
la flor fa que li semble més difícil

 

S’arrauleixen a trenc d’alba les abelles
i s’hi tremolen totes les flors

 

Heus ací que s’hi posa una papallona
vola se sacseja damunt dels pètals

 

De darrere les cortines apareixen alguna volta
cares amb semblants ben poc distingits

 

Davall de la terra se sent com creixen
les arrels i s’enfilen a la superfície

 

Els jardins coberts d’herbes
amaguen ara milers de serps

 

Cadascú té un mort a casa
altres en tenen dos o més

 

Un fumada ix de la xemeneia
de cases amb murs envellits

 

CULOARE CARACTERISTICĂ

 

Când începi să scrii un poem
te scoli mai devreme dis-de-dimineață 

înainte de ivirea zorilor 

fără de cafea pe burta goală 

cu bărbia sprijinită în piept 

cum ar face oricare poet ce se respectă 

 

Nu cauți pe geam vreun punct de referință 

te fixezi doar pe foaia de hârtie 

o impui sa fie docilă un aluat tare 

o pâine gata plămădită 

cu formă și conținut cât de cât clar 

ce are o culoare caracteristică -rumenă

 

COLOR CARACTERÍSTIC

 

Quan comences a escriure un poema
t’alces més de matinet abans de trencar 

el dia sense café en l’estómac 

buit amb el mentó recolzat al pit

com faria qualsevol poeta que encara es respectara 

no busques en el cristall de la finestra 

 

Cap punt de referència en l’espai 

fixa’t només en la fulla de paper 

li imposes ser dòcil una massa enorme 

un pa llest fermentat

amb forma i contingut tant clar 

que ara color característic - rumen

 

COR

De ce cântă păsările
dis-de-dimineață
poate fiindcă mai apoi
alte/multe sunete
dau năvală

COR

 

Per què canten els ocells
de matinada
potser perquè de seguida
altres/molts sons
irrompen

 

FLORI

Cum se explică
oare de ce
florile fără de miros
țin mai mult (?)

 

FLORS

 

Com potser s’explica 

per què
les flors sense olor 

duren més (?)

 

PANGEA ULTIMA

 

Globul acesta pământesc 

rotit de mâinile mici ale piciului

care a aflat cam pe unde

și-au zidit aztecii piramidele

fără să știe că de fapt 

cele două americi 

s-au desprins/au făcut parte 

dintr-un unic continent - Pangea 

 

Oricine poate învăța acum

să țină în brațe țările toate

continente întregi să adune

să învârtă globul pământesc

pe un deget ca pe o minge -

Pangea Ultima revine

 

PANGEA ULTIMA

 

Aquest globus terraqui 
girat per les mans menudes de l’infant
que aprengué una mica on
bastiren els azteques les piràmides
sense saber que de fet
les dues amèriques
se separaren/formaven part
d’un únic continent - Pangea

Qualsevol pot aprendre ara
a tindre en braços tots els països
continents sencers per aconseguir
girar el globus terraqui
amb un dit com una pilota -
Pangea Última retorna

 

PARABOLĂ

 

Vecinii din bloc se văd rar -par niște vedenii-

diminețile se-ntrec să ducă la tomberon

resturile rămase din ziua de ieri

scot la plimbare un câine docil (dacă îl au)

femeile se machiază de zor (enervate)

bărbații lor orbecăiesc prin hol

așteptându-le să-și facă cu noblețe coafura

 

Fug apoi la serviciu o acoladă

cuprinde o grămadă de treburi perene

o trombă de aer călduț îi mână apoi acasă

un soi de adăpost temporar -un capăt de scară-

de unde se aude peste perete sau de prin tavan

cum vecinii se mai ceartă între ei (ca niște vedenii)

parabolă cu focarul ce-mprăștie punctele toate

 

PARABOLA

 

Veïns de la finca rarament es veuen –semblen visions-

els matins competeixen a dur al contenidor
les restes romases del dia anterior
trauen a passejar un gos dòcil (si en tenen)
les dones es maquillen febrilment (nervioses)
els seus homes van i venen pel vestíbul
esperant que es facen amb noblesa el pentinat

 

Fugen de seguida al servici -una acolada
que inclou un grapat de tasques perennes
una tromba d’aire calent els mana després a casa
una mena de refugi temporal - un final d’escala-
des d’on se sent per la paret o pel sostre
com els veïns es barallen entre ells (com algunes visions)
la paràbola del focus que s’adreça a tots els punts

 

CĂLĂTOR

 

Ziua vine pe neașteptate

te trezește o goarnă din văzduh

pedalezi de cu zori o bicicletă

dotată cu un lanț ruginit

proiectezi o călătorie prin neant

fără să știi unde te afli exact

te apleci în fața soarelui

aproape din obișnuință

-reflex condiționat gest genuin-

oprești la o stație mică de autobuz

urci pe bagaj un copil

apoi altul ți se urcă pe bara din față

faci împreună cu ei înconjurul lumii

ajungi acasă -mereu acasă-

chiar dacă ești (cred unii!)

cel mai neobosit călător

 

VIATGER

 

Inesperadament arriba el dia
et desperta una trompeta del cel 
pedaleges a l’alba marxes en una bicicleta

separada d’una cadena rovellada projectes

una viatge pel no-res sense saber

on et trobes exactament t’inclines

davant del sol quasibé de costum 
-reflex condicionat gest genuí- 
t’atures en una petita estació d’autobús

puges la maleta un infant darrere l’altre

se’t pugen en la barra davantera

fas junt amb ells la volta al món tornes a casa

-sempre a casa encara-
que sigues (ho creuen alguns!)

el viatger més imparable

 

RECEPTACUL

Așa apare forma altui poem

pată de cafea impregnată pe haina de școală

pește resemnat ce a uitat să și mai înoate
un nor acum orbitor -barcă nemișcată pe cer-
receptacul scanat după Sfânta treime

Scară rămasă fără de trepte
(step by step avansând în penumbră)
scurtcircuit care își aruncă scânteile înafară
pick-up învechit ce scoate sunete inteligibile
un bun electrofon înrudit cu unicornul

 

O balenă se aruncă la mal din nebunie
bunul comun îl împarte acum un împărat
cu chip demodat -lucru în sine-
sinagogă în care nu a mai intrat demult nimeni
"aceste șoapte ce vin de sub pământ" eutanasie

 

RECEPTACLE

Així apareix la forma d’un altre poema
taca de café impregnada a l’uniforme de l’escola
peix resignat que s’ha oblidat ja de nadar
un núvol ara encegador –barca que no es mou al cel
receptacle escannejat després de la Santíssima Trinitat

Escala romasa sense escalons
(step by step avançant en penombra)
curtcircuit que llança espurnes a fora
pick-up envellit que trau sons intel·ligibles
un bon electròfon emparentat amb l’unicorn

 

Una balena es llança al mal de follia
el bé comú l’imparteix ara un emperador
amb semblant demodé -fet en si mateix-
sinagoga on ningú no ha entrat ja des de fa temps
"aquests remors que vénen de sota la terra" eutanàsia

 

ORE

Au sucombat toate orele

puse dinainte de părintele tău

Dintr-o sută de frați numărați

nu a supraviețuit niciunul

O pasăre ți-a căzut pe umăr

mărul lui Newton a putrezit

ziua e searbădă fără de ore

un timp împietrit plin de licheni

 

HORES

 

Han sucumbit totes les hores
posades davant del teu pare

De cent germans comptats
cap no n’ha sobreviscut

 

Un ocell t’ha caigut a l’esquena
la poma de Newton s’ha pudrit

 

El dia és dessaborit sense hores
un temps empedreït ple de líquens

POEM CU SCAUNE

 

Când scaunele sunt de nerecunoscut 

uitate sau lăsate la întâmplare 

prin colțurile îndepărtate ale casei 

carii se întrec între ei fără încetare

încearcă a le sculpta cum pot mai bine 

iar cel mai iscusit dintre tâmplari 

face din ele piese de anticariat

aplică patina vremii

 

POEMA AMB CADIRES

 

Quan les cadires són irreconeixibles
oblidades o deixades a la intempèrie
pels racons més llunyans de la casa
els escarabats rivalitzen entre ells sense atur
tracten d’escolpir-les com millor poden
i el més expert dels fusters
en fa peces d’antiquari
aplica la pàtina del temps

 

EDEN

 

Pe ultimul drum
se merge de unul singur
sprijinit de o cârjă

 

Sângele urcă la cer
se scurge printre degete
până ajunge-n pământ

 

La marginea cerului
nu sunt cerșetori
stau la ușă bisericii

 

Cei ce trec pe aici
cred că vor reveni
lasă lucruri și rugi

 

EDÈN

 

A l’últim camí
marxa un tot sol
recolzat en una crossa

 

La sang puja al cel
corre pels dits
fins arribar a terra

 

A la vorera del cel
no hi ha captaires
m’assec a la porta de l’església

 

Els que passen per ací
crec que tornaran
deixa les coses i resa

 

COTOR

 

Nu căuta în cărțile străine

intră sub coperta albastră

pe ea stă scris sau se scrie

titlul cărții la care trudești

 

Tropăie din copite caii

cade din șea câte un călăreț

crapă prin părți creasta casei

ca și cotorul acestei cărți

 

LLOM

No busques en llibres estranys
entrar sota la coberta blava
hi és escrit o s’escriu
el títol del llibre que t’atuixega

Els trots de peüngles de cavall
cau de la muntura algun genet
trenca en parts la cresta de la casa
com el llom d’aquests llibres

 

OCHI

 

E ceață în jur

un cireș dă în floare

iau o parte din peisaj

o port în mine până pleznesc

ochii îmi sar din orbite

se rostogolesc pe jos

privesc de acolo

 

ULLS

Hi ha boira al voltant
un cirerer dóna en flor
faig part del paisatge
el porte en mi fins a florir
els ulls em salten de les òrbites
rodolen per terra
miren des d’allí

 

CHIP

 

Pe chipul pictat de ploaie

nu încape o altă culoare

Nici soarele nu poate fi șters

cu pensula gri de pe cer

 

S-au întunecat urmele

pe unde tu ai trecut

 

Se îmbulzesc umbrele

în culcușul rămas călduț

CARA

 

A la cara pintada per la pluja
no encabeix un altre color

 

Ni el sol no es pot esborrar
amb el pinzell gris al cel

 

S’han enfosquit les empremtes
per on tu has passat

 

S’amunteguen les ombres
al jaç encara calent

 

CRUCE 

 

Drumurile toate nu duc prea departe

se opresc într-un zid

 

Cade în râu ultimul strop de lumină

vin nevăzuți solii senili ai neantului

 

Rupte pe jos vreascuri din vârful copacului

mâine vor fi adunate ca lemn de foc

 

Când sfârșesc la capăt de drumuri se înfige

o cruce ce străjuise pe vârfuri de munți

CREU

 

Tots els camins no duen massa lluny
s’aturen contra un mur

 

Cau al riu l’última gota de llum

arriben invisibles missatgers senils del no-res

 

Rompudes avall branquetes de la copa de l’arbre
demà seran recollides com llenya de foc

 

Quan arribe al final del camí es clava
una creu que havia vetlat als cims de les muntanyes

 

POEMUL CU INIMĂ

 

Ni se ia pe rând rinichiul
un plămân parte din ficat
inima e ultima pe care o pierdem

 

Ni se pune la loc degetul inelar
brațul întreg rupt într-o luptă
inima e ultima ce o primim

 

Chiar și capul ne poate fi schimbat
iar transplantul de piele e intrat
în vasta istorie a incendiilor

 

Nimeni însă nu-și va putea însuși
chiar dacă îi va fi prelevată

inima resuscitată a altcuiva

 

EL POEMA AMB COR

 

Se’ns pren el ronyó successivament
un pulmó part del fetge
el cor és l’últim que perdem

 

Ens posem al lloc el dit anular
el braç sencer romput en una baralla
el cor és l’últim que rebem

 

És clar que el cap es pot bescanviar
i el transplantament de pell ha entrat
en la vasta història dels incendis

 

Ningú però no es podrà permetre
chiar dacă îi va fi prelevată

l’ànim ressuscitat d’un altre

 

PORTRET ÎNRĂMAT

 

Parte neatinsă a chipului

desprinsă parcă de trup

urcată colea pe o etajeră

 

Postament improvizat

pe care nu cresc ierburile

nu se îmbulzesc florile

 

Într-un con de lumină

ce-l formează razele

stă portretul înrămat

 

Pe stratul fin de praf

cineva și-a lăsat

amprentele degetelor

 

RETRAT EMMARCAT

 

La part intacta de la cara
com separada del cos
pujada per ací en un prestatge

 

Pedestal improvisat

en què no creixen les herbes

ni brollen les flors

 

En un con de llum

que formen els raigs

hi ha el retrat emmarcat

 

En la capa fina de pols

algú s’ha deixat

les empremtes dels dits

 

PLĂCERI

 

Intră în inimă un cântec uitat

un urlet de lup răsună

sub clar de lună

 

Vine o vreme când plăcerile

se prefac în praf de pușcă 

cu fitil Bickford

 

PLAERS

 

Entra en el cor una cançó oblidada
un udol de llop ressona
sota el clar de lluna

 

Arriba un temps que els plaers

es transformen en pólvora
amb metxa Bickford

 

NUMĂR EXACT

 

Cu o mână te sprijini de cort

să nu intri cumva în derivă

cu cealaltă legeni un mort

ca pe o enigmatică divă

 

Vizitat de un vis refulat

tot încerci să ghicești rostul zilei

și întorci la un număr exact

dintr-o carte filă cu filă

 

 

NÚMERO EXACTE

 

Amb una mà t’empares a la tenda
per no entrar si de cas a la deriva
amb l’altra bressoles un mort
com una enigmàtica diva

 

Visitat per un somni refusat
tractes d’endevinar el sentit del dia
i tornes al número exacte
de un llibre fulla a fulla

 

INGERI

 

Îngerii nu înjură niciodată

nu cerșesc și nu se ceartă

de la fărâmiturile de pâine și vinul

rămas de la masa bogaților

nu bagă în gură mai mult

decât pot mesteca de fapt

ei nici nu mănâncă

ci fac hulubași din miez de pâine

ni-i pun pe limbă atunci când ațipim

și astfel ne trezim plini de viață

ca să trăim încă o zi fără să ne fie frică

de fiarele ce umblă pe afară

 

ÀNGELS

 

Els àngels mai no juren

no pidolen ni demanen

pessigolles de pa i el vi

sobrant de la taula dels rics

no posen en la boca més

del que poden mastegar de veres

ells ni tan sols mengen

sinó que fan colomets de miques de pa

i ens els posen en la llengua quan ens adormim

i així ens despertem plens de vida

per a viure encara un dia sense por

de les feres que rondinegen a fora

 

RESPIRAȚIE

 

În foaia de staniol

învelești gustul pâinii

peștelui pescuit pe lac

i-ai împachetat doar mirosul

așa te pornești la drum

fără corpul din carne și oase

silabele unui cântec nemaiauzit

acompaniază scheletul din sare

respirația îți ajunge până la colț

ocolind casa de cleștar

câini de după gard neogoiți

grădină fără de fructe

cu pomii părăsiți de păsări

 

RESPIRACIÓ

 

En paper d’albal

emboliques el sabor del pa

del peix pescat a l’estany

i has embolcallat només l’olor

així te’n vas de viatge

sense el cos de carn i os

les sil·labes d’una cançó inaudita

acompanya l’esquelet de sal

la respiració t’aplega al límit

donant la volta a la casa de cristall

cans de darrere del clos vigilants

jardins sense fruits

amb arbres desproveïts d’ocells

 

TIMP DE PACE

Unul după altul dispar eroii de război 

sertarele devin cele mai mari depozite de medalii

rușii cu nemții se împacă de minune de câteva decenii

armele le stau aranjate frumos pe standurile de prin muzee

au amuțit tunurile canonadele se aud doar pe timp de furtună

tancurile și avioanele vechi de luptă ruginesc prin siberii

țiriecii cântă spre seară de prin tranșeele pline cu ierburi 

crescute până sus nalte cât un stat de om

copiii nu mai fac ora de militărie în școli

jocurile lor în aer liber nu includ arme automate din lemn

sau arcuri cu săgeți ascuțite făcute din stuf

purtarea praștiei la brâu poate fi calificată acum

drept delict îndreptat împotriva statului

iar strigătele de război se aud doar în vid

dincolo de orbita terestră

 

TEMPS DE PAU

Un darrere l’altre desapareixen els herois de guerra
els calaixos esdevenen els majors dipòsits de medalles
russes amb els teutons s’entenen de meravella durant alguns decennis
en ordre les armes han estat arranjades ben bé als estants dels museus
han emmudit els canons les canonades se senten només en temps de tempesta
els tancs i els vells avions de combat es rovellen pels siberians
de la vila canten a la nit damunt de les herbes

crescudes a les altes trinxeres com un estat humà
els nens ja no fan l’hora de milícia a les escoles
els seus jocs a l’aire lliure no inclouen armes automàtiques de fusta
o arcs i fletxes afilades fetes de joncs
portar la fona a la cintura pot ser qualificat ara

tot just delicte contra l’estat
i els crits de guerra només se senten en el buit
més enllà de l’òrbita terrestre

 

INELARUL
 
Pe unde oare să se fi ascuns sângele 
pare că nu mai curge prin vene
sunt gol ca butoiul lui Diogene
plutind în voia valurilor

Ieri la un control medical de rutină
mi s-au scos cu mare greu 
câteva picături amărâte din deget
și am conchis că nu există nimic acolo
nici măcar câteva grame

Atât de tare îmi strângea doctorița
falangele fragile ale inelarului
încât m-am simțit maltratat
și la un moment dat mi-a părut 
foarte și foarte rău 
după inelul de căsătorie
pe care mea culpa
nu îl port de o habă de vreme

Ar fi putut acum să ajute nițel
servind ca protecție

 

L’ANELL
 
On de veritat s'amaga la sang
sembla que ja no correga per les venes
estic buit com el barril de Diògenes
flotant a mercè de les ones

Ahir en un control mèdic de rutina
m’ha tret amb gran dificultat
algunes gotes amargues del dit
i he conclòs que allà no n’hi ha res
ni tan sols uns pocs grams

Tan fort m’estrenyia la doctora
la falange fràgil de l’anell
que m’he sentit maltractat
i en un moment donat m’ha semblat
fort, molt fort
després de l’anell de noces
que per culpa meua
no el porte des d’una vetlada de temps

Podia ara ajudar l’anell
servint com a protecció

 

UN FLUTURE

Zbura un fluture uriaș care iată
mi se așeză pe cămașa înflorată
de mătase

Ce o fi văzut el acolo sau poate
corpul întins printre ierburi
a atras mirifica creatura

Așteptai așa o habă de vreme să văd 

ce va face lepidoptera
însă mai nimic

A mimat un soi de odihnă divină
apoi s-au ridicat lent în văzduh
două aripi

NA PAPALLONA

Vola una papallona gran que heus ací
se’m posa en la camisa florida
de seda

Que ella haurà vist o potser
el cos estès a l’herba haja
atret la mirífica criatura

Has esperat així una mica de temps a veure
el que faria la lepidòptera
però res més

Ha imitat una mena de repòs diví
després ha aixecat lentament
dues ales al cel

 

ELUCUBRAȚIE
 
Azi fără foc și fără de lumina 
în casa cea din farmece și lut 
aici de azi se pare c-a apărut
un soi de ecuație divină
 
Ce-o să se-ntâmple peste-o săptămână
doar Dumnezeu mai poartă-n al său gând
aceea ce se scoate din pământ 

vrea în pământ să stea și să rămână

 

ELUCUBRACIÓ
 
Avui sense foc i sense llum
en la casa dels encants i fang
avui sembla que ací ha aparegut
una mena d’equació divina
 
Què passarà dins d’una setmana
només Déu al seu pensament ho porta
allò que breument surt de la terra
vol en la terra ser-hi i romandre

 

CETATE

Privesc în gol ochii întredeschiși ai aedului
doarme pe metereze ostașul cu trupul de lut
vine de sus ploaia cu pleata sa udă
frunzele par capuri pitice puse pe trunchi

Trece un car cu boii ce duc ceața în coarne
drumul e lac de mocirlă cu miros de mosc
s-a auzit sunetul stors din poarta cetății
intră carul cu boi trăgând după sine genunea

 

CIUTAT

Mire fixament els ulls entreoberts de l’aede
dorm als merlets el soldat amb el cos de fang
ve de dalt la pluja amb els seus cabells
les fulles semblen cabets posats als troncs

Passa un carro de bous que porten la boira a les banyes
el camí és un llac de llot amb olor de mesc
s’ha oït el so esgotat de la porta de la ciutat
entra el carro arrossegant darrere d’ell l’abisme

 

PAȘI
 
Nu e nimic doar drumul ce duce la cer
o umbra ușor te îndeamnă să mergi făr-să vrei

Încearcă și tu să fii să te știi mai aproape
de drumul cu vii și livezi urcate pe deal

Învață să zbori atunci când cerul te înalță
și cazi ca să poți întruna să mi te ridici

Oprește aici și-ai să vezi de ce mai e viață
acolo unde-un bătrân umblă pășește tiptil
 
PASSOS
 
No hi ha res només el camí que duu al cel
una suau ombra t’empenta a anar-hi sense voler

Tracta de ser el més a prop de tu que sàpies
del camí amb vinyes i horts cap al turó

Aprèn a volar quan el cel t’eleva
i caus per a poder sempre alçar-te per mi

Atura’t ací i veuràs per què encara hi ha vida
allà on un vell camina de puntetes
 

DEAL

E ziuă și e noapte mai departe
e drumul care duce spre tăcere
de-aici încolo nu mai e durere
o simplă înșiruire e de șoapte
de-aici încolo se oprește timpul
și nu se știe ce o să apară
nu urci și nici nu mai cobori Olimpul
te spală o apă gri ultima oară
se-ncolăcește în jurul tău un șarpe
se duce până-n cap de la picioare
nu e plăcut însă nici nu te doare
nu strigi ca cineva să mi te scape
e ceea ce se-ntâmplă când durerea
dispare brusc ca glonțul dintr-o armă
nu mai auzi când cineva te cheamă
lovești în gol și pierzi toată puterea
nici nu încerci să te trezești vreodată
în van se vaietă o vrăbiuța
pe vârf de deal dispare o căruță
în care ești urcat să dai o raită
 
PUJOL
 
És de dia i és de nit més lluny
és el camí que duu al silenci
d’ara endavant ja no hi ha dolor
una simple seqüència és de xiuxiueig
d’ara endavant el temps s’atura
i no se sap què apareixerà
no puges ni baixes ja l’Olimp
et renta una aigua grisa l’última vegada
s’enrotlla al teu voltant una serp
va fins al cap des dels peus
no és plaenter, però tampoc no et fa mal
no crides perquè algú se te m’escape
és el que passa quan el dolor
desapareix de sobte com la bala dins d’una arma
ja no sents quan algú et crida
colpeges en buit i perds tot el poder
no tractes de despertar mai
en va es queixa un teuladí al cim
del pujol desapareix un carretó
en que has pujat a fer una volta

 

NU SUNT NUME
 
Échame tierra y verás como floresco/
Aruncă-mi pământ și vedea-vei cum înfloresc
Frida Kahlo
 
Totul vine și pleacă-pleacă de aici
repetările au aceeași unică repercusiune
nu sunt nume care ar putea ceva cuceri
nu sunt nume
 
Jos cerul cu stelele sale purtate de vânt
brațele noastre abia de ating torțile lumii
nu sunt nume în jur ci o pădure uriașă de pin
nu sunt nume
 
Jocuri ale copiilor din mahala
cu mulți regi și cu doar o singură regină
nu sunt nume ci strigăte pițigăiate de pici
nu sunt nume
 
NO SÓC CAP NOM
 
Échame tierra y verás cómo florezco
Frida Kahlo
 
Tot va i ve d’ací a ací
les repeticions tenen la mateixa única repercusió
no sóc nom que poguera conquerir res
no sóc nom
 
Sota del cel amb les seues estrelles portades pel vent
els nostres braços a penes sí toquen torxes de llum
no sóc nom al voltant sinó una extensa pineda
no sóc nom
 
Els jocs dels infants del raval
amb molts reis i amb només una reina
no sóc nom, sinó crits estridents de nens
no sóc nom
 

POEZIE CU POZE
 
Cum faci să încapă pozele tale în poezie (?)

Le așezi grămăjoară una peste alta dar nu iese nimic

Nimicul se ițește iscoditor de sub fiecare din ele

Rezistă eroic nu dă nici cel mai mic pas înapoi

Se aruncă cu repeziciune la celălalt capăt al paginii

O face vastă acoperă îndată fața ei nevăzută

Se multiplică înzecit devine o gaură neagră

Devorează fără compasiune toate pozele

POESIA AMB FOTOS
 
Com fas per encabir les teues fotos en poesia (?)

Les amuntegues l’una damunt de l’altra, però no ix res

Res no s’entreveu furtivament de sota de cadascuna d’elles

Resisteixen heroicament no donen el menor pas enrere

Es llancen ràpidament a l’altre extrem de la pàgina

Un ample rostre cobreix de seguida la seua cara invisible

Es multiplica deu vegades esdevé un forat negre

Devora sense compassió totes les fotos

 

PARABELLUM

De prin adâncul inimii aduni pietre prețioase
nu pentru a le pune într-un muzeu

În portbagajul mașinii duci fiare sălbatice
pe care încerci să le îmblânzești

În casa ți s-au aciuat o sută de pirați rău famați
făcând din ea o barcă de luptă

Porți și tu o armă de foc pe un umăr
însă nu o folosești din lipsă de muniție

Când vei avea cartușe îndeajuns
o să însusesti arta ciudată a sinuciderii

PARABELLUM

Des del fons del cor reculls pedres precioses
no per posar-les en un museu

Al maleter del cotxe dus feres salvatges
que tractes de domesticar

A ta casa s’han aixoplugat un centenar de pirates infames
fent d’ella un vaixell de guerra

I portes una arma de foc a l’espatla
però no la fas servir per falta de munició

Quan tindràs suficients cartutxos
dominaràs l’estrany art del suïcidi

 

PĂPĂDII

Iubirile vechi se sting și ele
ating golul sferei de foc

Scapără flacăra din crucifix
iese printr-o fantă albastră

Îngălbenesc florile de după casă
se fac păpădii cu puf orbitor

Furnicile bătătoresc drumuri noi
spre patria lor de sub pământ

Orăcăiesc broaștele în oricare zi
însă în altă parte abia de se aud 

DENTS DE LLEÓ

També els vells amors s’estingeixen
abasten el buit de l’esfera de foc

Escapen de la flama del crucifix
ixen per una fenta blava

Engrogueixen les flors de darrere de casa
es fan dents de lleó amb plomall enlluernador

Les formigues baten nous camins
cap a la seua pàtria sota la terra

Criden com les granotes tots els dies
però en una altra part quasi no se les sent

 

ÎNGER CĂZUT
 
Intr-un timp absolut revolut
un vaiet veni de prin din vale
 
O fi fost al cuiva ce-și pierduse
îngerul și voia să-l întoarcă
 
Cerul era plin de cireșe amare
ca de o ploaie rămasă în nori
 
Sâmburi cădeau din ciocurile
celor câtorva ciori certărețe
 
Nu auzea nu vedea cireșul
acoperit până sus de frunze
 
Jos zăcea îngerul întins pe spate
capul pus era pe o moviliță
 
ÀNGEL CAIGUT
 
En un temps absolutament revoltat
un lament arribava de la vall
 
Seria d’algú que havia perdut
l’àngel i volia tornar-lo
 
El cel era ple de cireres amargues
com d’una pluja romasa als núvols
 
Les llavors caien del bec
d’alguns corbs batussers
 
No sentia no veia la cirera
coberta fins a dalt de fulles
 
A sota jaia l’àngel estès d’esquenes
el cap posat al damunt d’un monticle
 

ÎN ALTĂ VIAȚĂ
 
În altă viață nu e loc pentru nimicnicii de tot felul
 -potop de viclenii- izvodul lor îl vezi de departe
a fi un amestec pestilențial de impurități
 
În alta viață versul ți se varsă în cascadă
răsună neliniștitor ca o apă rece venită din munte
unde cel însetat învață arta de a sta în genunchi
 
În altă viața Zâna cea bună și Zâna cea rea
nu se învrăjbesc între ele ca în cele O mie și una de nopți
ci ca printr-o vrajă se contopesc
 
Iată-le aici în stânca pe care stau corbii cei certăreți
și își spun unul altuia "pre" limba lor moartă
povești din cele uitate de nepovestit
 
EN UNA ALTRA VIDA
 
En una altra vida no hi ha lloc per foteses de tota mena
–torrent d’astúcia- la seua font la veus
que es una barreja pestilent d’impuritats
 
En una altra vida el vers se’t vessa en cascada
ressona inquiet com l’aigua freda vinguda de la muntanya
on l’assedegat aprèn l’art de restar de genolls
 
En una altra vida la Fada bona i la Fada dolenta
no es barallen entre elles totes les Mil i una nits
sinó com en un encanteri es fusionen
 
Heu-les ací convertides en roca en què s’estan el corbs batussers
i es diuen els uns als altres "abans de" la seua llengua morta
contes dels oblidats de no contar

TROPIC

 

Descoperim părți din corpul femeii

de parcă am redescoperi americi

 

Căldurile care ne iau pe neașteptate

sunt asemenea celor din amazonia

 

Zborul sâcâitor al insectelor ne împinge

spre zonele nalte spre munți

 

Purtăm o armă cu fitil Bickford

din care au tras și conchistadorii

 

TRÒPIC

 

Descobrim parts del cos de dona

com si redescobrirem Amèrica

 

Les calors que ens prenen per sorpresa

són semblants a les de l’Amazònia

 

El molest vol dels insectes ens empeny

a les zones altes cap a les muntanyes

 

Portem un arma amb metxa de Bickford

amb que també dispararen els conquistadors

 

HAIKUS

 

***

În pas cadențat
totu-n jur se transformă
devine trecut
***

En pas cadent
tot al voltant canvia
es fa passat

 

***

Praful își are

perspectivele sale

ajunge oriunde

***

La pols manté
les seues perspectives
s’estén pertot

 

***

Frunzișul praful

se ridică în aer

haina vântului

 

***

La hojarasca

levantada del suelo

el traje del viento

 

***

Munți ce se mișcă

nori întinși ca o pânză

a unui păianjen

 

***

Muntanyes mòbils
núvols com teranyina
sense l’aranya

 

*traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

 

Andrei LANGA

 

Născut în anul 1965 (Mileşti, Republica Moldova). Licenţiat în Ziaristică şi Filologie română. Membru al USM (2001). Cărți editate: “Leonard Tuchilatu. Creaţie prin destin (micromonografie, București, 1996); “Pe când se vor trezi zeii” (poezie, Chișinău, 1999); “Expresionismul în poezia română: de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu” (critică literară, Chișinău, 2001); “Copacul călător” (poezie, București, 2007) /“El árbol viajero”, traducere în spaniolă, premiul revistei electronice “Katharsis”, 2008); “Mileştii Mari. O istorie rescrisă” (scriere istorico-documentară realizată în colaborare, Chișinău, 2010); Muzicianul mut (poezie, ediție bilingvă română-spaniolă, Barcelona, 2014); Halo (haiku, ediție trilingvă română-spaniolă-catalană, Valladolid, 2014); ”Portrete plutitoare” (poezie, Chișinău, 2018). Pe blog-ul personal (www.barometrubasarabean.blogspot.com) postează proprile creații literare și diverse traduceri din spaniolă în română și viceversa, colaborând cu mai mulți scriitori din Spania și Țările Americii Latine