„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

„Aici” sau „acolo”, „acolo” şi „aici”

Iată o dilema cu semnificaţie aproape hamletiană, în aburii căreia se sufocă zilnic mulţi dintre imigranţii noştri, acei ajunşi, printr-un joc al fatumului neiertător, la capătul puterii în a suporta, în parte sau la un loc, sentimentului înstrăinării, ruperea treptată şi chinuitoare de matrice, adică de rădăcinile care îi leagă în mod firesc (dacă încă îi mai leagă!) de baştină.
Îl vezi tot mai abătuţi, preocupaţi de varii probleme cotidiene, plecând „la muncă” sau venind poate de la „cumpărături”. Par a fi roboţi cu vene prin care este pompat sânge uman.
Imigrantul modern, acel care şi-a lăsat deja „cochilia” grea de emigrant, aflat de ceva timp într-o ţară străină, devine sau, mai exact, se transformâ treptat într-o clonă, parte integrantă a unei noi societăţi, prezenţa sa aici constituind deseori un subiect de polemică pentru politicienii autohtoni şi chiar oamenii de rând...
Dureros destin dacă nu ar avea şi un revers luminos, lipsit însă de coloratură romantică. Mai ales pe timpurile acestea de prelungită recesiune. Or, acel Eldorado visat sau, mai pe româneşte, multdoritul „pământ al făgăduinţei” capătă până la urmă formele lui reale, lipsite de sclipirile imaginarului fecund, prinzând omul în menghia cotidianului anost, ce are mai rar trăsături revelatoare. Aşa se face că un întreg continent se reduce până la dimensiunile unei peninsule, care, la rândul ei, capătă în timp configuraţia geografică a unei insule, apoi, încet-încet, ia forma abstractă a unei nave vaste, ce pluteşte în derivă pe valurile oceanului vorace...
Aclimatizare, dezaclimatizare – procese terifiante de viaţă prin care trece imigrantul - se suprapun reciproc din motivul firesc al plecărilor sale succesive spre locul de origine şi revenirile de acolo la habitatul ales, alcătuind în definitiv un mod frustrant de existenţă. Se trece deseori prin stări depresive acute şi, în final, se poate ajunge chiar la nesuferitul proces de depersonalizare sau la multmediatul acum „avatar”.
Punct şi de la capăt: salvarea o putem afla tot aici, în preajma noastră, individul din noi fiind obligat până la urmă să opteze – şi unii dintre imigranţi o fac cu mare plăcere – pentru o nouă identitate, una aferentă. Oricum, nu e ușor să mimezi fericirea.
Un individ ajuns într-o lume străină poate să şi dispară la un moment dat, deşi are destule şanse de supravieţuire. Asta depinde de cum va ateriza bolidul, de impactul său cu, să-i zicem, „terra incognita”. Nu e nici urmă de filozofie aici. E absolută realitate. Adică, debusolare continuă, orizont închis sau, în cel mai bun caz, împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Asta pentru „binele tuturor”, mai puţin al propriului eu.
Alegerea trebuie făcută până la urmă. Nu e loc pentru trişare. Nu există nici timp suficient. Doar se merge pe nisipuri mişcătoare. Step by step.
Valurile mării nu lasă urmele, mai mari sau mai mici, ca să se muleze. Le spală zgomotos în spatele nostru şi, în paralel şi fără ca să-i conştientzăm efectul, ne atrag spre adâncurile aproape uitate ale spaţiului acvatic, acolo unde se afla laboratorul vieţii pe pământ ...