„Tablete” contra uitării (I)

Amintirle (inclusiv cele scrise în stil crengian, adică cu reflecţii „din copilărie”) îşi au şi ele rostul lor. Asta pentru a tempera într-un fel galopul delirant al trecerii barbare a timpului, resimţite prin toate fibrele corpului de către toţi cei născuţi în aşa-zisul „secol al vitezelor”. Un asemenea antidot de esenţă eminamente umană, preluat din farmaciile ziaristicii moderne, te va ajuta cumva să lecuieşti plăgile devastatoare ale uitării, chiar dacă acestea din urmă nu se vor trata definitiv dat fiind şi modul caracteristic specimenilor noştri în a face abstracţie de, ca să le zicem aşa, tentaţiile timpul trecut şi de „a trăi cu prezentul” sau, în alte cazuri mai mult sau mai puţin fericite, de a savura aroma orizonturilor vagi ale viitorului luminos, cele ce (păzea!) pot cumula în subsidar un conţinut ideolgic fetid...
Iată un motiv salutabil care ne îndeamnă să revenim lă retrăirea evenimentelor din trecut, opunându-ne aşadar ideii efemerităţii vieţii umane. Acceptând din start natură lor dramatică sau umoristică şi recunoscând maximă lor importanţă pentru fiecare în parte, va trebui să le selectăm cu destulă migală din memoria personală sau poate că şi din cea colectivă, ca pe nişte componente utile salvării spiritului nostru însetat de veşnicie.

„Aleargă caii...”

Era în plină perioadă a mult-mediatei „perestroici” gorbacioviste. Imperiul sovietic se afla în agonie. Avionul cu destinaţia Barnaul făcu escala obligatorie pe aeroportul „Şeremetiev” din Moscova. De aici, achitând o contraplată mai mult simbolică de trei ruble sovietice, au urmat trei ore de călătorie cu autobuzul pe străzile întortochiate ale Moscovei, trecând în grabă pe lângă blocurile de studii ale Universităţii „Mihail Lomonosov”, apoi şoferul-ghid atenţionînd pe cei peste treizeci de studenţi-voluntari că au unica şansă să vadă pe geamurile „Icarus”-ului său nou-nouţ casa în care locuia Ala Pugaciova, marea cântăreaţă de estradă de origine rusă. Nimic deosebit – o casă-monolit, lucrată în stilul anilor postbelici, adică un soi de arhitectură arhaică de tip european, dublată fiind de elemente cu specific comunist, grandilocvent. După cele trei ore de plimbare obositoare, un semnal rutier indică brusc că urmează să se ajungă la „Vnukovo”, cel de al doilea mare aeroport al capitalei ruseşti, continuându-se apoi calea pe direcţia Barnaul, capitala regiunii Altai.
Spre regret, urbea asiatică a rămas ca şi nevăzută de către studenţii moldoveni, veniţi tocmai din „r.s.s.m.”(republica sovietică socialistă moldovenească), care aveau drept obiectiv construcţia a mai multor case de locuit în imediata apropiere a satului de baştină a regretatului scriitor şi actor rus Vasilii Şukşin. Drept loc de trai, doar pe perioada de o lună de ceva zile, atât cât prevedea contractul de lucru şi cât puteau să-şi permită sărmanii studenţi ca să muncească până să înceapă noul an de învăţământ, li s-a oferit sala de sport a şcolii din localitate – spaţiu suficient pentru fiecare dintre ei, însă eclipsat de o lipsă totală de minimă intimitate. Studenţii făceu parte dintr-un detaşament lărgit de studenţi de la Univeritatea de Stat din Moldova, distribuit în şapte grupuri compacte pe tot vastul teritoriu al romanticului ţinut Altai, ce se învecina la est cu R.P.Chineză, precum şi cu unele republici-surori asiatice ale defunctei „u.r.s.s”.
Animaţi de perspectiva de a face un ban suplimentar, studenţii au trecut imediat la treabă, deşi puţini dintre ei aveau cunoştinţe profunde în domeniul construcţiei caselor, printre ei numărându-se destui economişti, jurişti, ziarişti şi chiar chimişti. Zis şi făcut: au ridicat din temelii o casă, apoi a doua... La un moment dat, însă, materialele de construcţie s-au epuizat. Au fost nevoiţi să angajeze câţiva colegi la o fabrica de cărămidă din apropiere, căci ruşii nu se prea dădeau la munca, ci mai mult chiuleau. Pereţi zidiţi un pic cam strâmb – „Merge!”. Un metru la stânga şi altul la dreapta, ieşind din limitele proiectului original – nu e o problemă. Angajatorii nu păreau a fi nişte tipi pretenţioşi în a respecta exact proiectele de construcţie. Şi-apoi, îşi ziceau ei probabil în gând, cine ştie când vor mai găsi aşa tineri harnici şi... inventivi. Aveau destule motive să mediteze astfel, căci atunci când s-au terminat şi rezervele de ciment, moldovenii au găsit ieşirea din situaţie - lipind podurile caselor cu argilă. Lut s-a găsit din abundenţă, ca şi paiele necesare strânse de pe câmpurile de spicoase abia secerate. Dar cine să calce şi să prelucreze munţii de argilă vâscoasă? Boi precum ţin la casele lor unii ţărani moldoveni nu erau prin împejurimi, aşa că au decis sa calce lutul cu... ajutorul cailor. Cu puţin efort s-au găsit câteva gloabe mai docile din hergheliile de cai autohtoni şi lucrul a continuat deja într-un mod rustic, tradiţional. Asta până le-a apucat strechia pe sărmanele animale patrupede şi au apucat-o care şi încotro. Pentru a le găsi şi a le readuce din preeriele altaine s-a pierdut destul timp, nefericiţii cow-boy basarabeni călărind cu greu gloabele deşeuate pe unicul drum ce ducea spre sat şi scoţând scântei din asfaltul dur.