sâmbătă, 10 iulie 2021

Poem de Mauricio Alfredo Escribano*


 


***
afuera el sol ya no es mío
contra los vidrios del invierno
el cielo me reduce
no hay una persona
más entretenida que yo
mientras desaparezco
qué había que saber
después de todo
si saber tanto es tan poco
estoy desordenado
y porque pienso en voz alta
mi mujer cree que estoy loco
lo hago porque estoy rodeado
de labios que me escuchan y besan
mis palabras
yo apenas sé que estoy parado
en la cima de un resorte
que adentro el sol se oculta en mi piel
que llevo un sol para la noche

A mi querido amigo, Andrei Langa

***
afară-i un soare ce nu mai e al meu
prins între geamurile iernii
cerul mă face mai mic
nu există persoană
ocupată cu treburi ca mine
ajunsă iată la orizont
ce ar fi de știut
după atâta drum
ori a cunoaște multe e foarte puțin
sunt un haos total
și oare de ce gândesc în voce tare
soția crede că sunt nebun
fac asta fiindcă mă înconjoară
un șir de buze ce ascultă și îmi
sărută cuvintele
eu abia de stau pe un capăt de arc
și soarele îmi intră sub piele
și duc acest soare în noapte

*trad. din spaniolă de A.L. 

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu