POEZIA ÎN TRADUCERE
(spaniolă-română / română-spaniolă)
Poeme de autori români și de limbă
spaniolă
Selecție și traducere de Andrei LANGA
Invitat special - profesor
universitar Sergiu PAVLICENCO
***
/José HIERRO, Miguel de UNAMUNO,
Mauricio ESCRIBANO, André CRUCHAGA,
Antonio GAMONEDA, Octavio PAZ, Ana MUELA SOPEÑA, Pere BESSÓ, Alexandra
PIZARNIK, Gloria FUERTES, Gabriela MISTRAL, Héctor
BERENGUER/
***
/Mihai EMINESCU, Grigore VIERU,
Lucian BLAGA, Leonard TUCHILATU, Ion ȘTEFĂNESCU, Ion CRISTOFOR, Carmen SECERE,
Mircea V. CIOBANU, Margareta CURTESCU,
Dumitru Dan MAXIM, Ghenadie NICU, Eugen CIOCLEA/
Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Moldova, în cadrul MIERCURILOR LITERARE, anunță lansarea unei expoziții de poeme de autori români și de limbă spaniolă. Selecția și traducerea spaniolă-română / română-spaniolă sunt realizate de Andrei LANGA, doctor în filologie, cercetător științific superior la MNLMK. Invitat special - unul dintre cei mai avizați hispaniști din republică - Sergiu PAVLICENCO, profesor universitar, doctor habilitat în filologie la Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova. Manifestarea literar-artistică e și un gest de apreciere a poeziei de limbă spaniolă, în general, și a celei din Spania, în particular, țară care în data de 6 decembrie al fiecărui an își sărbătorește Ziua Constituției. Activitatea în sine va include referințe la procesul de traducere și la istoricul conceptului, pornind de la arhicunoscuta, vechea sintagmă ”tradutores, traidores”/„traducătorilor, trădători”. În acest context, autorul grupajului de „Poeme în traducere” își propune să puncteze traseul parcurs întru realizarea proiectului. Domnul profesor Sergiu PAVLICENCO va face o analiză succintă a poemelor autorilor selectați din perspectiva relaționării estetice a textului tradus cu cel original. Mai mult ca atât, recunoscut și ca un mare iubitor de folclor hispanic, dumnealui va interpreta câteva valoroase crâmpeie din muzica folclorică spaniolă.
Evenimentul va avea
loc miercuri, 7 decembrie 2022, ora 15.00, în Sala Roz a MNLMK, str. Alexei
Mateevici, nr. 79. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 16 decembrie
2022.
José HIERRO
(3.04.1922 – 21.11.2002, Madrid,
Spania)
ALEGRÍA
LLEGUÉ POR EL DOLOR A LA ALEGRÍA.
Supe por el dolor que el alma existe.
Por el dolor, allá en mi reino triste,
un misterioso sol amanecía.
Era alegría la mañana fría
y el viento loco y cálido que embiste.
(Alma que verdes primaveras viste
maravillosamente se rompía)
Así la siento más. Al cielo apunto
y me responde cuando le pregunto
con dolor tras dolor para mi herida.
Y mientras se ilumina mi cabeza
ruego por el que he sido en la tristeza
a las divinidades de la vida.
BUCURIE
DUREREA MI-A ADUS BUCURIE.
De suflet am aflat atunci când doare,
Iar din durere a răsărit un soare
În trista-mi, misterioasa împărăţie.
O bucurie-i frigul dimineţii
Şi vântul rece şi nebun ce bate.
(Simţeam cum sufletu-mi frumos se
zbate,
Deşi văzuse primăveri, verdeaţă).
Aşa o simt mai mult. Ochesc tot cerul
Şi când întreb răspunde cu-adevărul
Durerilor ce vin peste-a mea rană.
Şi-n timp ce capul mi-e străluminat
Mă rog pentru acel când trist am stat
De toate zeităţile mundane.
Mauricio ESCRIBANO
(1966, Santa Catalina, Argentina)
***
aún aquellos días
golpean mis corneas
regresan grises
con sus paredes de hospital
y esas hojas de otoño
igual que caramelos de sangre
que lame el viento
estabas sola
en una cama de hierro
escoltada por mi ausencia
y te ibas de mí
como todas las cosas
que yo ignoro
por temor a amarlas
***
acele zile și azi
îmi ating corneea
revin posomorâte
cu zidurile lor de
spital
și aceste frunze de
toamnă
ca niște caramele din
sânge
pe care le linge vântul
stăteai singură
pe un pat de metal
alături de absența mea
și mi te îndepărtai
ca toate lucrurile
pe care le ignor
din teamă să nu le
iubesc
Miguel de UNAMUNO
(29.09.1864 – 31.11.1936, Bilbao,
Spania)
LEER, LEER, LEER, VIVIR LA VIDA
Leer, leer, leer, vivir la vida
que otros soñaron.
Leer, leer, leer, el alma olvida
las cosas que pasaron.
Se quedan las que quedan, las ficciones,
las flores de la pluma,
las olas, las humanas creaciones,
el paso de la espuma.
Leer, leer, leer, ¿seré lectura
mañana también yo?
¿Seré mi creador, mi criatura,
seré lo que pasó?
SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ CITIȚI, SĂ
TRĂȚI VIAȚA
Să citiți, să citiți, să citiți,
viața să fie trăită
așa cum alții au visat.
Să citiți, să citiți, să citiți, sufletul
uită
lucrurile care s-au întâmplat.
Rămâne doar ceea ce mai este,
ficțiunile,
scrisul cu litere rotunJite,
valurile, creațiunile,
spuma ce a trecut pe aice.
Să citiți, să citiți, să citiți.
Fi-voi ca mâine
și eu o carte de citit?
Propriul creator, creația-mi ce
rămâne, -
ceea ce am trăit?
André
CRUCHAGA
(1957,
Chalatenango, El Salvador)
ANIMAL
HERIDO
La calle incomprensible con su horca
de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de
la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus
palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines
golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas
al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta
para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las
ingles?
Las horas del despojo nos salpican con
cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza
en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia
que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible
simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es
una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la
complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los
vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de
escaramuzas.)
Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido
en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los
ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en
bajorrelieve de aluminio.
FIARĂ RĂNITĂ
Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași peliculă de cinema în alb-neagră a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile ei aflate lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație la brâu?
Clipele posterioare ne împroașcă cu o oarecare precauție.
Învelită în mantia febrei, temperatura crește și nu dă înapoi,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă de primăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitate obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor și sechela lăsată de luptele fără de rost.)
Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochiul unei făclii aprinse
de furtună, a unui banc de pești rotindu-se în basorelief de aluminiu.
Antonio GAMONEDA
(30.05.1931, Oviedo, Spania)
ESTA LUZ
Yo estaré en tu pensamiento
No seré más que una sombra imprecisa
Habré existido en un instante
en que la alegría y la piedad ardían en tus ojos.
Pero también quiero permanecer desconocido en ti
Desconocido. Simplemente envuelto en tu felicidad.
Tu distraída en tu luz,
y yo apenas viviendo en ella.
Y así, imperceptiblemente amado,
esperar la desaparición
Aunque quizá estemos ya separados por un hilo de sombra
y cada uno este en su propia luz
y la mía es la que tu vas abandonando
LUMINA ACEASTA
Voi rămâne mereu în gândirea-ți
Nu voi fi decât o umbră voalată
Poate că o fi existat o clipă când
bucuria și pietatea îți luminau ochii.
Vreau însă să rămân necunoscut în tine
Necunoscut. Înfășurat în fericirea ta.
Tu acoperită de lumină,
iar eu abia de să încap în ea.
Și așa, iubit fără de speranță,
să-mi aștept sfârșitul.
Poate că deja suntem separați de un
fir de umbră
și fiecare e acoperit de propria
lumină
iar a mea e cea pe care tu o părăsești
Octavio PAZ
(31.03.1914 – 19.04.1998, Ciudad de
México, Mexic)
INTERIOR
Pensamientos en guerra
quieren romper mi frente
Por caminos de pájaros
avanza la escritura
La mano piensa en voz alta
una palabra llama a otra
En la hoja en que escribo
van y vienen los seres que veo
El libro y el cuaderno
repliegan las alas y reposan
Ya encendieron las lámparas
la hora se abre y cierra como un lecho
Con medias rojas y cara pálida
entran tú y la noche
INTERIOR
Gânduri rebele
caută să-mi străpungă fruntea
Pe urme de păsări
se înalță scriitura
Mâna gândește în voce tare
un cuvânt chiamă alt cuvânt
Pe foaia albă ce scriu
vin și pleacă ființe imaginare
Cartea și caietul
își strâng aripile si se odihnesc
Se aprind lumânările
orele se desfac și se închid una
câte una
În roși colanți și cu chip palid
intri tu și noaptea
(29.04.1936 – 25.09.1972,
Buenos-Aires, Argentina)
***
Mata su luz un fuego abandonado.
Sube su canto un pájaro enamorado.
Tantas criaturas ávidas en mi silencio
y esta pequeña lluvia que me acompaña.
***
Își stinge lumina un foc abandonat,
Urcă sus de tot cântecul o pasăre
îndrăgostită.
Atâtea făpturi hrăpărețe în
tăcerea-mi
Și astă ploaie măruntă ce mă
acompaniază.
(24.04.1061, Bilbao, Spania)
HABLAMOS DE LA LLUVIA
En la penumbra yacen nuestros besos
que cabalgan desnudos, sin heridas,
hacia el abismo último del mundo.
Más allá de la sombra está tu piel
que duerme ensimismada entre los
sueños,
esperando mi roce clandestino.
En hoteles suicidas yo te aguardo,
sabiendo que el amor es solo bruma,
utopía y quimera de otro tiempo.
Hablamos de la lluvia...
Jugamos a extraviar
las palabras durmientes en la arena.
Todo me habla de ti,
mientras persigo el alma de las
cosas.
Sobre la oscuridad de las aceras
habitan nuestros juegos en silencio
que avanzan sin temor, como
testigos
de esta década extraña
envuelta en la locura de lo ínfimo.
VORBIM DESPRE PLOAIE
În umbra deasă se sting
sărutările
ce aleargă dezgolite,
fără cicatrici,
spre abisul ultim al
lumii.
Alături de umbră e
pielea ta
ce se pierde întreagă
între visări,
așteptând atingerea mea
clandestină.
În case de sinucigaș te
aștept,
știind că dragostea e o
scânteiere,
utopie și himeră ale
altor vremuri.
Vorbim despre ploaie…
Ne jucăm în a ghici
cuvintele ațipite în
nisipuri.
Toate în jur pronunță
numele tău,
iar eu caut să aflu
sufletul lucrurilor.
În întunericul
trotuarelor
locuiesc în tăcere
șoaptele noastre
ce-și duc ecourile mai
departe,
ca martori ai acestor
vremuri
cuprinse de nebunia
infinitului.
Pere BESSÓ
(1951, Mislata, Valencia)
EL ROSTRO
DE LA SOLEDAD
Muslos
cerrados,
el ojo
veedor
flota hoy
en lago obscuro.
Es la
conciencia,
tiro de
piedra al lago,
trampa
del sueño.
ÎNFĂȚIȘAREA SINGURĂTĂȚII
Mușchi moleșiți.
ochiul de veghe
plutește acum în
lacul obscur.
E conștiința,
piatră aruncată în lac,
capcană a visului.
Gloria FUERTES
(28.07.1917 – 27.11.1998, Madrid,
Spania)
SALE CARO
SER POETA
Sale
caro, señores, ser poeta.
La gente va y se acuesta tan tranquila
-que después del trabajo da buen sueño-.
Trabajo como esclavo llego a casa,
me siento ante la mesa sin cocina,
me pongo a meditar lo que sucede.
La duda me acribilla todo espanta:
comienzo a ser comida por las sombras
las horas se me pasan sin bostezo
el dormir se me asusta se me huye
-escribiendo me da la madrugada-.
Y luego los amigos me organizan recitales,
a los que acudo y leo como tonta,
y la gente no sabe de esto nada.
Que me dejo la linfa en lo que escribo,
me caigo de la rama de la rima
asalto las trincheras de la angustia
me nombran su héroe los fantasmas,
me cuesta respirar cuando termino.
Sale caro
señores ser poeta.
E COMPLICAT SĂ FII POET
E complicat, domnilor, să fii poet.
Oamenii pleacă și adorm
liniștiți
-după o zi de muncă te trage
la somn-,
După o zi încărcată
ajung acasă,
masa la care mă așez e
fără bucate,
asta mă face să cad pe
gânduri.
Incertitudinea mă
cearcă, ciuruiește:
încep să devin un
aliment pentru umbre,
orele trec pe alături de
pleoape,
somnul se duce și mă
sperie
-scriu până mă prinde
dimineața-.
Prietenii îmi fac mai
apoi recitaluri,
cei la care ajung ca o
naivă,
iar oamenii nu se
dumeresc de asta.
Las urme de limfă în
ceea ce scriu,
ies din rama înflorată
și nu scriu în rimă,
atac tranșeele
suferinței,
devin eroul fantasmelor,
nu mai am aer când ajung
la final.
E complicat, domnilor,
să fii poet.
Gabriela MISTRAL
(07.04.1879 – 10.01.1957, Vacuña, Chile)
LA FLOR
DEL AIRE
Yo la
encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.
Y ella me dijo: "Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas."
Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.
Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.
Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: "Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera."
Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.
FLOAREA AERULUI
Am întâlnit-o în
destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.
Iar ea mi-a zis: „Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”
Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.
Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.
Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: „Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșiatice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”
Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.
Héctor BERENGUER
(1948, Santa Fe, Argentina)
POÉSIA
Manos que nos sostienen
alguien que alza nuestro cuerpo
como recién bajado de una cruz.
Solo es real la carne que has hecho tu alma,
solo el cuerpo que puedes donar a los lobos.
La rosa que dejaron una vez sobre tu pecho,
las pocas palabras que puedes arrebatar a la muerte.
La tierra entera es nuestra casa.
Los efímeros nombres que aún nos quedan
son nuestra morada.
La vida que al fin dejamos caer en el amor.
El resto es nada.
POEZIA...
Mâini ce ne susțin,
cineva care înalță corpul nostru
ca pe unul abia coborât de pe cruce.
E adevărată doar carnea din care ți
e făcută inima,
Doar corpul pe care îl poți dărui
lupilor.
Trandafirul lăsat cândva pe al tău
piept,
puținele cuvinte pe care le poți
smulge morții.
Pământul întreg e casa noastră.
Numele efemere ce ne mai rămân sunt
adăpost.
Viața care până la urmă se prelinge
în dragoste.
Restul nu e nimic.
Mihai EMINESCU
(15.01.1850 – 15.06.1889, Botoșani,
România)
ADIO
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!
Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!
Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!
ADIÓS
Desde hoy no voy a verte,
¡Te doy el último abrazo!
Procuraré evitarte
A mi paso.
Así que haz lo que quieras,
Ahora no me quejo
De que la más dulce entre las mujeres
Me deja.
No hay ningún motivo más,
Como en otros días,
Emborracharme y con chispas
De estrellas,
Cuando cubierto de escarchas,
Miraba entre las ramas
Y esperaba que te acerques
A las ventanas.
Oh, cuánto me alegraba
Por pasear así,
Cuando la luna nos miraba
¡Con gracia!
Cuando pedía en secreto,
La noche queriendo detener,
Que nunca se acabe esta,
¡Mujer!
Coger en su eterno paso
Aquellas dulces frases
Que son ahora solo un brazo
De recuerdos.
Porque si tengo que escuchar
Aquel frívolo aliento,
Ya me parece atemporal,
Un cuento.
Y si la luna va por tierra
Y temblará en lagos,
Parece que aquí se cierran
Los años.
Mis ojos de aquella noche
Ya no podrían mirarte más...
Así que te dejo sin reproches -
¡Adiós!
Grigore VIERU
(14.02.1935 – 18.01.2009,
Pererâta, România)
***
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau sa zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă -
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Ca n-ai avut niciodată copii.
***
Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo,
Así como alguien te echa una maldición,
Es decir, denunciando la luz.
¿Pero qué harías tú y cómo vivirías
Si tuvieses una madre y ella muriese,
¿Qué harías tú y qué pasaría
Si tuvieras unos hijos y ellos muriesen?
Nada tengo contigo, muerte,
Ni siquiera te odio, yo.
Puede ser que seas grande y yo tan pequeño,
Pero vivo solo desde mi existencia.
No tengo miedo, y nada de temor,
Solo compasión por ti,
Porque nunca has tenido una madre,
Porque nunca has tenido unos hijos.
Lucian BLAGA
(9.05.1885 – 06.05.1961, Lancrăm,
România))
SUFLETUL SATULUI
Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii
mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la
sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă
noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streșini de
paie,
ca un joc de iezi pe morminte
înalte.
EL ALMA DEL PUEBLO
Mi niña, pon tus manos sobre mis
rodillas.
Yo creo que la eternidad nació en el
pueblo.
Allí cualquier pensamiento es lento,
Y el corazón late raramente,
Y al parecer no golpea dentro del
pecho,
Sino en un sitio muy profundo de la
tierra.
Aquí se cura la sed de la redención
Y si te están sangrando los pies
Te sentarás encima de un fogón de
barro.
Mira, es tarde.
El alma del pueblo aletea alrededor,
Así como un aroma tímido de hierba
cortada,
Así como una caída del humo desde
los aleros de pajas,
Así como un juego de corderos sobre
las tumbas altas.
Leonard TUCHILATU
(10.11.1951 – 04.11.1975, Bursuceni,
Sângerei)
CEAS DE ARGINT
Mai am un ceas de argint
cu melodii.
Și amurgul acesta în sărăcie, năduf.
Mai sunt atât de mulți
cărora nu le pasă
dacă mai scrie cineva
vreun vers.
RELOJ DE PLATA
Todavía tengo un reloj de plata
lleno de melodías.
Y este anochecer de pobreza, sin aire.
Hay tanta gente
que vive su vida
sin querer saber si queda alguien
que todavía escribe versos.
Ion ȘTEFĂNESCU
(25.02.1964, Ștefănești, Căușeni)
CREP
Nu mai avea trup
era numai suflet
o pâine și el
o pâine din care copiii
hrănindu-se
rup ca păgânii
LUTO
Ya no tenía cuerpo
sino solo alma
que es un pan
un pan para los niños
que comiéndolo
lo parten como unos paganos
Ion CRISTOFOR
(22.04.1952, Geaca, România)
***
De la mare distanța
Te salut pe tine
Frumoasă ca floarea ce se deschide înaintea cutremurului.
Mai nebun decât oceanul
Ce vrea să învețe la scoală hieroglifele
Mai enigmatic decât un poem
Compus de un rege pe eșafod
Te supui surâsului ei de zeiră
Aflată-n exil.
O, sfâșierea de sine a oricărei clipe perfecte.
***
Desde lejos
Te mando un saludo
Bella como la flor que se abre antes
del terremoto.
Más loco que el océano
Que quiere estudiar los jeroglíficos
en el colegio
Más enigmático que un poema
Hecho por un rey antes de ser
guillotinado
Te tiene arrodillado su sonrisa de
reina
Que se encuentra en exilio
Ay, la autodestrucción de cada
perfecto momento.
Carmen SECERE
(20.01.1975, Târgoviște, România)
***
am întâlnit
oameni de piatră
oameni de aer
oameni de apă
și oameni de foc
numai la capătul puterilor
am întâlnit
îngeri
***
he encontrado
hombres de piedra
hombres de aíre
hombres de agua
y hombres de fuego
solo cuando llegue al
final
encuentraré
ángeles
Mircea V. CIOBANU
(29.04.1956, Petreni, Drochia)
***
... … … şi atunci toate cuvintele
s-au retras
s-au înghiţit (în sec) unele
pe altele… sughiţând…
s-au golit-găunoşit când le-au
părăsit sensurile şi semnificaţiile (o, aici e o
poveste întreagă!).
***
... ... ... y entonces
todas las palabras han retrocedido
se han tragado (en seco) unas
a otras... con hipos...
se han vaciado-agujereado cuando las han
dejado los significados y los
sentidos (sí, aquí hay
un cuento entero!)
Margareta CURTESCU
(22.09.1960, Hâncești, Fălești))
***
Uluită cobori în văile umede
sorbi roua de pe frunze
ca pe apa concavă
a morţii
afară paşii tăi însinguraţi
nu se mai aud
glasul tău în zadar te mai strigă
inima ta
abia de-şi mai caută pulsul
nu li te mai restituie nimeni
ai coborât în văile umede
ai gustat apa concavă
a morţii
cunoşti regula jocului
prinsă între clamele speranţei
***
Asombrada bajas por los valles
húmedos
absorbes el rocío desde las hojas
como al agua cóncava
de la muerte
fuera tus pasos solitarios
no se escuchan más
tu voz te llama en vano
tu corazón
casi no encuentra su pulso
nadie va a devolvértelo
has bajado por los valles húmedos
has probado el agua cóncava
de la muerte
ya sabes cuál es la jugada
cogida entre las abrazaderas de la esperanza
Dumitru Dan MAXIM
(09.02.1963, Drăsliceni, Criuleni)
PĂMÂNT (II)
Sonoră toamnă și vânt sonor,
Te lasă în taină cu jind și dor.
Hulubi perechi se-avântă spre nor,
Împart iubirea doi câte doi.
Și-n slavă, parcă, un cor domnesc,
Răsună lânced a dor ceresc.
Oglinzi din lacuri încremenesc
Și zilele sterpe nu mă iubesc.
-Sonoră toamnă și vânt ciobănesc,
Îmbracă Țara-n-veșmânt bărbătesc,
Iubirea să-mpart din sufletul meu,
Copiii să strige cu voci de zeu:
-Lăsați-l pe tata să zboare ușor
Lăsați-l pe tata încă-o zi în
pridvor.
Mormântul se sapă ca în granit,
De dragoste mare ce-a suferit.
Sonoră taină și gând sonor
Mă plânge nimeni și eu nu mor.
TIERRA (II)
Vibrante otoño y viento sonoro,
Te dejan solo, lleno de amor.
Palomas blancas están volando,
Entre las nubes comparten algo
De su cariño y un estribillo
Resuena lento por todo el cielo.
El lago brilla como un espejo,
Los días pasan, aquí me dejan.
-Vibrante otoño y viento fuerte,
Trae a mi tierra la nieve del Norte,
Para que mi alma pueda hablar
Y en este silencio escuchar:
-Deja a mi padre un día más,
Déjalo que se quede en casa.
La tierra cavada es como el granito
De tanto amor y sufrimiento.
Vibrante estancia, universo sonoro,
Nadie llora y yo no me muero.
Ghenadie NICU
(13.02.1963 – 19.08.2019,
Bălți)
PĂI DACĂ ÎȚI SPUN
păi dacă îţi spun acum ceva despre
mine
o sa-ţi vină a crede?
eu sunt un arbore uşor apretat
pot face expres
inventarul lucrurilor
am dom'ne această facultate
mirobolantă!
vine la mine zilnic un fel de
cucoană
coborâm vertiginos în serpentine
ea are puterea flauşului
şi în tăcerea ei extatică
se topesc munţi de zahăr
cu vorba lui nea Vasile
zilele trec cu găteli şi mirodenii
ceată apasă pe geam
şi tot înaintam spre o poantă
inenarabilă...
pues si te
digo
¿pues si te
digo algo sobre mí
vas a
creerme?
yo soy un
eje poco apretado
puedo hacer
expresamente
el
inventario de las cosas
¡tengo
señores esta facultad
extraordinaria!
me visita
diariamente una extraña
señora
nos bajamos
rápidamente en serpentinas
ella posee
la fuerza de la pluma
y en su
extático silencio
se funden montañas
de azúcar
así como se expresa tío Vasile
pasamos los
días con comidas y condimentos
la niebla
aprieta el cristal de la ventana
y seguimos
así hacia al final de un cuento
imposible de
narrar…
Eugen CIOCLEA
(04.08.1948 – 10.10.2013,
Druța, Râșcani)
FRAGMENT 21/3
Aseară
după ce-am terminat de citit amintiri(le)...
lui C.G.Jung
am avut un vis zăpăcit
şi-am sărit brusc
din somn,
transpirat.
Treaba se întâmpla la Ambasada Română
din Republica Moldova,
altfel zis
Basarabia.
Un ostaş din garda de pază s-a sinucis,
împuşcându-se de-a-dreptul în cap,
reuşind înainte de asta
să-mi lase-o
ţidulă:
M-am plicitisit.
Oare cât o să stau
mai parşiv decât astăzi
la poarta
propriei
ţări?
FRAGMENTO 21/3
Ayer por la tarde
después de leer las memorias…
de C.G.Jung
tuve una visión loca
y salté de repente
desde mi sueño,
sudoroso.
La cosa sucedió en la Embajada de Rumanía
en la República Moldova,
es decir
Basarabia.
Un soldado de la guardia de seguridad se había suicidado,
disparándose un tiro en la cabeza,
logrando antes del suceso
dejarme
un billete:
Me he aburrido.
¿Por cuánto tiempo voy a estar
tan despreciable como hoy
en la entrada
de la propia
patria?
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu