Nu putem afirma cu
certitudine când și cum a apărut arta de a traduce. Reprezentată de acei „traduttores, traditores!”
- ca să amintim în acest context de arhicunoscuta expresie veche -, sau ”tradutores,
traidores” în spaniolă, sau „traducătorilor, trădători” în varianta română, încă
de la începuturi sintagma propriu-zisă era asociată cu trama trădării. În
prezent se impune și e general acceptată o altă formă de reproducere a unui
text tradus din altă limbă, impregnată fiind de tenta fidelității celui ce
practică sau are harul acestui gen de scriitură. Doar omogenitatea și unitatea
estetică a textului original cu cel al traducerii, după cum scrie Georges
Mounin în cartea sa „Les belles infideles”, poate conduce la succesul final al supranumiților
„scriitori traducători”. Aici autorul mai adaugă ca necesare, privită din
unghiul limbii, respectarea stilului și a tonalității ireductibile...
Sunt încă multe lucruri
de adăugat la capitolul teoretizării ideii de artă a traducerii, ne vom axa
însă pe o experiență personală în încercarea de a recepta și a da formă și
conținut unor poeme concrete, aparținând deasemenea unor poeți concreți, români
și de limbă spaniolă. De fapt, asta constituie motivul și, odată cu el,
prilejul de a aduce în fața domniilor voastre traducerile unor poeme din
spaniolă în română și viceversa, pe care vi le propunem în cadrul unei inițiative
de promovare a poeziei spaniole cu motoul „Poezia în traducere”, desfășurată în
Sala Roz a Muzeului Național de Literatură Română „Mihail Kogălniceanu” .
Despre trierea
autorilor și a poemelor lor incluse în lista de afiș se poate zice din start că
s-a făcut ținând cont de anumite preferințe personale, ce țin implicit de
aplicarea principiului valoric la toate cele 24 de texte bilingve, câte 12 de fiecare
parte, în ambele variante de traducere: spaniolă-română și română-spaniolă. Dat
fiind complexitatea acestei arte vechi, când ne referim la poezie cu elementele
ei constitutive de factură abstractă, ce se sprijină în temei pe idei, dar și
pe limbaj, s-a optat pentru o interpretare veridică a lor, nicidecum pe o
traducere mot a mot.
Mai întâi de toate să
facem un scurt istoric și să punctăm acel parcurs realizat în ideea de a traduce poezie. Experiența în
sine își are începuturile de prin anii 2008-2009, când participasem cu
propriile poezii traduse în spaniolă la un forum poetic supranumit ”Poesia Pura”, condusă la vremea aceea de un cunoscutul poet spaniol Carlos Valverde. Primele
încercări timide de a fi acceptat să public pe forum, unde participau nume mari
de poeți din spațiul lumii latine, au dat rod, căci am fost observat și susținut
de chiar administratorul lui. Mai apoi au apărut alți câțiva admiratori, care
îmi și corectau pe ici-colo erorile de scriere. Așa am cunoscut-o în mod
virtual pe Rosa Buk, o mare poetă argentiniană, care s-a stins din viață de
timpuriu, dar și pe alte poete spaniole: Ana Muela Sopeña (Bilbao), Sagraio
Hernandes (Zaragoza) și Mercedes Ridoci (Madrid), cu care mai întreținem
relația de amiciție și până în prezent.
A mai existat și o
altă experiență aparte, ce m-a determinat să continui în a mă perfecționa în
arta traducerii. În anul 2008, mi-am tradus în spaniolă poemele din cartea
„Copacul călător” și - spre marea mea surprindere – mi s-a acordat premiul revistei electronice „Katharsis”. Omul care însă m-a impulsionat în mod decisiv ca să
traduc poeme din spaniolă în română și viceversa a fost profesorul valencian
Pere Bessó, un mare îndrăgostit de limba și
cultura română în general. Poate și datorită lui pe blogul personal, deschis în
2009, au apărut tot mai multe poeme traduse din spaniolă, publicând totodată și
parte din traducerile sale din română în catalană sau spaniolă. Uneori chiar îmi
cerea să îi sugerez noi și buni autori din tot spațiul românesc, pentru ca sa
le traducă poemele... Colaborarea cu el nu a încetat mai mulți ani la rând,
acumulând pe parcurs sute de opere poetice traduse din autori din Spania și din
Țările Americii Latine. Iată de ce de la José
Hierro la Miguel de Unamuno, ori de la Octavio Paz la Gabriela Mistral pare a
fi o cale scurtă, fiindcă s-a lucrat cu poezie adevărată, căutând să luam ca bază principiul
fenomenologic heideggerian ce afirmă că „totul e trăire”.
Lista poeților
traduși din spaniolă nu se termină aici, incluzând poemele Leticiiei Garriga din Mexic, căreia i-am
tradus în română o carte intitulată ”Tambor de agua” (Tambur de apă), editată
în anul 2012 în țara sa natală. O altă carte tradusă aparține poetului spaniol José
Antonio Fernández Sánchez, intitulată fiind ”Nada” (Nimic) și tipărită de Alberto
Lazaro-Tinautla la editura ”carmina en minima re” din Barcelona (2013), unde mi
s-a editat un volum elcătuit din șapte poeme „Muzicianul mut”. Să mai adăugăm
la acest capitol volumul ”Cuaderno de ceniza” (Caietul de cenușă), tradus în
colaborare, editat deasemenea în anul 2013 și semnat de un mare poet din San
Salvador, André Cruchaga.
Traducerile din limba
română în spaniolă au avut ca reper o punte arcuită, ce traversează torentul lirico-modernist
de la Lucian Blaga la Leonard Tuchilatu, sau, mai recent, de la Ion Cristofor
la Margareta Curtescu. Poeziie alese se pretează unor gusturi estetice
personale, dar se adresează cercului larg de cititori. Ne-am fixat atenția pe
poeme emblematice, cum a r fi „Sufletul satului” de Lucian Blaga sau „Nu am,
moarte, cu tine nimic” de Grigore Vieru. Nu s-a trecut cu vederea poeții
talentați, lăsați cumva în umbră de critica literară, ca Leonard Tuchilatu, Eugen
Cioclea, Dumitru Dan Maxim sau Ion Ștefănescu...
Deși alese în mod
aleatoriu, poemele ce se propun spre lecturare au și o interacțiune simpatetică,
inclusiv putem descoperi similitudini între autorii de ambele limbi, cum ar fi,
spre exemplu, José Hierro și Lucian Blaga. ”Cántabro” prin adopție, José
Hierro s-a născut în anul 1922 la Madrid şi a avut un dublu debut literar,
consemnat în 1947, cu plachetele de versuri „Tierra de nosotros” şi „Alegria”,
pentru ultimul dintre care i s-a decernat premiul „Adonais”(1947).
Reprezentant de seamă al generaţiei anilor 50 din secolul XX, autorul a fost
distins şi cu alte premii literare: Nacional de Poesia (1953), de la Critica
(1958 şi 1965), March (1959) şi Principe de Asturias (1981).
Scriindu-şi din
superstiție majoritatea versurilor prin cofetăriile oraşelor Madrid, Valencia
sau Santander, în cel din urmă dintre care a şi locuit permanent pe parcursul
ultimilor ani de viață, José Hierro poate fi catalogat ca un veritabil poet al
cetății. Aşa avea să afirme şi în versurile inscripționate pe frontispiciul
unuia dintre cele doua felinare, montate în centrul pieţii Numancia din
capitala Cantabriei: „La ciudad me decia que no queria morir sola, que no la
abandonara” („Oraşul îmi zicea că nu vrea să moară în singurătate, să nn îl
părăsesc”).
Trecut la începuturi printr-o
curbură spațial-temporală devastatoare (războiul şi foametea lasă patria sa în
ruine), autorul se regăsește plenar în habitatul imaginativ al propriului eu,
populat masiv de variate arhetipuri lirice. Paradoxal, în anul când Hierro își
publica primele sale cărți, care aveau să-i aducă recunoștința unanimă a
criticilor literari, poetului român Lucian Blaga, din motive exclusiv
ideologice, i se interzicea orice gen de publicare de către guvernanții
comuniști din România. Acesta avea doar dreptul să facă traduceri...
Interdicția a durat până în anul 1960, timp în care reușește să finalizeze
patru cicluri noi de poeme: „Vârsta de fier“, „Corăbii de cenușa“, „Cântecul
focului“, „Ce aude unicornul“, mesajul lor fiind refractar ideologiei comuniste.
Referindu-ne la una și aceiași
perioadă de creație, merită de menționat faptul că Blaga își transfera
racursiul liric de la real la ireal, iar traiectoria scrierilor poetice ale lui
José Hierro evoluează spre dimensiuni artistice transcendentale istoriei și
societății. Ruptura de la estetica realismului nu are loc instantaneu, ci durează
în timp. Valenţele-i personale legate de supraconductivă le putem detecta ușor
în volumul „Cuanto se de mi” (1957), unde distingem vădite asonanțe lirice cu
poezia filozofică și neo-expresionistă a lui Lucian Blaga (facem referință la
acea scrisă în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, volumul „Laudă
somnului” (1929)).
Detașat de
istorie și timp, poetul spaniol accede spre „grota sonoră a enigmei”, căutând
în stil blagian „frumusețea nelocuită”. Spre niște tărâmuri transcendentale
universului se îndreaptă eul creator din versurile cuprinse în volumele „Libro
de las alucinaciones” (1964). Ne referim, așadar, la doi poeți de descendenta
latină, două destine literare distincte, lirica lor însă sună pare-se în unison
- José Hierro și Lucian Blaga.
Pe final, ca să nu
lăsăm loc pentru posibile și nedorite reinterpretări, se impune să facem o remarcă: Mihai
Eminescu cu poemul său „Adios” a fost inclus în această listă scurtă de poeți
în mod deliberat, ori cunoaștem puține variante de traducere a acestei opere în
limba spaniolă. Prezența numelui său aici poate fi catalogată și ca o probă a
valorii autentice a altor autori.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu