Un haiku de Ana Muela Sopeña

Entre la hierba

A Andrei Langa
 

Entre la hierba
las hormigas se esconden.
Cuarto menguante.

Prin iarbă

Prin iarbă

furnicile se ascund.

Luna în descreștere.

Priveghi/La vigilia/Vetlla (trad. al catalan por Pere Bessó i González)

Priveghi

Te trezeşte cafeaua neagră a noutăților de dimineaţă

(noaptea au loc cele mai straşnice lucruri).

Tic-tacul sinistru al ceasului te deprimă,

şobolanii mişună prin casă şi te muşcă de mâini.

Păpuşi îmbrăcate în haine uzate ţin locul copiilor,

(uneori dispar şi ele, adunându-se în podul casei).

Ai o scară ascunsă pentru ca să le cobori,

să le recuperezi dintre alte bulendre.

Te aşezi cât mai departe de pianul părăsit

(ca să nu ştie vecinii că vrei să apeşi vreo clapă).

Un cântec, e adevărat, apare ca din senin,

însă nu toţi cei ce cântă pot să îl perceapă.

Noaptea este doliul pentru ziua de ieri

(cine va mai sta acum să o privegheze?..).

Te trezeşti dimineaţa fără cadavru în casă,

plecat peste noapte direct prin perete.

La vigilia

Te despierta el café negro de las noticias de la mañana

(por la noche pasan cosas de lo más descomunales).

El tictac siniestro del reloj te abate,

las ratas han llenado tu casa y te están mordiendo.

Muñecos vestidos con trapos sustituyen a tus niños,

(alguna vez desaparecen y ellos, amontonándose en el desván).

Tienes una escalera oculta para bajarlos

y recogerlos de entre otros trapos.

Te sientas lo más lejos posible del piano abandonado

(para que no se enteren los vecinos que quieres tocarlo).

Una canción, es verdad, aparece de la nada,

aunque no todos lo que cantan la pueden escuchar.

La noche es el duelo por el día de ayer

(¿quien más va quedarse ahora para su vigilia?..).

Te despiertas por la mañana sin el cadáver en casa,

que ha salido directamente por la pared. 

VETLLA


T'espavila el café negre de les noves del matí
(de nit tenen lloc les coses més fortes).

El tic-tac sinistre et deprimeix,
el rats formiguegen per la casa, i de bon matí et mosseguen.

Ninots abillats de roba vella reemplacen els nens,
(alguna volta desapareixen aquests i s'apilen a la golfa).

Tens una escala amagada per a baixar-los
i recobrar-los enmig d'altres esparracs.

T'asseus el més lluny que pots del piano arraconat
(que no s'enteren els veïns que voldries tocar ni una tecla).

Un cant -és veritat- apareix en un no-res,
però no tots poden sentir allò que es canta.

La nit és dol pel dia d'ahir
(qui més voldrà quedar-se ara de vetlla?...)

Et despertes de matí sense cadàver en casa,
durant la nit se n'ha eixit directament per la paret.
 

PIELEA de Andra Rotaru (trad. al catalán por Pere Bessó*)

    

LA PELL

com que només dins de la pell pot respirar,

ella es recobreix. Una pell en què les mans s’ajusten

al llarg del cos. un cobertor viu, amb terminacions nervioses i porus.

i passa per cossos estranys, i ja no respira, i riu burleta.

Els dies aquests són nombrosos. Els dies aquests tu rius, ella riu, no ens apropem.

En cada separació de tu es fa una pell encara més vívida,

amb terminacions nervioses i porus

m’ompli el cos de tanta pell. Li dic el festí de la pell

i ella, atordida, imita com fins ara

la capacitat de respiració.

Són dies en què s’assembla a una muntegada

d’espellifats. Amb la pell de ningú. Amb la pell llesta per a aprofitar-se

de sí mateixa. i com més burleta

menys puc respirar

PIELEA

cum doar într-o piele mai pot respira,

și ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc

de-a lungul trupului. un înveliş viu, cu terminaţii nervoase şi pori.

şi trece printre corpuri străine, şi nu mai respiră, şi râde batjocoritor.

zilele astea sunt numeroase. zilele astea tu râzi, ea râde, nu ne apropiem.

la fiecare îndepărtare de tine se face o piele încă şi mai vie,

cu terminaţii nervoase şi pori

îmi umple trupul cu atâta piele. îi spun festinul pielii

şi ea, buimacă, imită ca şi până acum

putinţa respiraţiei.

sunt zilele în care seamănă cu o adunătură

de jerpelituri. cu pielea nimănui. cu pielea gata să se înfrupte

din ea însăşi. şi cu cât e mai batjocoritoare,

cu atât mai puţin

pot respira.

*

Querido Andrei, querida Ana, os envío un poema de la poeta Andra Rotaru que ya ha publicado en el País Vasco un poemario, cosa que demuestra que sí hay quien tiene interés por la excelente salud de que goza la poesía de un país como Rumanía, frente a la globalización de la cultura -también de la poesía- anglosajona.ç

Andra Rotaru es una poeta con fuerza. Y eso se destaca ya en el poema que os envío, pero no será éste el último. La piel  merecería todo un comentario que fuera más allá del contacto con las estribaciones nerviosas, los porps y el pálpito de la sangre encendida. Es un poema, sobre todo, con cierto dejo de tristeza y desamor. Y con risas fingidas, burlonas o escarnecedoras.

En correo aparte os enviaré foto y nota cv. Pero os adelanto que es una de las jóvenes poetas a la que la mirada lírica de Komartin y Vancu ha destecado.

Un último apunte: he respetado la puntuación original y el uso no normativo de mayúsculas o minúsculas. Es éste un rasgo ya muy común, y no impide, por tanto, en puridad, la lectura del poema. 

Que lo disfrutéis, 

Pere Bessó.

Obstacole invizibile/Obstáculos invisibles /Obstacles invisibles (trad. de Pere Bessó)

Obstacole invizibile

Ce ciudaţi sunt paşii păsării pitice,

parcă i-ar fi frică să atingă pământul.

Pare că nici nu poate merge pe jos

şi preferă să-şi păstreze puterile.

Ciupeşte rând pe rând paraziţii din jur,

apoi face-o baie de colb într-o pauză.

Bea apă de ploaie dintr-o copită de cal

şi pleacă undeva, însă nu prea departe.

Nu merge pe jos şi face salturi-salturi, 

trecând peste obstacole invizible nouă.

Unde nu poate să treacă obstacolele,

ridică aripile şi îşi ia rămas bun.

Obstáculos invisibles

Qué raros son los pasos del pájaro enano,

como si tuviera miedo de tocar el suelo.

Parece que no puede ir andando

y prefiere conservar sus fuerzas.

Pica uno a uno a los parásitos de cerca,

luego se da un baño de polvo.

Bebe agua de una pezuña de caballo

y se va por su senda, pero no tan lejos.

No pisa el suelo, salta repetidamente

sobre unos obstáculos invisibles.

Donde no puede saltar por encima de ellos,

levanta sus alas y nos dice adiós. 

    

Obstacles invisibles

Què estranys són el passos de l’ocell nan,

com si tinguera por de tocar terra.

 

Pareix com si no volguera caminar,

o preferira reservar les seues energies.

 

Pica un darrere de l’altre els paràsits del voltant,

després es dóna un bany de pols en una pausa,

 

Beu aigua en una peülla de cavall

i se’n va a algun lloc, però no massa lluny.

 

No xafa terra, sinó que fa salts repetits,

passant per damunt dels obstacles invisibles.

 

Quan no pot superar-los,

bat les ales i pren comiat.

***

No sé si hasta hoy el pájaro más pequeño conocido es el colibrí. Tampoco sé si ése será el pájaro enano de André. En cualquier caso me encanta el poema. Es ingenuo y mágico a la vez. Lo podemos imaginar dando saltitos y esquivando esos obstáculos que, a nuestro despecho, nosotros no podemos ver. O sí, pero habríamos de volver a la infancia y recuperar ese terreno de nadie que quedó con la riada de la razón en la fértil imaginación.
Un poema que merecería un tube, por su plasticismo y su capacidad de sugerencia. Deberías, Ana, planteárselo a la amiga Rosa Francisca Iglesias, ella que con estas cosas hace maravillas.
Bueno, en todo caso, acá os queda mi versión en catalán.
Un abrazo a ambos.
Y buen resto de domingo.
Pere.

PALPABILITATEA POEZIEI

PALPABILITATEA POEZIEI

Motto: ("Aş vrea un monument, un stâlp de flori/uriaş în patria mea" ("Sorcova", Leonard Tuchilatu))

Nu pot să existe două poezii similare (mai bine zis, nu ar trebui să fie posibile asemenea cazuri bizare, desigur dacă nu luăm în calcul plagiatul (!)), aşa cum nu există două femei asemănătoare la chip.  Constatăm astfel că artele principale pe care le cunoaştem, luate fiecare în parte, se deosebesc prin modul simpatetic al artistului de a revela imensitatea naturii - a celei interioare şi a celei exterioare, a celei văzute şi a celei nevăzute -, utilizând uneltele specifice artei practicate în a exploata capacitatatea de imaginație a omului. 

Asimilarea şi, în consecinţă, dezasimilarea informaţiei sensibile pe care o captăm din exterior este un proces continuu şi regenerator de idei ce ne apropie în mod indubitabil de marile râuri subterane (nu ne referim la râul descoperit la patru kilometri adâncime sub Amazon (!)), acolo unde apele curg prin întuneric şi se revarsă în mări şi oceane. Rămâne doar să ne minunăm, să savurăm măreţia sălbatică a ceea ce există dincolo de viaţa reală, de cotidianul anost şi superfluu, săpând în necunoscut tuneluri profunde, circulare, pentru a scoate la iveală minereurile rare ("Sapă numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă... ", Lucian Blaga).

Rolul poeziei în acest sens, de rând cu alte arte cum ar fi muzica, pictura sau sculptura, presupune punerea în funcţiune a unui mecanism complex, de natură spirituală, restabilizator de evenimente esenţiale în periplul existenţei umane. Iată de ce se afrmă că poezia comportă o parte însemnată a energiei omului, acumulată în timp, având capacitatea extraordinară de esenţializare a vieţii şi de revelare a lumii de dincolo. Ori - dacă e să fim mai expliciți - nu contează atât de mult cu ce mână scrii și din ce capăt al paginii începe versul,  important rămâne ca mesajul liric să vină din inimă, să ajungă la lector şi să-l lumineze din interior, adică să-i trezească propria imaginaţie.

Optez, aşadar, pentru o poezie trăită de la un capăt la altul („dare, nu redare...”), una eminamente transcedentală şi revelatoare de idei, ale cărei forme metamorfice să fie palpabile şi îndeajuns de abile ca să poată îmbogăţi imaginaţia acolo unde se impune, aprovizionând în permanenţă şi în egală măsură spiritele însetate de Absolut. 

Fiecare poet ştie că, exprimându-şi sinele, nu îşi reduce mesajul liric doar la o sumă de cuvinte, aşa cum corpul uman nu e alcătuit doar din carne şi oase. Bine spunea Ana Blandiana într-un interviu, că poezia s-ar afla în pauzele dintre cuvinte, adică tocmai acolo unde avem posibilitatea să medităm asupra produsului ei artistic...

Chiar dacă e considerată a fi abstractă în conţinut, tind spre o poezie palpabilă, expresivă ca formă şi având reminiscenţe oraculare (se ştie doar că poezia e fiica dreaptă a rugăciunii (!)), care să poată fi atinsă cu mâna şi cu privirea în acelaşi timp, cum am atinge, să zicem, o sculptură rară sau o pictură cu elemente paradisiace. Deși nu aparţine lumii materiale, poezia pare a fi o noemă tactilă, un turn construit din flori de imortelă.

Viorel Mureşan tradus de Pere Bessó

Queridos amigos:
Otro de los poetas de la Generación de los 8O, cultivador de la metáfora y en no pocas oacasiones del haiku y del poema breve. Una obra dilatada le sitúa privilegiadamente entre la crítica y el respeto de los poetas más jóvenes, Vive fuera de Bucarest lo que le permite, en cierto sentido, ser ajeno a las trifulcas y juegos de poder de los escritores de la capital.
El poema escogido -y que he traducido al catalán y al castellano-  pertenece a su último poemario Buchetul de platina [El buqué de platí]. Poema que me trae, a no dudar, la nivola "Niebla" de Unamuno, en donde el autor se plantea el concepto de belleza de un objeto refractario al de su utilidad o uso. El autor no se decanta por la tesis de Unamuno, pero deja el paraguas abierto y abandonado a la orilla de un río. En pocas palabras permite que el lector se deje a la ensoñación y al simbolismo: la belleza del paraguas en el fluir del río o el símbolo tópico del tiemmpo. un poema que en su brevedad permite distintas calas. Y, si se quiere, el paraguas en la mesa de disección del celebre cuadro dadaista. En cualquier caso, un poema con su magia, la que nos depara el último verso.

Efigíe de la poesia

lloà la seua bellesa
com el paraigües oblidat obert
entre les pedres del marge d’un riu
a la nit i al sandemà

la seua bellesa
les seues mans
absent

   

Efigia poeziei

îi lăudau frumuseţea
ca pe o umbrelă uitată deschisă
între pietrele de pe malul unui râu
seara și dimineaţa

frumuseţea ei
mâinile ei
absente

  

Efigie de la poesía

 

Alabó su hermosura

como el paraguas olvidado abierto

entre las piedras a la orilla de un río

de noche y por la mañana

 

su belleza

sus manos

ausente