PALPABILITATEA
POEZIEI
Motto: ("Aş vrea un monument, un
stâlp de flori/uriaş în patria mea" ("Sorcova", Leonard
Tuchilatu))
Nu pot să existe două poezii similare (mai
bine zis, nu ar trebui să fie posibile asemenea cazuri bizare, desigur dacă nu
luăm în calcul plagiatul (!)), aşa cum nu există două femei asemănătoare la
chip. Constatăm astfel că artele principale pe care le cunoaştem, luate
fiecare în parte, se deosebesc prin modul simpatetic al artistului de a revela
imensitatea naturii - a celei interioare şi a celei exterioare, a celei văzute
şi a celei nevăzute -, utilizând uneltele specifice artei practicate în a exploata
capacitatatea de imaginație a omului.
Asimilarea şi, în consecinţă, dezasimilarea
informaţiei sensibile pe care o captăm din exterior este un proces continuu şi
regenerator de idei ce ne apropie în mod indubitabil de marile râuri subterane
(nu ne referim la râul descoperit la patru kilometri adâncime sub Amazon (!)),
acolo unde apele curg prin întuneric şi se revarsă în mări şi oceane. Rămâne
doar să ne minunăm, să savurăm măreţia sălbatică a ceea ce există dincolo de
viaţa reală, de cotidianul anost şi superfluu, săpând în necunoscut tuneluri
profunde, circulare, pentru a scoate la iveală minereurile rare ("Sapă
numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă... ", Lucian Blaga).
Rolul poeziei în acest sens, de rând cu alte
arte cum ar fi muzica, pictura sau sculptura, presupune punerea în funcţiune a
unui mecanism complex, de natură spirituală, restabilizator de evenimente
esenţiale în periplul existenţei umane. Iată de ce se afrmă că poezia comportă
o parte însemnată a energiei omului, acumulată în timp, având capacitatea
extraordinară de esenţializare a vieţii şi de revelare a lumii de dincolo. Ori
- dacă e să fim mai expliciți - nu contează atât de mult cu ce mână scrii și
din ce capăt al paginii începe versul, important
rămâne ca mesajul liric să vină din inimă, să ajungă la lector şi să-l lumineze
din interior, adică să-i trezească propria imaginaţie.
Optez, aşadar, pentru o poezie trăită de la
un capăt la altul („dare, nu redare...”), una eminamente transcedentală şi
revelatoare de idei, ale cărei forme metamorfice să fie palpabile şi îndeajuns
de abile ca să poată îmbogăţi imaginaţia acolo unde se impune, aprovizionând în
permanenţă şi în egală măsură spiritele însetate de Absolut.
Fiecare poet ştie că, exprimându-şi sinele,
nu îşi reduce mesajul liric doar la o sumă de cuvinte, aşa cum corpul uman nu e
alcătuit doar din carne şi oase. Bine spunea Ana Blandiana într-un interviu, că
poezia s-ar afla în pauzele dintre cuvinte, adică tocmai acolo unde avem
posibilitatea să medităm asupra produsului ei artistic...
Chiar dacă e considerată a fi abstractă în
conţinut, tind spre o poezie palpabilă, expresivă ca formă şi având
reminiscenţe oraculare (se ştie doar că poezia e fiica dreaptă a rugăciunii
(!)), care să poată fi atinsă cu mâna şi cu privirea în acelaşi timp, cum am
atinge, să zicem, o sculptură rară sau o pictură cu elemente paradisiace. Deși
nu aparţine lumii materiale, poezia pare a fi o noemă tactilă, un turn
construit din flori de imortelă.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu