CĂRĂRI/ SENDEROS

Cărări 

 

Sunt atâtea cărări 

si doar un singur drum - cărare și el

Senderos

Hay tantos senderos 

y sólo un camino -

sendero y el

LUMINĂ

Lumină

 

Zilele de ieri nu mai sunt

a rămas una 

 

Muntele acesta tace

are capul în nori

 

Soarele n-a apus

răsare într-una 

 

Lumina e de neoprit

vine din noi

Ce rămâne din noi

 

Ce rămâne din noi

 

Chipul palid lipit prin albumuri 

murii uscați cățărați sus pe garduri 

zvâcnetul inimii de prin izvoare  

glastra ce-a prins rădăcini în pervaz

cana de vin spartă într-o parte

geanta de școală cu-n păianjen înăuntru 

legătura de chei de la nici o ușă 

un fular incolor agățat în cuier 

pălăria din paie fără de boruri

bastonul cu cerb înrămat pe mâner 

un măturoi aruncat prin ogradă
și trei farfurii cu apă de ploaie

CĂLĂTOR

Călător

 

Să scrii poezie e cum ai sparge gheața

cu uneltele proprii din carne și oase 

 

Mâini ce nu mai pot ca să rupă

strugurii copți acoperiți de promoroacă 

 

Viscol și rugi interminabile

pentru atunci când se va termina intemperia 

 

Urme adânci ce dispar imediat

pe care le lași pe fața fierbinte a zăpezii 

 

Călător ce cară peste tot după sine

rucsacul în care a încăput jumătate din casă

Rescat de Pere Bessó (trad. al español y rumano)

RESCAT

A Mercedes Ridocci

La pietat del temps…

És a dir, la finestra de l’oblit.

RESCATE

A Mercedes Ridocci

La piedad del tiempo…

Es decir, la ventana del olvido.

*Poema en catalán y español traducido por el poeta y traductor Pere Bessó

SALVARE  

Pentru Mercedes Ridocci

Pietatea timpului... 

Altfel spus, 

geamul deschis al uitării.

*trad. al rumano por Andrei Langa

LUMINI

 

Lumini

 

Când totul se termină 

se-aprinde o lumină

 

Trec îngerii pe aproape -

nu-i ziuă și nici noapte

 

E cerul fără stele -

stau norii peste ele

 

În ape-ntunecate

luminile ard toate

POTECĂ

Potecă 
 
Vântul a zburat pe aici fără frică 
un nor plutește pe cer repejor 
urmele zac pe unde noi trecem
cerul nu-ncape într-o singură hartă 
 
Există un loc ascuns unde mor elefanții 
din trupurile lor cresc copaci milenari 
la capăt de drum începe câte o potecă 
cu urme adânc imprimate pe cer

 

ORT*

Ort

 

Aceștia sunt morții

pe ei să îi credeți

 

Dați mai departe

să vadă si ei lumina 

**"

Aquí son los muertos

fijaros en ellos

 

Y que no os olvidéis 

de encender una vela

ASCUNZIȘ

Ascunziș 
(„Câinele poetului e și el poet", Ion Cristofor)
 
Câinele poetului e miniatural
încape ușor în buzunarul stâng de la bluză 
 
Câine nobil pur sânge si foarte isteț
el nu poate fi ținut nici o clipă în lanț 
 
Câinele are umbra impregnată
pe spatele drept ținut al poetului
 
Pe toată durata zilei ei zburdă voioși
în zonele periferice realului
 
Jocul preferat e de-a v-ați ascunselea -
un joc ce pare că nu are sfârșit
 
Așa au aparut abilitățile lor
de a atinge neantul 
 
Greu de presupus cine pe cine caută

și cine va iesi primul din ascunziș 

Alain DELON

Alain Delon

 

Lipit/strâns lipit stai cu privirea de geam

ca să vezi să asculți cese întâmplă

dincolo de pereții subțiri

ai acestei case cu două uși și atâtea ferești

după care se pare că nu stă nimeni

 

O ușa mare stă la intrare

pe altă ușă mai mică scrie citeț

„Acesul persoanelor străine strict interzis"

cine însă să știe că după ea se petrec

lucruri grave/grave de tot

 

Brusc a încetat să mai bată o inimă -

nimeni/ nu o mai poate reporni -

a picat dintr-odată pulsul s-a oprit respirația

a obosit omul de asemenea viață

de asemenea veac

RAZĂ

Rază 

 

Muntele acoperit cu stele

e muntele tău crescut pe alt munte

ca o minune ce se ivește în fapt de seară 

 

Zi-mi că ești tu și că știi ce se întâmplă

și de ce toate ușile sunt închise

tânără tu ca o taină de nepătruns 

 

O rază căzută sin cer

trece prin hățișul de alături

unde și-au găsit adăpost peste zi niște păsări 

ZIUA A ȘAPTEA

Ziua a șaptea 

Cât se mai poate 

fă ziuă din noapte

Cât mai e timp 

învață să simți

Cât mai trăiești 

scrie povești

Poezie si traducere (spaniolă-română)

Coral Bracho (Ciudad de México, México, 1951)

El amor es su entornada sustancia 

Encendido en los boscajes del tiempo, el amor

es su entornada sustancia. Abre

con hociquillo de marmota,

senderos y senderos

inextricables. Es el camino

de vuelta

de los muertos, el lugar luminoso en donde suelen

resplandecer. Como zafiros bajo la arena

hacen su playa, hacen sus olas íntimas, su floración

de pedernal, blanca y hundiéndose

y volcando su espuma. Así nos dicen al oído: del viento,

de la calma del agua, y del sol

que toca,

con dedos ígneos y delicados

la frescura vital. Así nos dicen

con su candor de caracolas; así van devanándonos

con su luz, que es piedra,

y que es principio con el agua, y es mar

de hondos follajes

inexpugnables, a los que sólo así, de noche,

nos es dado ver

y encender.

Dragostea e substanța sa simpatetică 

Încinsă în hățișurile timpului, dragostea e substanța sa simpatetică. Descoperă cu botișorul de marmotă

cărări și cărări 

încurcate. E calea 

de întoarcere 

a morților, un luminiș 

unde aceștia revin 

să strălucească. Asa cum vânturile primăvăratice de la apus sapă plaje în nisip, ridică valurile lor intime, inflorescență

de silex, albă, 

afundându-se 

și împrăștindu-și spuma. Așa ne mângâie auzul: de la vânt,

de la liniștea apei, de la soarele ce atinge, 

cu degete de foc și delicate, impulsul vital. Așa ne vorbesc cu a lor candoare de melc; așa ne acoperă 

cu lumină, și aflăm ce e piatra, și ce e începutul cu apă, și 

marea 

de adânc frunziș

de nestrăbătut, pe care doar 

așa, noaptea, 

ne e dat să o vedem 

și să o încingem.

Marita Troiano (Chincha Alta, Perú, 1953)

Sin ti 

Cuando me quede sin ti

no me crecerán más las uñas

ni el cabello

Sin ti,

congelaré para siempre el firmamento

en un eterno gris

/colores de lamento/

Sin estrellas

Sin luna

Sin un sol

Olvidaré masticar

y decir buenos días

a la gente que más quiero.

Cuando no estés conmigo

ni a mi lado

incendiaré mi balsa,

se secarán mis rios

Se morirá mi verde

Todo me será ajeno

Vulgar,

solo e inútil

Sin ti

no tendré más destino

y perderé mi nombre

y creo que en cuclillas

me quedaré flotando para siempre

en un limbo frío

Sacudida, sin habla

espectando mi enloquecido drama.

Cuando no estés más a mi lado

seré una solitaria sola

y alguien caritativo

me inventará una vida

Pero tendrá que hacérmela

creer cada mañana.

Fără de tine

Când voi rămâne fără de tine nu îmi vor mai crește unghiile și nici părul

Fără de tine, 

voi acoperi pentru totdeauna 

bolta cerească 

cu un gri etern /culori ale tânguirii/ 

Fără de stele 

Fără de lună 

Fără de soare 

Voi uita să mănânc 

și să salut 

oamenii pe care-i iubesc mai mult

Când nu vei mai fi cu mine

și nici alături 

îmi voi da foc la plută, 

îmi vor seca râurile 

Verdele meu va muri 

Totul îmi va fi străin 

Vulgar,

îndepărtat și inutil 

Fără de tine 

nu voi mai avea destin 

și numele mi-l voi pierde 

și cred că așa ghemuită 

voi rămâne levitând pentru 

totdeauna 

la o margine rece de univers 

Cutremurată, în tacere 

așteptând înnebunită mea 

dramă.

Când nu îmi vei mai fi alături voi deveni o solitară însingurată 

și cineva milos 

îmi va inventa o viață 

Însă va trebui să mă facă să cred în ea 

în fiecare dimineață.

Montserrat Álvarez (Zaragoza, España, 1969)

Amour Fou

Cada uno en 

su asiento

o de pie en su lugar

la ciudad recorremos

deseando llegar pronto

ligeramente incómodos

entre extraños molestos

En el fondo

tenemos mucho miedo

de sabernos

reunidos aquí

en esta humilde luz

contra la noche

En el fondo

tenemos mucho miedo de sabernos

como grandes amantes reunidos

Como grandes amantes reunidos

en el pliegue del manto de un dios ciego

Como polvo de estrellas reunidos

bajo esta luz fugaz nos desconocemos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

evitamos mirarnos

Porque es muy breve el tiempo concedido,

amor tal en los ojos

sería sangre

Podría destruirnos

Así que vamos graves

como veinte astronautas que se encuentran

en extraño planeta

y de amor tal

que todo desintegra

no se miran siquiera

Y surcamos las calles

deseando no llegar

no tener que perdernos

tan fuera de la luz del colectivo

que nos congregó a todos,

pasajeros,

boleto en el bolsillo

El módico milagro

que pronto quedará

para siempre perdido

No tocar ese timbre no tener que bajarnos

–hasta nunca–

en nuestros respectivos paraderos

Amour Fou

Fiecare 

pe seama sa

în grabă mare

cutreierăm orașul

dorind să ajungem rapid

ușor incomodați 

printre ciudățeniile agasante 

În suflet

purtăm multă frică 

să ne știm 

reuniți aici

sub astă lumină umilă

în toiul nopții

În suflet

purtăm multă frică

să ne știm 

reuniți 

ca marii amorezi

Ca marii amorezi

reuniți

în falda mantiei unui 

zeu orb

Ca praful de stele 

reuniți 

sub astă lumină efemeră nu ne mai cunoaștem 

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

evităm să ne privim

Fiindcă-i foarte scurt timpul ce ni s-a dat,

dragostea însăși e sânge în ochi

Ar fi putut chiar să ne ucidă 

Așa că arătăm solemni 

ca douăzeci de astronauți 

care se află 

pe o planetă ciudată 

și din atâta dragoste 

ce distruge totul în jur

nici măcar nu se privesc 

Și brăzdăm drumurile

dorind să nu ajungem  

să nu apucăm să ne ducem

prea departe de lumina cercului

ce ne-a reunit pe toti,

pasagerii,

cu biletele în buzunar

Mic miracol

ce degrabă va rămâne

pierdut pentru vecie

Nu atingeți butonul acesta ca să nu coborâm 

- niciodată -

la respectivele noastre puncte de destinație

Montserrat Martínez Cobo (Torrelavega, España, 1965)

Sublimación

Qué he de hacer

si todo lo mío se adivina en tu sombra,

si las manos no me obedecen

ni acata la huida la marea

y vuelve siempre la Luna

a cobijarse en tu pecho.

Qué puedo hacer con estos dedos inútiles,

con los recuerdos de las huellas

en la nieve y en la habitación de ceniza

donde el viento sopla del ocaso

hasta el amanecer y la noche

regresa tras los pasos del tiempo nocturno

del insomnio de la luz.

Cómo puedo quitarme de la boca las escamas

del humo y su preciosa voz de miel,

impedir que el cristal se empañe

con el vaho de la tormenta y desnuden

tus labios el naufragio del silencio

del verso atrapado sin anzuelo

en la red de los soles dibujados

al azar en el albor del sentimiento

que se sujeta al agua

y mancha la caligrafía de la palabra oral.

Cómo puedo no cruzar al otro lado del río

donde de los huesos brotan rosales,

y se abrazan el gris y la transparencia

de los besos a oscuras

en el rocío del raso del poema

y su herida de cuerpo intangible.

Qué hago para no estar despierta

ni sentir en mi mirada tus ojos,

qué hago con la piel, con el dolor de la sangre,

dime qué con el alma,

nosotros,

y con el amor.

Sublimare

Ce să fac

dacă tot ce-i al meu se întrezărește în umbra ta,

dacă mâinile nu mi se supun

nici mareea nu ține seama de subterfugiu

și revine Luna ca întotdeauna

pentru a ți se pripăși la piept.

Ce pot face cu aceste degete inutile

cu amintirile amprentelor lăsate în zăpadă și în locuința de cenușă

unde vântul suflă dinspre apus

până la răsăritul soarelui iar noaptea

revine după trecerea timpului nocturn

al nesomnului luminii.

Cum pot să-mi scot din gură funigeii

fumului și vocea sa dulce de miere,

să împiedic ca sticla să se acopere

cu ceața de la furtună și să dezgolească

buzele tale naufragiul tăcerii

versului prins fără acul îndoit

în plasa sorilor desenați

la întâmplare în zorii sentimentului

ce se agață de apă

și pătează caligrafia 

cuvântului oral.

Cum pot să nu trec în cealaltă parte a râului

unde germinează arbuștii din oase

și se îmbrățișează cenușiul și transparența

săruturilor prin întuneric

în roua de la capătul poemului

și în rana intangibilă din corp.

Ce să fac pentru a nu sta 

trează 

și nici să-ți simt ochii în privire,

ce să fac cu pielea, 

cu suferința sângelui,

zi-mi ce se fac cu sufletul,

cu noi,

și cu iubirea.

FULGI / FLOCS DE NEU (trad. în catalană de PERE BESSÓ)

 

Mama Anastasia, 29/07/1939 - 19/12/1994

FULGI

Alergi alergi și acum

printre fulgii mășcați ce cad
fără să se mai oprească
ce parcă nu vin din înalt

ci din alte cernite depărtări

Jos se așază un covor uriaș
căptușit cu mineralele rare
atât de ușoară pare să le fie
aeriană țesătură zborul care
a culminat în nemișcare

Larmă de neînchipuit în jur
de după geamul încețoșat
te cheamă mama te strigă
cu insistență fără încetare
să vii repejor la mâncare

La masa întinsă stau frații
savurând ceva delicios - bun -
vezi cum cad fulgii de după geam

timp trecut transformat într-o oglindă 

*Poema d’ANDREI LANGA traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

IHTIANDRU

Ihtiandru

 

Tot ceea ce ai trăit cândva

încape într-o singură poezie

- pâine unsă cu gem pusă printre cărți în ghiozdan

înfulecată cu poftă între două ore de geografie 

 

Lungă e ziua de școală
atât de întinsă cât o pârtie lunecoasă  - ca de granit –
pe care o urci târând după sine sania cu tălpicele roase
ca apoi să coborî cel mai rapid derdeluș
 
Îți stă și acum pe retină o după-amiază ațipită
păscând o văcuța roșcată ce mugea de-ți spărgea auzul
și îngurgita toată iarba de pe imaș
 la ultima oră a zilei băgând în burtă o baltă întreagă 
 
Încă nu se vedea în zare tărâmul visat
apăreau însă atâtea și atâtea cărări rătăcite
ce străbăteau păduri și mărăcinișuri
și doar un singur drum bătătorit de rotile mașinilor 
 
O fărâmă de cer azuriu mereu lumina pe cer
printre norii subțiri ca soarta înotătorului începător
când apa abia de îi trece de subsiori
iar salvamarii nu mai vin să-l salveze 
 
Corpul se duce la fund precum mitica Atlantida
se schimbă cu locurile cele patru puncte cardinale
și din nou aparții mării
- pește placoderm - Ihtiandru în carne și oase
 

 

PLOAIE

Ploaie
 
Nu-ți cauta mâinile 
ele au pierdut legătura cu spațiul 
abia de se mai tin agățate de umere
 
La subsiori porți câte o pasăre 
ce știe că o să zboare în curând 
însă nu are aripi și-i ațipită 
 
E sâmbătă - zi ce trece ușor 
prin curțile oamenilor măturate 
în grabă de niște copii
 
Miroase a pomi proaspăt dați cu var 
la vecini grădina e toată săpată 
tocmai până sub gard
 
Îți dorești să cadă acum o ploaie curată 
să potolească setea în orice colț al lumii acestea
saturate de ură
 
Ai vrea mai apoi să se verse de sus 
vasul cel plin ochi cu ozon 
ca să dea alt ritm respirației
 
Zeus tună și fulgeră sus 
pe pământ cad picături mari de ploaie 
atât cât să-ți umezească buzele

 

ANA RAPCEA, Poeții/ Los poetas*

POEȚII

Unii își recită poemele solemn, de pe scene și socluri,
Alții prin piețe, prin subsoluri și prin taverne, 
Din picioare sau așezați turcește,
Unii se cred profeți și salvatori,
Alții își invocă ratarea, rătăcirile, spleenul - 
Ce să faci cu ciudații aceștia
Și de fapt cum ar fi lumea fără ei?

Spilcuiți sau rufoși, bogați sau săraci, flămânzi sau sătui,
Lucizi sau nebuni, ei aduc în lume luciul 
De oglindă al cuvântului, dar și luciul său de cuțit.

În unii te vezi, de alții te rănești,
Pe unii nu vrei să-i crezi,

De alții te îndrăgostești...

Fie că mergi din urma lor sau îi eviți, 
Nu vei putea nicidecum să-i ignori în totalitate -
Unii dintre ei au nesuferitul obicei să fie mai vii
abia după moarte.

(Când lumina se clatină, ed. Arc, Chișinău, 2018)

LOS POETAS

Algunos recitan sus poemas solemnemente, desde escenarios y pedestales, Otros lo hacen en las plazas, los sótanos y las tabernas, De pié o sentados como los turcos. Algunos se creen profetas o salvadores, Otros disimulan su fracaso, sus extravíos, el esplín - ¿que hacer con estos bichos raros y, sinceramente, como será el mundo sin ellos? Bien vestidos o con ropa sucia, ricos o pobres, hambrientos o con la panza llena, traen al mundo el brillo de espejo de la palabra, pero también su brillo de la hoja del puñal. Hay poetas como unos espejos, otros te hacen daño, algunos no quieres creer, otros de los que te enamoras... No importa que los sigas o los evites, no hay forma de que puedas ignorarlos por completo - algunos de ellos tienen la insoportable costumbre de ser todavía más vivos sólo después de la muerte.

*trad. în spaniolă de A. Langa