Pericolul ne vine de la Răsărit (red.)

La două sute de ani distanță în timp, după fatidicul an 1812 pentru Basarabia, conducerea de stat rusească încearcă, deja a câta oară la rând și cu de la sine putere, să încline balanţa de forțe în favoarea partidelor pro-ruse şi a politicienilor filoruşi din teritoriul pruto-nistrean (după exemplul enclavei transnistrene).

Atunci când e vorba despre implicarea directă a Rusiei în treburile interne al R. Moldova, în primul rând în soluţionarea conflictului transnistrean, ministrul de externe rus Lavrov (despre care se ştie că şi-a luat numele de familie rusesc al soţiei sale, el fiind un caucazian get-beget:n.n.) se face că uită despre prevederile summit-ului de la Istanbul (1999), ce prevede, printre altele, angajamentul luat de ţara sa de a retrage armata rusă de pe teritoriul republicii. Acesta din urmă afirmă că, adicătelea, aşa-zisele forţe de menţinere a păcii staţionează cu acordul micuţului stat moldovenesc, iar relațiile dintre cele două părți ar trebui să fie echidistante... Aşadar, minciuna capătă proporţii şi devine în mod deliberat un instrument politic.

Punct şi de la capăt. Clica k.g.b.-istă de la Moscova, care conduce de mulți ani la rând un stat rus dictatorial, prin gura lui Lavrov, Karasin sau, mai nou, a ambasadorul Kuzmin, ne transmite voalat un şir de pretenţii, unele cu caracter geopolitic, altele având pe alocuri iz economic (de exemplu problema importului de gaze naturale ruseşti în republică sau veto-ul impus de atâtea ori până acum exportului vinurilor şi a produselor agricole moldoveneşti în Rusia).

Cine din noi nu simte turaţiile crescânde ale politicii imperiale ruseşti? Faptul că pe alde Putin şi Medvedev nu îi interesează bunăstarea cetăţenilor moldoveni ci, în mod exclusiv, teritoriul pe care aceştia locuiesc, poate fi dedus şi din atitudinea reticentă faţă de recentele calamităţi naturale de pe râurile Prut şi Nistru (vă amintiți cum ambasadorul comunist Neguţă s-a umilit, la Moscova, cerând ajutor autorităţilor de acolo?). Nu e bai, au venit ajutoare umanitare din alte țări, din China, spre exemplu, sau Georgia, ţările UE şi, desigur, România... Până la urmă, "maica Rusie/matuşka Rossia" s-a milostivit să trimită niscaiva ajutoare umanitare sinistraţilor de pe Prut și Nistru...

Ați observat, probabil, că, în ultimul timp, politica externă a Rusiei a devenit dură și, pe undeva, chiar ridicolă în relațiile cu țările din spațiul ex-sovietic, demnitarii de la Kremlin fiind nevoiţi să conlucreze în diverse domenii social-economice (dar mai ales militare: n.n.) cu ţări din lumea a treia, conduse autoritar de diverşi tirani şi despoţi, cum ar fi Nicaragua, Coreea de Nord, Iran, Cuba, Venezuela, Vietnam, Laos sau Angola. Ce să mai zicem despre susţinerea, oferită la nivel oficial sau neoficial, regimurilor statelor-fantomă Transnistria, Abhazia sau Osetia de Sud.

Se poate vedea şi fără lupă că interesul conducerii de la Kremlin vizavi de „tinerele state suverane” a crescut exponențial pe parcursul primului deceniu al secolului XXI, transformându-se până la urmă într-o poftă patologică, mai exact spus, într-o tentă puternică de a se amesteca, direct sau indirect, în treburile lor interne. Aşa se întâmplă cu ţările ex-sovietice din Asia Mijlocie (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kârgâzstan şi Tadjikistan), precum și cu Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia, luate împreună sau separat.

În aria de interes geostrategic major a Rusiei intră și statele ex-sovietice ale căror teritorii se află în Europa de Est (desigur dacă e să facem abstracţie de cele trei state Baltice care au „scăpat” din mână ruşilor şi au optat pentru aderarea la Uniunea Europeană). Peste tot acest spațiu european imens mişună „creaturile Kremlinului”, rusofili cu o mentalitate prioritar stalinistă: în Ucraina - au venit la putere în frunte cu noul lider de stat Ianukovici; în Belarus – timp de două decenii l-au menţinut în funcție supremă a statului pe „papa” Lukaşenko (și îl mai susțin în continuare (?)), un personaj de factură autocratică, incontrolabil, periculos în egală măsură pentru Est şi Vest; în R. Moldova – s-a pus accentul ani la rând pe loialitatea declarată a generalului comunist Voronin și devotamentul canin a siberianului Smirnov.

În final, apare o întrebare logică: merită oare să dăm crezare reprezentanţilor unui stat precum Rusia, fie acesta atât de extins din punct de vedere geografic și cu imense resurse naturale?