Un poem de Natalia Litvinova (Bielorusia)

Gomel

Ceea ce știa bunelul meu era în primul rând
să se bărbierească și să tremure în fața televizorului.

Tatăl meu rătăcea toate diminețile prin câmp,
transformat într-un punct de zăpadă tridimensional.

Revenea cu un zâmbet mistic pe față
și nimeni nu știa de ce.

În vară purta același surâs pe chip și căpșune
în mâinile sale, iar în primăvară - zmeură.

Surâsul tatălui meu aducea fructe minunate.

Bunelul meu tremura tot mai mult, capul îi atârna
ca mandolina și se făcea precum pianul.

Într-o zi tatăl meu veni cu mere.

Bunelul a deschis cu cheia tăcerii.


Gómel



Mi abuelo lo único que hacía era afeitarse y temblar
frente al televisor.

Mi padre todas las mañanas se perdía en el campo,
transformado en un punto tridimensional de la nieve.

Regresaba con una sonrisa mística en su rostro y nadie
sabía por qué.

En verano también esa misma sonrisa y frutillas
en sus manos, en primavera frambuesas.

La sonrisa de mi padre traía frutos maravillosos.

Mi abuelo temblaba cada día más, su cabeza recaía
como mandolina y se erguía como un piano.

Un día mi padre regresó con manzanas.

Mi abuelo dio con la clave del silencio.