MÂINI
(în memoria lui Constantin Brâncuși)
Când nu mai știm că trăim
ne depărtăm într-atât unul de altul,
încat nici degetele nu ajung să ni se atingă.
Ne mișcăm până cădem pe o parte,
iar mâinile ni se așază ușurel pe piept,
ca niște aripi obosite de prea mult zbor.
Capul rămâne stană de piatră
pe care nu poate să stea nici un fluture,
chiar de cearcă să rupă cercul de lumânări.
Mainile noastre sunt ultimile
care caută cumva să ne atingă inima
după ce aceasta încetează să mai bată.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu