Se afișează postările cu eticheta pessoa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pessoa. Afișați toate postările

vineri, 17 iunie 2016

Fernando Pessoa, Cada palabra dicha es la voz de un muerto.../ Fiecare cuvânt e vocea unui decedat...*





Cada palabra dicha es la voz de un muerto...

Cada palabra dicha es la voz de un muerto.
Se abatió quien no se ocultó
Quien en la voz, no en sí, vivió absorto.
Si ser Hombre es poco, y grande solo
En dar voz al valor de nuestras penas
Y a lo que de sueño y nuestro en nosotros queda
Del universo que nos rozó
Si es más grande ser un Dios, que dice apenas
Con la vida lo que el Hombre con la voz:
Más grande aún es ser como el Destino
Que tiene el silencio por himno
Y cuyo rostro nunca se mostró.

Traducción de Antonio Sáez Delgado


Fiecare cuvânt e vocea unui decedat...

Fiecare cuvânt e vocea unui decedat.
A fost doborât acel care nu s-a ferit,
Care în glas, nu în sine, a trăit abstras.
Dacă a fi Om e puțin, mare doar
Prin a da valoare necazurilor noastre
Și la ceea ce-i vis iar al nostru rămâne în noi,
Parte din universul ce a trecut pe alături,
Sau e mult să fii Dumnezeu, care abia spune
Cu viața ceea ce Omul afirmă prin voce:
Mult mai mult e să fii precum Destinul
Care are tăcerea drept propriul imn
Și a cărui chip nu s-a arătat niciodată.

*traduccido del español al rumano por Andrei Langa
 



duminică, 23 decembrie 2012

Poema de FERNANDO PESSOA traducido al rumano



 Thumbnail

***
Desde la ventana más alta de mi casa,
con un pañuelo blanco digo adiós
a mis versos, que viajan hacia la humanidad.
Y no estoy alegre ni triste.
Ése es el destino de los versos.
(...)
¿Quién sabe quién los leerá?
¿Quién sabe a qué manos irán?

Flor, me cogió el destino para los ojos.
Árbol, me arrancaron los frutos para las bocas.
Río, el destino de mi agua era no quedarse en mí.
Me resigno y me siento casi alegre,
casi tan alegre como quien se cansa de estar triste.


***
De la geamul cel mai înalt al casei mele,
fluturând o batistă albă, zic adio  
versurilor mele, ce plutesc către lume.
Și nu sunt nici vesel, nici trist.
Aceasta e soarta versurilor.
(...)
Cine știe cine le va citi?
Cine știe în ce mâini vor ajunge?

Floare, mi-a luat destinul pentru ochi.
Arbore, mi-au rupt fructele pentru guri.
Râu, destinul apei mele era să nu rămână în mine.
Mă resemnezi și mă simt aproape bucuros,
 

aproape atât de bucuros cât cine se obosește să fie trist.