marți, 16 august 2011

André Cruchaga. Contagio de la luz, inédito, 2011


MOLIPSIRE DE LA LUMINĂ

Îmi adun paşii, într-o manieră deliberată, la lumină;
e necesar de a recupera acest simbol al virtuţii,
pin apărut, dintr-odată,
în sânge; încremeni aşa precum roua într-o podgorie,
precum veziculele cu apă de pe piele, mierea soarelui
desprinsă ca o lanternă din conştiinţă.
A fost necesar să despic pinul pentru a îndepărta trebentină
de pe altar, albeaţa cea fără frică de spânzurătoare.
Aşa ar trebui să fie, după cele întâmplate,
când totul se curăţă de funigine
şi recuperăm în mod diferit clarviziunea zilelor.
Am ieşit intact din temniţă; mă protejează sau mă iradiază lumina
livezii: acel eleşteu pe care l-am rătăcit prin oglinzi;
s-au refăcut simetriile prin laterale,
înfăşurate în lemnul verde de papirus.
(Învăţăm, aşa cum a spus San Augustin, conform adevărului
Care ne ghidează din interior, şi nu după cuvintele
Ce ne vin dinafară.)
După asta, vântul, fără suferinţa umbrelelor, populează interiorul:
aripă suavă de lumină în pepinieră.
Şi, ca să nu pară puţin, am cornişă din partea de Vest,
ca o parabolă previzibilă, frunziş plin de viaţă, al horoscopului,
fără băsmăluţe. Până acum ştiu că ochiul priveşte ceea ce vrea:
sar peştii silabelor
pentru a înota prin atâta concavitate mizerabilă.
Lumina molipseşte când întunericul muţeşte... 

CONTAGIO DE LA LUZ

Vuelvo mis pasos, de manera deliberada a la luz:
es necesario recuperar ese símbolo de la virtud,
el ocote revelado, de pronto,
en la sangre; quedo así, como el rocío en un viñedo,
los manteles henchidos de la piel, la miel del sol
como una linterna desprendida de la conciencia.
Ha sido necesario, hendir el ocote para repartir el altar
de la trementina,  la albura sin ansiedades de horcones.
Debe ser así, después de todo,
cuando todo dejó de ser hollín,
y nos viene diferente la clarividencia de los días.
He salido ileso de la mazmorra; me ampara o irradia la ráfaga
del huerto: aquel estanque que perdí en los espejos;
volvieron las simetrías al costado,
hiladas por la madera verde del papiro.
(Aprendemos, realmente como dijo San Agustín, según la verdad
Que nos dirige desde el interior, y no por las palabras
Que nos vienen desde fuera.)
Después, el viento, sin aflicción de paraguas habita el interior:
suave ala de luz en el almácigo.
Y, por si fuera poco, tengo el alero del poniente,
como una parábola previsible, follaje viviente, del zodíaco,
sin pañuelos. Hasta ahora sé que el ojo mira lo que quiere:
saltan los peces de las sílabas
para fluir entre tanta concavidad miserable.
La luz contagia cuando la oscuridad calla…

Barataria, 16.VIII.2011 

luni, 15 august 2011

Tania Alegría (del libro "InVerso", 2008)


Moştenire

Când îmi va veni sfârşitul,
într-un colţ din subsol
vor găsi un cufăr vechi de stejar
cu modestele mele economii,
moştenirea mea de artefacte
scutită de plăţi tributare.

Niciodată nu am păstrat mai mult de o săptămână
scrisori de dragoste,
invitaţii cu absenţe,
numere de telefoane,
imagini fotografice;
nu vor găsi nici o floare decolorată
în vetustele pagini ale unei cărţi
şi nici şerveţele uzate cu poeme.
În cufărul cu ustensile deja fără de uz
ai o pereche de pantofi lăcuiţi
care duceau picioarele mele spre a-ţi găsi
(nimeni un se întreabă dacă erau aripi)
unele bijuterii false, sclipitoare,
cum sunt ochii mei când te văd;
îmbrăcăminte demodată
acolo unde nu se vede
-fiindcă un sunt vizibile amintirile-
amprenta îmbrăţişării tale pe hainele mele.

LEGADO

Cuando me vaya,
en un rincón del sótano
hallarán un arcón viejo de roble
con el modesto saldo de mis bienes,
mi legado de trastos
exento de tributos.

Nunca guardé por más de una semana
cartas de amor,
tarjetas con ausencias,
números de teléfono,
fotografías;
no encontrarán ninguna flor ajada
en las vetustas páginas de un libro
ni servilletas sucias con poemas.
En el baúl de avíos ya sin uso
hay un par de zapatos de charol
que llevaban mis pies para encontrarte
(nadie se enterará de que eran alas);
algunas joyas falsas, relucientes,
como mis ojos cuando te veía;
ropas fuera de moda
en donde no verán
-porque no son visibles los recuerdos-
la impronta de tu abrazo en mis vestidos.
 

duminică, 14 august 2011

Poem de Rosalía Linde

SĂ SCAPI EXACT ÎN MINUTUL

Să scăpi exact în minutul
când tristeţea se transformă în lacrimi.
Să-ţi scriu răvaşe.
Sumă de posibilităţi,
în astă margine de calmitate tăcută,
când cerboaicele îşi caută soţul
printre alge.
Nu ascunde vina la spate,
lupanar al mistererului,
nici nu traversa frontiera privirii
într-un drum către un loc imposibil.
Pipăie universul tău,
patria de şoapte alunecând
delicat
în dimineaţa imemorială.
Am ieşit din capcanele alter ego-ului
către lumea magiei
şi cu astrele pitice
am descris o realitate ce nu se atinge
şi pătrunde plăcut în cărţi închise.
Câmpul meu se seamănă cu grâne
de bucurie,
de final imaginar
pentru ca viaţa vrăjitorilor
să nu fie tristă.
În golul clopotelor, berzele
conlocuiesc şi au antene atât de caste
că memorizează doar părul uman.
Monstru ştie să trezească ingenuitatea,
atât de afectată,
şi îi încălzeşte supa, ca să nu uite niciodată
de columna sa vertebrală.
Ai un copil mergând pe cearcănele de sub ochi,
ai un puţ semnalat de lupoaice,
ai un act teatral ascuns în fiecare gest,
ai un gest ascuns în fiecare pantomim,
iar arborele de secvoia disimulează perfect
splendoarea sa de sub nori.
Să scapi exact în minutul
când s-a pierdut vocea.
Să-ţi recitesc un basm.
Lucrarea morţii
comunică cu predicătorul
şi vin ambasadorii muzicii
să-şi prezinte spectacolul
pentru cei indolenţi;
pentru adolescenţii care simulează carisma.
Le vinde secvenţa scrisă de mână
a ploii
şi tinerii îi concretizează tăcerea
în focul transformat în jeratic,
unde străinii îşi încălzesc mâinile
iar cei ai locului
îşi recunosc căminul
în forma unei culori roşii
de fiecare dată tot mai palide.

ESCAPAR AL MINUTO EXACTO

Escapar al minuto exacto
cuando rompió la tristeza a llorar.
Escribirte cartas.
Suma de posibilidades,
en esta orilla de silente calma,
cuando las ciervas buscan a su esposo
entre los sargazos.
No anudé la culpa a su espalda,
lupanar del misterio,
ni atravesé la frontera de la mirada
en un viaje hacia lo imposible.
Toqué tu universo,
patria de murmullos deslizándose
suaves
por la mañana inmemorial.
Escapé de las trampas de mi ego
hacia la turba de la magia
y con estrellas diminutas
escribí una realidad que no se toca
y penetra dulce en libros cerrados.
Mi campo se siembra con semillas
de alegría,
de final irreal
para que la existencia de los brujos
no se amargue.
En los campanarios, las cigüeñas
conviven con antenas tan castas
que sólo memorizan el hilo humano.
La fiera sabe despertar a la inocencia,
tan malherida,
y le calienta la sopa para que nunca olvide
su columna vertebral.
Hay un niño caminando por las ojeras,
hay un pozo señalado por las lobas,
hay un teatro escondido en cada gesto,
hay un gesto escondido en cada mimo
y las sequoias disimulan muy bien
su esplendor bajo las nubes.
Escapar al minuto exacto
cuando se quebró la voz.
Recitarte un cuento.
La obra de la muerte
se entretiene con el orador
y llegan comisarias de la música
a presentar su espectáculo
a los indolentes;
a los adolescentes que simulan carisma.
Les venden la secuencia manuscrita
de la lluvia
y los jóvenes concretan su silencio
en el fuego convertido en brasa,
donde los extranjeros se calientan las manos
y los pueblerinos
leen su hogar
en la forma de un rojo
cada vez más tenue.

sâmbătă, 13 august 2011

Poem de Pere Bessó

Copac de cristal

Ochii răniţi de ploaie
Hasibe Sönmez

Copacul tău de cristal cunoaşte limba secretă a ploilor, tăcerea umbrelor care odinioară erau riduri de lumină printre cicatricele inimii ce ocultează în propria nostalgie - fluturi de mătase, larve gri şi garoafe roşii…

ARBRE DE CRISTALL 
Els ulls ferits de la pluja
Hasibe Sönmez

El teu arbre de cristall coneix el llenguatge secret de les pluges, el silenci de les ombres que antany foren solcs de llum al bell mig de les cicatrius del cor que amaga en la seua nostàlgia papallones de seda, cucs grisos i clavells roigs...

Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
 

ÁRBOL DE CRISTAL

Los ojos heridos de la lluvia
Hasibe Sönmez

Tu árbol de cristal conoce el lenguaje secreto de las lluvias, el silencio de las sombras que antaño fueron surcos de luz en medio de las cicatrices del corazón que esconde en su nostalgia mariposas de seda, gusanos grises y claveles rojos…

joi, 11 august 2011

POEMA DE VÍKTOR GÓMEZ

***
Poezia e, înainte de toate, un caracter.
César Simón

monotonia pietrei
cu toate că râul îi atinge faţa
indiferent de jocul luminilor
cu atât mai mult ploaia
pare să insiste
cu viclenie în întrebarea limită
caracterele fulgerătoare
nu se constituie într-un caracter
doar dacă acela nu poate fi exprimat
sau dezgheţul
de după ce păsările se împrăştie
o tăcere bună de locuit
goliciune ce se aruncă în ochi - inedită
în ciclul repetitiv - invocând
problema gravitaţiei

***
La poesía es, antes que nada, un carácter.
César Simón

monotonía la piedra
aunque el río bordee su cara
pese a los cambios de luz
tanto más la lluvia
parece insistir
insidiosa la pregunta límite
caracteres fugaces
no hacen carácter
quizá si ese imposible decir
o el deshielo
al dispersarse los pájaros
un silencio habitable
desnudez que insiste – nueva
en la repetición − sobre la
cuestión gravitatoria
 
Víktor Gómez
texto inédito del poemario 
Perfeccione lo inútil a lo inútil

miercuri, 10 august 2011

Poem de Miguel Íñiguez

Staţie de salcâmi

Aşteaptă-mă!
acolo unde o fâşie de salcâmi ne-a oprit,
voi urma să culeg
vocea ta pentru care trăiesc,
pasager pe care azi îl acuzi
fiindcă nu a ajuns la oră exactă.

Această staţie între buze de chirpici
umeziţi pentru casele noastre
nu ştiu dacă ne apropie distanţele,
nu ştiu,
dacă ar fi fost balize în carne,
voce stăpânită de stări perpetue.

Cineva parcurge aleea noastră pustie
şi nu e cert că tăcerea a fost în zadar,
să săruţi pământul acesta,
rădăcinile noastre tronează peste timp,
zile şi nopţi de cer siniliu
în noua casă de rugăciuni.

Estación de acacias

¡Espérame!
allá donde un manto de acacias nos detuvo,
seguiré recolectando
tuya voz por la que vivo,
pasajero que hoy me inculcas
porque no llegaré a tiempo.

Esta estación en los labios
de adobe humedecido para nuestras casas
no sé si estrechan nuestros cercos
no lo sé,
si serán balizas en la carne,
voz trenzada de estados perpetuos.

Alguien recorre nuestra hueca alameda
y no es cierto que callar fue en vano
besar esta tierra,
nuestras raíces por tiempo gobernaran
días y noches de cielo abierto
en nueva casa de oradores.