MOLIPSIRE DE LA LUMINĂ
Îmi adun paşii, într-o manieră deliberată, la lumină;
e necesar de a recupera acest simbol al virtuţii,
pin apărut, dintr-odată,
în sânge; încremeni aşa precum roua într-o podgorie,
precum veziculele cu apă de pe piele, mierea soarelui
desprinsă ca o lanternă din conştiinţă.
A fost necesar să despic pinul pentru a îndepărta trebentină
de pe altar, albeaţa cea fără frică de spânzurătoare.
Aşa ar trebui să fie, după cele întâmplate,
când totul se curăţă de funigine
şi recuperăm în mod diferit clarviziunea zilelor.
Am ieşit intact din temniţă; mă protejează sau mă iradiază lumina
livezii: acel eleşteu pe care l-am rătăcit prin oglinzi;
s-au refăcut simetriile prin laterale,
înfăşurate în lemnul verde de papirus.
(Învăţăm, aşa cum a spus San Augustin, conform adevărului
Care ne ghidează din interior, şi nu după cuvintele
Ce ne vin dinafară.)
După asta, vântul, fără suferinţa umbrelelor, populează interiorul:
aripă suavă de lumină în pepinieră.
Şi, ca să nu pară puţin, am cornişă din partea de Vest,
ca o parabolă previzibilă, frunziş plin de viaţă, al horoscopului,
fără băsmăluţe. Până acum ştiu că ochiul priveşte ceea ce vrea:
sar peştii silabelor
pentru a înota prin atâta concavitate mizerabilă.
Lumina molipseşte când întunericul muţeşte...
CONTAGIO DE LA LUZ
Vuelvo mis pasos, de manera deliberada a la luz:
es necesario recuperar ese símbolo de la virtud,
el ocote revelado, de pronto,
en la sangre; quedo así, como el rocío en un viñedo,
los manteles henchidos de la piel, la miel del sol
como una linterna desprendida de la conciencia.
Ha sido necesario, hendir el ocote para repartir el altar
de la trementina, la albura sin ansiedades de horcones.
Debe ser así, después de todo,
cuando todo dejó de ser hollín,
y nos viene diferente la clarividencia de los días.
He salido ileso de la mazmorra; me ampara o irradia la ráfaga
del huerto: aquel estanque que perdí en los espejos;
volvieron las simetrías al costado,
hiladas por la madera verde del papiro.
(Aprendemos, realmente como dijo San Agustín, según la verdad
Que nos dirige desde el interior, y no por las palabras
Que nos vienen desde fuera.)
Después, el viento, sin aflicción de paraguas habita el interior:
suave ala de luz en el almácigo.
Y, por si fuera poco, tengo el alero del poniente,
como una parábola previsible, follaje viviente, del zodíaco,
sin pañuelos. Hasta ahora sé que el ojo mira lo que quiere:
saltan los peces de las sílabas
para fluir entre tanta concavidad miserable.
La luz contagia cuando la oscuridad calla…
Barataria, 16.VIII.2011
