Poem de Rosalía Linde

SĂ SCAPI EXACT ÎN MINUTUL

Să scăpi exact în minutul
când tristeţea se transformă în lacrimi.

Să-ţi scriu răvaşe.

Sumă de posibilităţi,

în astă margine de calmitate tăcută,

când cerboaicele îşi caută soţul

printre alge.

Nu ascunde vina la spate,

lupanar al mistererului,

nici nu traversa frontiera privirii

într-un drum către un loc imposibil.

Pipăie universul tău,

patria de şoapte alunecând

delicat

în dimineaţa imemorială.

Am ieşit din capcanele alter ego-ului

către lumea magiei

şi cu astrele pitice

am descris o realitate ce nu se atinge

şi pătrunde plăcut în cărţi închise.

Câmpul meu se seamănă cu grâne

de bucurie,

de final imaginar

pentru ca viaţa vrăjitorilor

să nu fie tristă.

În golul clopotelor, berzele

conlocuiesc şi au antene atât de caste

că memorizează doar părul uman.

Monstru ştie să trezească ingenuitatea,

atât de afectată,

şi îi încălzeşte supa, ca să nu uite niciodată

de columna sa vertebrală.

Ai un copil mergând pe cearcănele de sub ochi,

ai un puţ semnalat de lupoaice,

ai un act teatral ascuns în fiecare gest,

ai un gest ascuns în fiecare pantomim,

iar arborele de secvoia disimulează perfect

splendoarea sa de sub nori.

Să scapi exact în minutul

când s-a pierdut vocea.

Să-ţi recitesc un basm.

Lucrarea morţii

comunică cu predicătorul

şi vin ambasadorii muzicii

să-şi prezinte spectacolul

pentru cei indolenţi;

pentru adolescenţii care simulează carisma.

Le vinde secvenţa scrisă de mână

a ploii

şi tinerii îi concretizează tăcerea

în focul transformat în jeratic,

unde străinii îşi încălzesc mâinile

iar cei ai locului

îşi recunosc căminul

în forma unei culori roşii

de fiecare dată tot mai palide.

ESCAPAR AL MINUTO EXACTO

Escapar al minuto exacto
cuando rompió la tristeza a llorar.
Escribirte cartas.
Suma de posibilidades,
en esta orilla de silente calma,
cuando las ciervas buscan a su esposo
entre los sargazos.
No anudé la culpa a su espalda,
lupanar del misterio,
ni atravesé la frontera de la mirada
en un viaje hacia lo imposible.
Toqué tu universo,
patria de murmullos deslizándose
suaves
por la mañana inmemorial.
Escapé de las trampas de mi ego
hacia la turba de la magia
y con estrellas diminutas

escribí una realidad que no se toca
y penetra dulce en libros cerrados.
Mi campo se siembra con semillas
de alegría,
de final irreal
para que la existencia de los brujos
no se amargue.
En los campanarios, las cigüeñas
conviven con antenas tan castas
que sólo memorizan el hilo humano.
La fiera sabe despertar a la inocencia,
tan malherida,
y le calienta la sopa para que nunca olvide
su columna vertebral.
Hay un niño caminando por las ojeras,
hay un pozo señalado por las lobas,
hay un teatro escondido en cada gesto,
hay un gesto escondido en cada mimo
y las sequoias disimulan muy bien

su esplendor bajo las nubes.
Escapar al minuto exacto
cuando se quebró la voz.
Recitarte un cuento.
La obra de la muerte
se entretiene con el orador
y llegan comisarias de la música
a presentar su espectáculo
a los indolentes;
a los adolescentes que simulan carisma.
Les venden la secuencia manuscrita
de la lluvia
y los jóvenes concretan su silencio
en el fuego convertido en brasa,
donde los extranjeros se calientan las manos
y los pueblerinos
leen su hogar
en la forma de un rojo
cada vez más tenue.