Poem de Miguel Íñiguez

Staţie de salcâmi

Aşteaptă-mă!

acolo unde o fâşie de salcâmi ne-a oprit,

voi urma să culeg

vocea ta pentru care trăiesc,

pasager pe care azi îl acuzi

fiindcă nu a ajuns la oră exactă.

Această staţie între buze de chirpici

umeziţi pentru casele noastre

nu ştiu dacă ne apropie distanţele,

nu ştiu,

dacă ar fi fost balize în carne,

voce stăpânită de stări perpetue.

Cineva parcurge aleea noastră pustie

şi nu e cert că tăcerea a fost în zadar,

să săruţi pământul acesta,

rădăcinile noastre tronează peste timp,

zile şi nopţi de cer siniliu

în noua casă de rugăciuni.

Estación de acacias

¡Espérame!

allá donde un manto de acacias nos detuvo,

seguiré recolectando

tuya voz por la que vivo,

pasajero que hoy me inculcas

porque no llegaré a tiempo.

Esta estación en los labios

de adobe humedecido para nuestras casas

no sé si estrechan nuestros cercos

no lo sé,

si serán balizas en la carne,

voz trenzada de estados perpetuos.

Alguien recorre nuestra hueca alameda

y no es cierto que callar fue en vano

besar esta tierra,

nuestras raíces por tiempo gobernaran

días y noches de cielo abierto

en nueva casa de oradores.