Poema de LUIS FRANCO (trad. al rumano)

NOCTURNO Nº 3

Con hambre y sed de soledad,

a estas orillas vino mi corazón nocturno a pastorear sus penas.

Como en el puente de un barco mirando más allá de las olas y la noche.

Junto a mí, con su mano sobre mi hombro,

siempre el recuerdo con sus ojos cansados,

y todas mis lejanías, holladas o vírgenes.

Tú en mí, siempre, como una patria en el pecho de un héroe,

y mis sueños que tienen forma de ala y tienen el color de tus ojos.

Dolorida más que una carne el alma,

y el líquido rumor de la fuente que lava las calladas heridas.

Tu lejanía se aprieta sobre mi ansia y yo arañando en la hondura

quiero desengarzar para mandarte la estrella más latidora.

Viviéndote, maravillosa, en pulso y en respiro,

con la vehemente vigilia de las estrellas hasta el alba velaré tu recuerdo;

De pronto te me apareces…

¿Dónde?

Y cierro bien los ojos porque no te me vayas.

Pero no hay más que tu ausencia, la ausencia que agranda la noche. 

NOCTURNO Nº 3

Înfometat și cu sete de singurătate,

la aceste țărmuri veni inima mea nocturnă să-și aline durerile.

E ca și cum ai urca pe prora unui vas, privind dincolo de valuri și noapte.

Alături de mine, cu mâna pusă pe umărul meu,

stă mereu amintirea cu ochii săi obosiți,

și toate drumurile mele, bătătorite sau nebătotorite.

Tu ești în mine, întotdeauna, precum o patrie în pieptul unui erou,

și visele mele ce poartă formă de aripă și au culoarea ochilor tăi.

Îndurerat mai mult decât carnea e sufletul meu,

și murmurul lichid din izvorul ce se scurge pe rănile amuțite.

Depărtarea-ți mi se lasă peste alean, iar eu cu unghiile rupând din adâncuri

vreau să desprind și să-ți trimit steaua cea mai pâlpâietoare.

Retrăindu-te, scănteietoareo, în bătăile inimii și în suflare,

cu veghea ardentă a stelelor îți voi păzi amintirea până în zori;

Degrabă o să-mi apari...

Unde?

Și închid bine ochii ca să nu îmi dispari.

Dar nu e mai mult decât lipsa ta, absența ce face noaptea mai lungă.